Importanţa unui cuget curat

Credincioşii nu-şi dau seama cât de importantă este conştiinţa lor. Ei nu ştiu că o conştiinţă tulbure înseamnă pierderea încrederii de a ne apropia de Dumnezeu şi că această pierdere, la rândul ei, duce la perturbarea părtăşiei cu El. Dacă nu vom reuşi să păzim poruncile Sale şi nu vom face ce-I este plăcut, evident, monitorul sau barometrul nostru lăuntric ne va mustra, făcându-ne să ne temem înaintea lui Dumnezeu şi, prin urmare, împiedicându-ne să primim ceea ce cerem. Putem să-i slujim lui Dumnezeu doar cu un cuget curat. O conştiinţă împovărată ne va determina să ne retragem intuitiv din faţa lui Dumnezeu.

„Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu” – 2 Corinteni 1:12.

Numai o conştiinţă neîmpovărată poate mărturisi în favoarea unui credincios. E bine să ai mărturia altora, dar cu cât mai bine este să ai mărturia propriei tale conştiinţe. Ceea ce spun alţii este pasibil de eroare, deoarece ei n-au de unde şti cum ne-a călăuzit Dumnezeu. E posibil ca ei să greşească în felul în care ne percep sau ne judecă, aşa cum au fost greşit înţeleşi şi judecaţi apostolii de către credincioşii din vremea lor. Ba alte ori s-ar putea ca ei să ne elogieze peste măsură, să ne supraaprecieze. De multe ori oamenii ne critică atunci când, de fapt, noi nu facem altceva decît să ascultăm de Domnul, urmând voia Lui. Alteori ei ne laudă pentru ceea ce văd în noi, deşi acel lucru este – în mare măsură – rezultatul unei explozii emotive vremelnice sau a unui gând meşteşugit din partea noastră. De aici rezultă că laudele sau criticile ce le primim din partea altora sunt lipsite de importanţă; ceea ce contează cu adevărat este mărturia cugetului nostru trezit. Cum ne cotează el? Ne condamnă oare pentru ipocrizia noastră? Sau mărturiseşte că am umblat printre oameni în sfinţenie şi curăţie de cuget, cu sinceritate?

Care este mărturia conştiinţei lui Pavel? Ei bine, ea îi spune că s-a purtat în lume… nu printr-o înţelepciune lumească, ci prin harul lui Dumnezeu. De fapt, conştiinţa nu mărturiseşte despre nimic altceva. Ceea ce susţine ea cu tărie este ca un credincios să-şi trăiască viaţa prin harul lui Dumnezeu, iar nu prin înţelepciunea omenească. Înţelepciunea omenească este total nulă în ce priveşte voia lui Dumnezeu şi lucrarea Sa. Un copil al lui Dumnezeu trăieşte pe pământ exclusiv prin harul lui Dumnezeu. Harul presupune ceva realizat exclusiv de El, fără ca omul să aibă vreun rol în asta (Romani 11:6).

Fragment din Omul Spiritual de Watchmann Nee.

Psihologia „watchmanista” – I

Cititorii „watchmanisti” (un adjectiv-trasatura inventat – provine de la autorul crestin chinez Watchman Nee, pe numele sau adevarat Nee To-Sheng) se confrunta cu reale dificultati atunci cand citesc din opera marelui scriitor. Cele mai multe din scrierile sale sunt de fapt compilatii. Lucrarea de baza a lui Watchman Nee este Omul Spiritual si este singura carte pe care a editat-o el insusi (Nee, W., Omul Spiritual, 2006, p. 5). Dificultatea majora – asa cum o vad eu – consta in relatia dintre componentele tipologiei tripartite a fiintei umane. Nu toti crestinii vad fiinta umana intr-un mod tripartit, ci dihotomic, unind duhul si sufletul intr-o singura componenta, cea imateriala. Aici fac referire la aceia care vad fiinta umana ca fiind tripartita. Watchman Nee, ca orice investigator serios, realizeaza o colectie de date riguroasa (din Biblie) cu privire la cele trei componente – duh, suflet, trup – le analizeaza prin prisma termenilor (ebraica si greaca), naturii si functionalitatilor specifice. El vede crestinul ca o creatie noua care trebuie sa se manifeste prin duh. Aceasta se produce prin zdrobirea sufletului (adica renuntarea la dorintele carnii, motivatiilor egoiste, intereselor personale etc.) si subordonarea trupului care este vehiculul prin care duhul iese in afara. Zdrobirea sufletului nu trebuie sa duca la „anihilarea” acestuia, ci, din contra, la o dezvoltare a sa (minte, sentimente si vointa) in stransa dependenta de duh, deoarece prin suflet se manifesta personalitatea omului, alegerea sa libera.

Cu toate ca autorul avertizeaza la inceputul lucrarii sale (Omul Spiritual) ca face impartirea din considerente didactie, omul actionand ca un tot unitar, felul in care se realizeaza definirile, explicatiile si argumentele reflecta nivelul si paradigma in care era abordata psihologia in acele vremuri.

Perspectiva atomista [bucata cu bucata] este bazata, pe de o parte, pe descompunerea personalitatii in elementele sale componente in vederea studierii legitatilor lor de functionare iar, pe de alta parte, pe descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al acesteia. Perspectiva aceasta pacatuieste prin diviziunea excesiva a elementelor si separatismului acestora (Zlate M., Eul si Personalitatea, p. 13).

Cu toate ca lucrarea Omul Spiritual releva lucruri mereu noi, profunde, adevaruri importante sub aspect spiritual creeaza impresia de sciziune in fiinta umana. Parca in om exista trei instante „cu vointa proprie”, cu cerinte specifice, pulsiuni si trebuinte private. Eu doar le simt prezenta, conflictul, lupta dupa putere, dar tot eu trebuie sa stabilesc cui dau intaietate, cine cui se subordoneaza etc. Modul alambicat in care (pare ca) se pune problema il duce pe cititor la o confuzie reala. Acum sunt in suflet, acum sunt in duh si acum exprim prin trup ori sufletul, ori duhul, ori si una si alta amestecate – lucrul cel mai primejdios.

Dupa autor, cea mai buna modalitate de traire este cea realizata prin duhul. Prin aceasta el intelege o comunicare directa, nemijlocita cu Dumnezeu, cu Duhul Sfant, iar aceasta se realizeaza prin intermediul intuitiei, o functiune a Duhului. Nu se poate explica, ci doar simti si sti ca ceea ce cunosti in acel moment este de la Dumnezeu. Exista aici un mare pericol: alunecarea in misticism, „stergerea creierului” si abulie (lipsa mai mult sau mai puțin pronunțată a voinței; nehotărâre, inerție. – Din fr. aboulie.). Cu toate ca autorul cere ca vointa sa fie ferma, totusi cunoasterea de tip intuitie nu se realizeza cu mintea si da exemplul din rugaciunea cu duhul, unde mintea ramane fara rod. In alta lucrare atribuita lui (compilatia Comuniunea Duhului Sfant) se cere, din contra, ca mintea sa fie foarte activa iar vointa vigila, pentru a nu da cale de acces duhurilor rele sa patrunda in duhul nostru.

Va continua…