Chestionarele de personalitate pe post de… zodiac.

Ne este cunoscută la toți vorba: „Românul s-a născut poet”. Dar ne este cunoscut, din experiența zilnică, și faptul că românul s-a născut medic, farmacist, mecanic, profesor și multe alte nașteri specializate din fașă.

Că ne doftoricim după ureche nu mai este de mult un secret. Ne pricepem și suntem mândri de „doxa” noastră. Nu e deloc o noutate aplecarea și spre cele sufletești. Ideea „dezvoltării personale” nu mai este de mult preocuparea psihoterapeutului, iar manevrarea chestionarelor de personalitate a devenit o îndeletnicire strict personală, ce să mai mergem noi la psihologii diagnosticieni. Apropos! Mi-a fost dat să văd chestionare făcute de unii creștini fără ca aceștia să știe măcar ce este o scală nominală, darmite una ordinală ori de intervale egale sau de raport. De unde să ști că testul pe care l-ai creat după urechea de specialist născut, nu făcut, măsoară ceea ce ți-ai propus? Ai testat testul însuși? L-ai trecut prin furcile caudine ale fidelității și validității? Lasă-ne dom’le cu prostiile astea…

Și așa zic și cei care-și aplică după ureche chestionare de personalitate, ori de aptitudini sau de interese. Sunt bucuroși că și-au descoperit eticheta: Liderul, Protectorul, Pacifistul etc. În realitate chestionarul este fără de nici un folos în mâna nespecialistului. Are rol de… metamfetamină ideologică.

Ce se întâmplă când ne aplicăm teste de personalitate fără a parcurge o serie de sesiuni de autocunoaștere sub directa călăuzire a unui specialist (consilier psihologic, psihoterapeut)?

În primul rând ne furnizează iluzii. Hm, cum să ofere iluzii când acel chestionar a fost realizat de o armată de specialiști? Când a trecut probele cele mai serioase de validare a conținutului, a criteriului și a constructului? Deoarece chestionarele „măsoară” tendințe mai puțin profunde. Tendințe adevărate, dar care nu fac parte din adîncimile psihismului nostru. Doar un specialist poate fora, cu ajutorul consiliatului dincolo de conștient. Un specialist știe când dă de rezistența consiliatului. Majoritatea cauzelor tulburărilor psihice sunt de natura inconștientă. Parcurgerea itemilor unui chestionar nu duce la insight niciodată. În mâna nespecialistului rezultatul unui test de personalitate este ca vopsirea cu un roșu metalizat, strălucitor, lucios a unei mașini. Dar peste rugină.

În al doilea rând folosirea după ureche a chestionarelor duce la o mai profundă mascare a problemelor sufletești. Caracterul de generalitate al chestionarului nu poate suplini travaliul pe care specialistul psihoterapeut îl depune împreună cu consiliatul său. Un chestionar nu te întreabă și nu cere să dezvolți un răspuns pe care-l dai, bifând una dintre opțiunile date. Ba din contră nu ia în calcul și altă variantă pe care ai da-o dacă ai fi întrebat. Mai mult decât atât, nu te ajută să corelezi răspunsurile cu situația ta actuală și cu evenimentele importante din viața ta. Chestionarul e prea general pentru ce trebuie să întreprindă terapeutul împreună cu tine.

În al treilea rând un chestionar de personalitate autoaplicat de necunoscător oferă pseudo soluții. Chestionarul nu te cunoaște. Nu știe cine ești. Nu-ți cunoaște experiența de viață, trăirile, planurile de viitor, viciile sau virtuțile, fantasmele ș.a.m.d. Chestionarul e imperturbabil în drumul său, unic pentru toți și cu aceleași răspunsuri pentru toți. Chestionarul nu cunoaște frumoasa reclamă de pe frontispiciul mega magazinelor: „Suntem cu toții diferiți. Din fericire!” Așadar, soluțiile sale nu sunt pentru tine, unicul și indivizibilul, ci pentru toți. Înțelegi de ce nu ți se aplică?

