Viziunea sistemică asupra self-ului (sinele)

Self este un cuvânt englezesc vechi care înseamnă „acelaşi”. Semnificaţia prezentă a cuvântului se referă la „calităţile esenţiale care disting o persoană sau un obiect de alte persoane sau obiecte”. Dicţionarul explicativ al limbii române îl defineşte ca fiind un termen din domeniul biologiei, „individualitatea unui organism în raport cu tot ce îl înconjoară”.

Există o serie de alte cuvinte cu semnificaţii înrudite. Individ provine din nedivizat sau nedivizabil (latină) şi se referă la „proprietatea unui lucru de a-şi păstra timp îndelungat caracterele fundamentale”. Persoană, din latinescul persona (mască utilizată în dramă, rol, parte, caracter), „fiinţă omenească”, se referă mai mult la latura noastră socială: devenim persoana care suntem în interacţiuni reciproce cu alte persoane. Personalitatea este definită de către Gregory Bateson ca fiind un „tipar coerent de obiceiuri deosebit de rezistent la schimbare”. Identitatea, provenind din latinescul idem (acelaşi), se referă la caracterele care deosebesc un individ de restul indivizilor sau „datele prin care se identifică o persoană”. Identitatea, conform definiţiilor, este cea mai apropiată ca semnificaţie de ideea self-ului.

Psihologia tradiţională, ca şi gândirea de toate zilele, presupune că self-ul este o entitate autonomă, stabilă, existentă în izolare faţă de alte self-uri şi în interacţiune cu acestea. Gândirea sistemică oferă o perspectivă alternativă. În centrul atenţiei este relaţia interpersonală, self-ul fiind văzut ca produs al acesteia. Perspectiva narativ-construcţionistă este interesată de modul în care experienţa self-ului există la nivel lingvistic, în naraţiuni. Astfel, s-au propus termenii „self dialogic”, „self narativ” şi „multi-being”, noţiuni care sugerează un self fluid, dinamic. Din punct de vedere terapeutic, această perspectivă implică un grad de optimism. Dacă self-ul se construieşte şi se menţine în dialog cu alţii, prin psihoterapie este posibilă construcţia unui self nou, preferat de client.

Diferitele perspective pot fi văzute ca fiind complementare. Valorile perspectivei tradiţionale, nonsistemice includ faptul că explică persistenţa unor tipare comportamentale individuale şi se potrivesc cu experienţa noastră despre noi înşine ca fiinţe autonome. O altă expresie des întâlnită în literatură este „utilizarea self-ului” în psihoterapie, cu referire la self-ul terapeutului. Termenul poate fi înţeles în diferite sensuri:

  • participarea terapeutului în psihoterapie, ca fiinţă umană (în plus faţă de prezenţa ca expertspecialist);
  • utilizarea sau împărtăşirea experienţelor proprii;
  • monitorizarea propriilor reacţii emoţionale la ceea ce prezintă clientul şi utilizarea acestor observaţii în cadrul terapiei.

Moartea eului ? – II

Irvin Yalom, in prologul cărţii Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, abordează, printre altele, izolarea existenţială. Aceasta face referire la o distanţă de netrecut dintre sine şi alţii – un spaţiu gol care există chiar şi în condiţiile unor relaţii interpersonale de care ne simţim profund mulţumiţi. Autorul face diferenţa dintre izolarea existenţială pe de o parte şi izolarea interpersonală (de alţii) şi intrapersonală (de sine – personalitate multiplă) pe de altă parte. Cu toate că nu există remediu pentru izolarea existenţială, Irvin spune că “o încercare normală şi viguroasă de-a rezolva izolarea existenţială este contopirea – dizolvarea graniţelor propriei fiinţe şi unirea cu o alta”.

Tot Yalom spune că “unul dintre marile paradoxuri ale vieţii este acela că din conştiinţa de sine decurge o stare de anxietate. Fuziunea elimină anxietatea într-o manieră radicală – prin eliminarea conştiinţei de sine. Atenţie aici : Persoana care s-a îndrăgostit şi a pătruns într-o stare extatică de contopire cu obiectul dragostei sale nu se mai gândeşte la sine, pentru că stingherul şi dilematicul eu se dizolvă în noi. Astfel scăpăm de anxietate, dar ne pierdem pe noi înşine”.

Îmi aduc aminte că într-o situaţie de viaţă un domn (n-am să-i spun numele) a trebuit să devină foarte conştient de sine pentru a putea avea grijă de soţia sa imobilizată la pat. Nu a lăsat-o pe mâna medicilor, nu a internat-o la azil, nu i-a adus acasă asistente medicale sau infirmiere. Cu o dragoste imensă a îngrijit-o pe puţin 15 ani. Am observat că erau momente în timpul săptămânii (anumite segmente orare din anumite zile) când se ocupa exclusiv de sine, de suflet, într-o părtăşie cu membrii unei biserici din zonă. El ştia că dacă nu acoperă nevoile sale nu va putea să împlinească nevoile ei. O dragoste care nu se pierde pe sine este mai valoroasă si mai eficientă decât una care se dizolvă în noi. Noi este o himeră atâta timp cît nu există conştienţa lui eu şi tu.

Update (datorat dr. Andrei Pătrîncă) : Nu poate exista un ”noi”, fara un ”eu” si un ”tu” mature.

Moartea Eului ?

Se folosesc, într-o anumită zonă a creştinismului, termenii “răstignirea eului” şi “moartea eului”. Numai că nu există bază biblică pentru înţelesul real al acestor expresii. Suprimarea eului înseamnă alienarea fiinţei. Eu (eu generic) ajung la conştiinţa de sine (de eu) şi astfel înfăptuiesc acele alegeri care duc la securizarea şi la dezvoltarea mea (adică a lui eu). Eu am senzaţii de foame, sete, căldură, frig, dureri şi eu învăţ că mâncând, bând, răcorindu-mă sau îmbrăcându-mă ori luând tratament medical scap de simptomele neplăcute pentru eu. Deci nicidecum eu nu mă răstignesc ori ucid.

Sinuciderea este cu adevărat “moartea eului”. Dar sinuciderea este un păcat capital. Unii zic că de neiertat. Eu sunt rezervat în această privinţă, cu toate că am, deocamdată, convingeri ferme privitoare la acest subiect.

Revin cu pasajele biblice invocate ca suport la “răstignirea/moartea eului”, pentru o corectă interpretare.