La Consilier – Imaginea de Sine 1

Ionut si Alina stau amandoi pe genunchii bunicului. Alina il saruta cu afectiune pe obraz pe bunu’ ei drag.        Pe mine bunuţu mă iubeşte mai mult decât pe tine spuse Alina dând din căpsorul ei cu păr auriu.

        Eu sunt mai cuminte decât tine şi ascult tot ce-mi zice bunelu, nu se lasă mai prejos Ionuţ.

        Tu cuminte? Protestă Alina. Da cât minţi. Mai şti când mi-ai dat în cap cu maşinuţa? Mai şti cât am plâns? Şi bunuţu te-a certat atunci.

        Îmbujorat şi dintr-o dată încruntat Ionuţ contraatacă furibund: „Lasă că nici tu nu eşti mai brează. Întotdeauna te smiorcăi, te vaiţi şi faci pe victima. Toţi te cocoloşesc doar ca să-ţi închidă gura.”

Continuă lectura

Lupta rolurilor

Apostolul Pavel spune : „… când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc”.

Este impropriu şi inadecvat ca cineva să fie dimineaţa un maistru care „taie şi spânzură” sau un inspector fioros care pentru nimica toată desfiinţează câteva locuri de muncă, iar seara, să fie un creştin plin de compasiune care „mângâie, îmbărbătează şi consiliază” pe cei „spânzuraţi” şi pe cei lăsaţi fără locurile de muncă. Nu se potriveşte !

Atât consilierul spiritual (pastorul, preotul) cât şi psihoterapeutul dedicat, pasionat de oameni începe să fie pătruns de rolul său, care devine dominant, răsfrângându-se asupra celorlalte roluri (şef de secţie, mamă, tată, bunic, profesor, director, manager) şi domenii. Cei doi trebuie să ajungă la înţelegerea şi gestionarea propriilor sentimente / emoţii şi atitudini contradictorii.

O cerinţă imperioasă pentru rolul de consilier/terapeut este un puternic echilibru interior – un control al reacţiilor emoţionale, răbdare şi disponibilitate de a veni în contact cu problematica şi suferinţa umană. Această trăsătură se învaţă şi se perfecţionează în mod continuu; pe toată durata vieţii. Creştinul matur recunoaşte şi invocă aportul Duhului Sfânt care oferă asistenţă cu „stăpânirea de sine” sau calmul (ἐγκράτεια – egkrateia : auto-controlul → ultimul element din roada Duhului).

Gradul de autoacceptare al consilierului / psihoterapeutului este o alta trăsătură importantă pentru îndeplinirea rolului. Această atitudine aduce cu sine înţelegerea şi acceptarea celorlalţi, respectul şi încrederea faţă de altul. Apostolul Pavel manifestă din plin autoacceptarea (a nu se înţelege mulţumirea de sine) : 1 Cor. 4:3-4.

În caz contrar, nemulţumirea faţă de sine, vinovăţia şi mecanismele de apărare generate secundar vor putea duce la o morală rigidă, rigoristă [legalistă] şi proiectată în mod nefericit asupra persoanelor care caută ajutorul, şi nu o judecată încărcată de tâfne (Oancea C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

Creaţie sau Reparaţie ?

E interesant că ascultându-l pe dr. psihiatru Andrei Pătrâncă (într-o emisiune TV la Oreste)x mi-au venit în minte cuvintele Scripturii.

În interviu ideea (printre altele) era următoarea : „Ne vom regăsi acolo unde ne-am pierdut ultima oară”; „cei care nu au conştiinţa de sine – un eu imatur – trebuie să facă un pas în spate să se privească, să se observe acolo unde erau vii, să facă act de prezenţa propriei persoane”. A te descoperi de-acolo de unde ai fost plin de viaţă, pentru a face faţă unui prezent dureros este metoda multor terapii (adleriană, existenţială, comportamentală etc.).

Nimeni nu se duce la consilier pentru că-i merge foarte bine. E clar că se află într-o dificultate serioasă. Ceva îl doare îndeajuns încât să plătească preţul confesării (şi al onorariului) în faţa unui necunoscut, chiar dacă specialist. Pe parcurs va afla că şi el este un specialist; specialist în propria sa viaţă – nimeni nu cunoaşte mai bine decât el ce a făcut, ce a simţit sau a re-simţit. Aşadar se pleacă de la o poziţie de echivalenţă : se întâlnesc doi specialişti.

Continuă lectura

Toleranţă mare monşer (mare sau mică ?)

Îmi place ! Da, precum am spus, îmi place să lucrez cu oamenii. Dar nu orice şi nu oricum. În cadrul consilierii şi al terapiei mă simt pe deplin angrenat, energizat sufleteşte şi foarte concetrat. Sunt fascinat să privesc mereu la „harta” consiliatului (percepţia sa despre lume, viaţă şi despre sine în diferite situaţii, felul în care se percepe în relaţie cu ceilalţi etc.) şi să fac comparaţie cu „teritoriul” său (situaţia obiectivă, comportamentele observabile ale consiliatului, reacţia la ceilalţi…). Am o deosebită satisfacţie că şi mie mi se datorează sclipirea din ochii celui aflat în dificultate, atunci când realizează clar de ce şi cum a ajuns într-o anumită situaţie.

Dar până la „insight” el, cel aflat în nevoie, îşi întorcea armele împotriva celui care-l ajută. Ba apelează la aşa zisa convingere pe cale raţională, ba un apel disperat la lacrimi ori un atac virulent de-a binelea cu injurii şi o desconsiderare totală faţă de calificarea terapeutului. O, Doamne, cât de necesare sunt în cabinet aceste izbucniri. De foarte multe ori defensele acestea arată consilierului / terapeutului că se află pe drumul cel bun. În caz de secetă (o stagnare a terapiei) izbucnirea mecanismelor defensive ale pacientului sunt mană curată, pentru că avem un indiciu că am dat de ceva ce doare.

Continuă lectura