Există un plan

Suferința lui Iov nu se reduce la buba sa. Durerea pentru el este un ciclu chinuitor de rememorări ale atacurilor sabeenilor, loviturile ca de fulger ale focului lui Dumnezeu, tâlhăria cetelor de haldeeni, iar, în cele din urmă, dezastrul provocat de un vânt mare, ucigaș. Rând pe rând s-au dus turmele de boi și măgărițe, oile și cămilele, împreună cu slujitorii ce aveau grijă de ele, iar într-un final, fii și fiicele sale. Este tulburător de greu să trăiești o astfel de durere și să nu înnebunești. Dumnezeu a dat pe mâna Satanei viețile animalelor, slujitorilor și copiilor lui Iov. Iar cel rău a ucis. Nu trebuie să fim ridicoli să spunem că nu Dumnezeu a făcut răul. Dumnezeu știa ce are de gând să facă diavolul. Și a fost de acord. Este o convenție între două părți. Cei care au murit nici nu au fost înștiințați de acest consimțământ. Este chiar posibil ca victimele, înainte de moarte, să fii strigat, cu disperare, la Dumnezeu, pentru ajutor. Vă imaginați ironia sorții? Nici o șansă de supraviețuire. Deci, să nu fim ridicoli. Dumnezeu le-a pecetluit soarta pământească.

Când buba l-a scurs de orice vlagă, Iov sub imperiul atacurilor dezlănțuite ale celui rău și sub ploaia fără sfârșit a cicălelii nevestei, bleastămă ziua în care s-a născut. Conținutul acestui blestem din cartea Iov (capitolul 3) este fascinant. Merită lecturat de mai multe ori, deoarece, atunci când Dumnezeu i se arată, răspunde la mare parte din subiectele acestui blestem. Cu toată durerea sa, Iov nu bleastămă pe Dumnezeu. Acesta este examenul câștigat de Iov.

Acum, lucrul cel mai important pentru noi, cei care trecem prin suferințe. Dumnezeu are un scop: „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: «Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?»” Apoi urmează o lecție de creație fără egal în Scripătură. Totul conceput și adus la viață de o Minte fără egal și fără cusur. De o Inteligență și de o Înțelepciune fără seamăn. Iov recunoaște că Dumnezeu, în toată splendoarea Sa îl face să se simtă extrem de umil și-l apucă scârba față de sine. Nu acesta a fost scopul Creatorului. Ci să-l facă conștient pe Iov și pe toți urmașii lui că în spatele suferinței este un plan măreț. Evident, din interiorul furtunii, numai de măreția vreunui plan extraordinar nu ne arde nouă. Dar chiar și din mijlocul tunetelor și fulgerelor putem auzi vocea lui Dumnezeu: totul se află sub control. La final Iov spune: „Știu ca tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. Cum Doamne, Tu care poți TOTUL, mă lași în soarta celui rău? Niciodată! „Domnul a adus pe Iov iarăși în starea lui de la început. Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese. Frații, surorile și vechii prieteni ai lui Iov au venit toți să-l vadă, și au mâncat cu el la masă. L-au plâns și l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, și fiecare i-a dat un chesita și un inel de aur”. Dar ce se întâmplă cu ceialți copii ai săi? Dumnezeu este veșnic, iar veșnicia este pentru copiii Săi. Iov, se va fi întâlnit la sărbătoare, în cerul minunat al Creatorului, într-o perfectă reuniune de familie. O veșnicie de bucurii într-un loc unde lacrima și plânsul nu au ce căuta.

Până când o viață amară ?

Cumva, acesta este laitmotivul Psalmului 13. Se repetă obsesiv întrebarea disperării: Până când… ? Mai durează mult nenorocirea aceasta? Chiar nu există o limită? Este normal să mă rog la Dumnezeu, să mă scoată din durerea în care mă aflu, atât de mult, încât să ajung la concluzia că EL m-a uitat? Ba mai mult, să ajung să cred că mă evită? „Până când Îți vei ascunde fața de mine?” Sigur, Doamne, Tu nu ai dificultăți în respirație și nu ți se umple gura de spută la fiecare explozie de tuse. Nu-Ți intră ochii în găvane de durere, nu Te învinețești ca mine când nu mai am aer. Știu că sunt deranjant, urlu cam tare în durerea mea; dar nu-Ți pasă că „am sufletul plini de griji și inima plină de necazuri, în fiecare zi”?. Spune și Tu: Până când?

Și de parcă asta nu ar fi tot, vrăjmașii mei se ridică tot mai semeț împotriva mea. Da, mă clatin, pentru că e dezarmant de dureros. Este greu de priceput pentru mine că Tu nu vezi asta. „Priveşte, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” Puterile mă părăsesc, pleoapele devin ca plumbul și simt că încep să mă cufund în somnul cel de neant. Dar strâng din dinți și strig în gând: „Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii, ca să nu zică vrăjmaşul meu: «L-am biruit!»”.

Apoi încep să văd. Una câte una, pietre de aducere aminte a acelor momente în care Tu mi-ai venit în ajutor; când mi-ai făcut bine. Îți aduci aminte Doamne? Când am avut meningită, Te-ai așezat pe pat, lângă mine, M-ai mîngâiat și ai plâns cu mine. M-ai prins în brațele Tale și m-am simțit ocrotit. M-ai sărutat pe frunte și mi-ai promis că nu Mă vei părăsi niciodată. Sau… Ști?… Atunci când era imposibil să fac masterul acela important pentru mine. Era imposibil. Toți profesorii au zis că nu se poate. Dar Tu ai făcut o minune. Pentru mine aceea a fost despicarea Mării Imposibilului în două, cu toiagul poruncii Tale. Până când Doamne să-mi fie așa de rău?

Până când „am încredere în bunătatea Ta”. Până atunci când îmi aduc aminte de promisiunea Ta că vei fi cu mine mereu. Atunci „sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!” Atunci Te am lângă mine.