Când e abis…

Când e abis

Când e

Chiar așa, când e abis în viața mea? Când nu mai am chef de nimic. Neant ! Când nu mai am energie. Nemișcare ! Când nu mai pot iubi și nu mă mai pot bucura. Când nu mă atinge prezența nici unuia dintre semeni. Nimeni și nimic! Când tristețea îmi este fidelă tovarășă de drum. Când vinovăția e ca un câine obraznic ce mă latră din toți bojocii pe unde mă prinde. Când neliniștea mă seacă încet dar sigur, precum buruiana care crește falnică lângă floarea pe care o usucă. Când simt că viața nu e viață. Neființă !

De ce

Uneori e bine să știm de ce apare abisul în viața noastră. Poate ne-am epuizat alergând neostenit după un ideal. Și s-a întâmplat așa cum arată o vorbă înțeleaptă: „O dorință amânată îmbolnăvește sufletul (Solomon, Proverbe).” E posibil ca un eveniment neplăcut să instaleze o durere de fond, care ia timp pentru a se consuma. Pierderile celor dragi sunt devastatoare. Fie că se duc trei, fie că se duce unul, e vorba de unicitate. Ca cel ce s-a dus nu mai este nimeni. Pot să fie miliarde. Și, deci, locul său rămâne gol… de un gol înfiorător. O decepție în dragoste ori o dragoste neîmpărtășită. Cât poate fi de dureros șă ști că nu te vrea nimeni. Așa crezi tu și e durerea ta. Colegi care te resping ca pe un ciumat. Boala, șomajul, biserica…

Popas

Între „de ce” și „pentru ce” e un loc de odihnă. Un timp de meditare. Un răstimp în care înveți să te accepți așa cum ești. O perioadă în care te cureți, lași impuritățile să se scurgă. Prin lacrimile sufletului tău zdruncinat. Acuze, respingeri, defăimări, lovituri date de viață se preling pe lângă tine. Și la final descoperi un lucru uimitor de simplu. Ești la fel ca toți ceilalți. Tu nu ești neom, iar ceilalți nu sunt mai presus de tine. Căci toți sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, dar în același timp, pentru toți prisosește jertfa lui Christos.

Pentru ce

Când te copleșește durerea îți arunci suferința: „De ce Doamne, de ce tocmai mie îmi faci una ca asta?” Apoi, ca Iona, cel care a stat trei zile și trei nopți în pântecele monstrului marin, îți aduci aminte de Făcătorul tău.

„Când mi se sfârșea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul și rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în templul Tău cel sfânt. Cei care se lipesc de idoli deșerți îndepărtează îndurarea de la ei. Eu însă Îți voi aduce jertfe cu un strigăt de mulțumire, voi împlini juruințele pe care le-am făcut. Mântuirea este a Domnului. Și Domnul a poruncit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat.”

Când rugăciunea arzătoare își face simțită prezența, știm că este înălțată de un suflet istovit. Un suflet epuizat devine modest. Învață că unele lucruri de care s-a agățat în viață îl lipsesc de binecuvântările lui Dumnezeu. Suferința este un dascăl remarcabil. Ne ajută să vedem, să înțelegem și să reținem pentru o viață. Perioada aceea de sfârșire, momentul penultim, deschide mintea. O face înțeleaptă: „mi-am adus aminte de Domnul…” Convalescența este trecerea de la idolii deșerți la „Mântuirea este a Domnului.” Abisul este șansa renașterii. O binecuvântată răscruce care sortează scopurile vieții noastre. Conștiente ori mai puțin conștiente. Le așează pe fiecare pe făgașul lor: deșarte versus mântuitoare.

Când vine abisul, vine cu durere, dar și cu speranță. Cu suferință, dar și cu salvare. E doar o perioadă. Care aduce cu sine mântuirea.

Anunțuri