Moartea eului ? – III

Majoritatea psihologilor cercetători în domeniul eului exprimă în mod deschis că „eul este fapt de conştiinţă, dar nu orice fel de conştiinţă, ci o conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire”. Astăzi eul este văzut ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei dispunând în ambele cazuri de o puternică bază afectiv-motivaţională.

Dinamica eului influenţează dinamica personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii. De asemenea, nivelul de dezvoltare al eului influenţează nivelul de dezvoltare al personalităţii : când eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea  de direcţionare a întregului comportament al persoanei ; când însă eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată.

Eul conţine şi exprimă persoana/personalitatea : o conţine în sensul că îi [deţine] corpul, numele, obiectele, activităţile, trebuinţele, dorinţele, aspiraţiile, sentimentele, convingerile, valorile, rolurile sociale ; o exprimă în sensul că o face cunoscută în afară, altora, lumii ; o defineşte din interior, simţind-o şi gândind-o — şi o reprezintă în exterior, implicând-o acţional şi social.

Fragmente din Eul şi Personalitatea, de Mielu Zlate

Dacă omorâm/răstignim eul ne anihilăm ca persoane. Se anihilează tocmai motorul deciziei şi al reglării conduitei. Nu mai are cine trăi în sfinţenie, pentru că tocmai s-a dus capacitatea de a lua decizia de a avea o conduită morală superioară. Esenţial eului este tocmai capacitatea de a lua decizii şi e merge într-o direcţie anume. Eul vrea, doreşte, tinde spre. Omorând eul dispare şi orientarea către, spre ceva anume.

În momentul în care cineva afirmă : „tu eşti de vină”, face un (alt) eu responsabil de sine şi actele sale. Implicit afirmă despre sine că este un eu conştient de sine şi responsabil de toate deciziile şi actele/comportamentele sale.

Dacă suntem de acord că de fapt noi vrem să manifestăm o conduită moral-creştină, atunci invocarea morţii eului este total inadecvată.

Moartea eului ? – II

Irvin Yalom, in prologul cărţii Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, abordează, printre altele, izolarea existenţială. Aceasta face referire la o distanţă de netrecut dintre sine şi alţii – un spaţiu gol care există chiar şi în condiţiile unor relaţii interpersonale de care ne simţim profund mulţumiţi. Autorul face diferenţa dintre izolarea existenţială pe de o parte şi izolarea interpersonală (de alţii) şi intrapersonală (de sine – personalitate multiplă) pe de altă parte. Cu toate că nu există remediu pentru izolarea existenţială, Irvin spune că “o încercare normală şi viguroasă de-a rezolva izolarea existenţială este contopirea – dizolvarea graniţelor propriei fiinţe şi unirea cu o alta”.

Tot Yalom spune că “unul dintre marile paradoxuri ale vieţii este acela că din conştiinţa de sine decurge o stare de anxietate. Fuziunea elimină anxietatea într-o manieră radicală – prin eliminarea conştiinţei de sine. Atenţie aici : Persoana care s-a îndrăgostit şi a pătruns într-o stare extatică de contopire cu obiectul dragostei sale nu se mai gândeşte la sine, pentru că stingherul şi dilematicul eu se dizolvă în noi. Astfel scăpăm de anxietate, dar ne pierdem pe noi înşine”.

Îmi aduc aminte că într-o situaţie de viaţă un domn (n-am să-i spun numele) a trebuit să devină foarte conştient de sine pentru a putea avea grijă de soţia sa imobilizată la pat. Nu a lăsat-o pe mâna medicilor, nu a internat-o la azil, nu i-a adus acasă asistente medicale sau infirmiere. Cu o dragoste imensă a îngrijit-o pe puţin 15 ani. Am observat că erau momente în timpul săptămânii (anumite segmente orare din anumite zile) când se ocupa exclusiv de sine, de suflet, într-o părtăşie cu membrii unei biserici din zonă. El ştia că dacă nu acoperă nevoile sale nu va putea să împlinească nevoile ei. O dragoste care nu se pierde pe sine este mai valoroasă si mai eficientă decât una care se dizolvă în noi. Noi este o himeră atâta timp cît nu există conştienţa lui eu şi tu.

Update (datorat dr. Andrei Pătrîncă) : Nu poate exista un ”noi”, fara un ”eu” si un ”tu” mature.

Moartea Eului ?

Se folosesc, într-o anumită zonă a creştinismului, termenii “răstignirea eului” şi “moartea eului”. Numai că nu există bază biblică pentru înţelesul real al acestor expresii. Suprimarea eului înseamnă alienarea fiinţei. Eu (eu generic) ajung la conştiinţa de sine (de eu) şi astfel înfăptuiesc acele alegeri care duc la securizarea şi la dezvoltarea mea (adică a lui eu). Eu am senzaţii de foame, sete, căldură, frig, dureri şi eu învăţ că mâncând, bând, răcorindu-mă sau îmbrăcându-mă ori luând tratament medical scap de simptomele neplăcute pentru eu. Deci nicidecum eu nu mă răstignesc ori ucid.

Sinuciderea este cu adevărat “moartea eului”. Dar sinuciderea este un păcat capital. Unii zic că de neiertat. Eu sunt rezervat în această privinţă, cu toate că am, deocamdată, convingeri ferme privitoare la acest subiect.

Revin cu pasajele biblice invocate ca suport la “răstignirea/moartea eului”, pentru o corectă interpretare.