Dar, după cum ați intuit, un chestionar de personalitate poate fi de folos în mâna unui specialist, care are competența anilor de școală și a anilor de formare într-o anume formă de psihoterapie. Apoi intuiția și experiența îl ajută să formuleze întrebări noi, ingenioase, adaptate la situația ta de viață. El este preocupat de ce înseamnă pentru tine ceea ce răspunzi, nu ce se potrivește cu toți ceilalți. Doar în acest fel un chestionar de personalitate devine unul dintre zecile de instrumente, eficiente, pe care un specialist le folosește în ajutorul tău.

Devenirea – intre necesitate si responsabilitate ?

Vorbim aici despre devenirea de sine, in sensul dezvoltării personale. Nu orice fel de transformare, dezvoltare interesează ci una care înnobilează, sub diverse aspecte: intrapersonal (calităţi morale, aptitudini variate, formarea mecanismelor de coping pozitive emoţionale), interpersonal (asertivitate, comunicare pozitivă, cooperare, abordarea unor atitudini de gen câştig-câştig), social (statut mai înalt, roluri cu un grad înalt de responsabilitate), cultural (“cucerirea” unor teritorii noi, pasiunea pentru diverse domenii) şi spiritual (religie, filosofie etc.).

Necesitate

De ce necesitate? Deoarece noi – ca oameni, vorba cuiva – suntem înzestraţi pentru devenire. Avem un fundal motivaţional care ne “împinge” spre noi culmi. Nemulţumirea – universală – faţă de cine şi ce suntem la un moment dat constituie un impuls pentru ideea care ne mulţumeşte. Aşa aş vrea să fiu. Ca Ionescu, medicul de familie, respectat de toţi cei din sat şi în faţa căruia ridicarea pălăriei nu este doar un gest automat, ci o atitudine de preţuire. Îmi place cum Vasile repară laptopuri. Ah ce mi-as dori să pot face doar pe sfert cât face el. Alexandru, veterinarul, pune atâta pasiune în munca lui, încât altceva nu doresc să fac în viitor. Îmi plac animăluţele mai mult decât oamenii şi nu mă văd decât venindu-le în ajutor. Nu eşti mulţumit de cine eşti, de cum eşti perceput? E normal, e uman, e de bine. Continuă să fii… nemulţumit.

Responsabilitate

Aici se cam încheie cu nemulţumirea. Ceea ce ne separă fundamental de restul creaturilor de pe Terra este gândirea. Uitaţi-vă, căutaţi, scormoniţi în lanurile de porumb, în scorburi, în jungla cea mai deasă, pe întinsele preerii, în înaltul văzduhului şi spuneţi dacă aţi dat măcar de vreun carneţel de însemnări ale oricărei vieţuitoare. Eu nu am văzut nici cea mai mică listă de activităţi la vreo jivină. Nu au manuale, reviste, alte tipuri de periodice, chitanţe. De ce oare? Deoarece cuvântul, logosul – vehiculul gândului, al gândirii elaborate – lipseşte cu desăvârşire.

Eu, tu şi toţi ceilalţi putem gândi. Şi putem gândi în mod concret cu privire la cine suntem noi aici şi acum. Şi tot gândirea este cea care se foloseşte de imaginaţie în scopul proiectării mele în cel care pot fi aşa, aşa şi aşa. Adică altfel decât acum. Mai bun, mai generos, mai deştept, de ce nu? Şi tot gândirea analizează mijloacele prin intermediul cărora pot fi. Numai ea, gândirea, mă ajută să stabilesc “time lines”, adică intervale de timp în care achiziţia cutare trebuie însuşită ori şcoala de arte trebuie absolvită sau cursul de bucătari isprăvit.

Şi am şi voinţă. Adică pot alege între satisfacţia efemeră de acum şi multumirea profundă din viitorul apropiat. Pot să amân tendinţa care urlă după satisfacere în prezent, pot să suport frustrarea pentru că am în minte şi în inimă idealul.

Ştiind acestea îmi dau seama că eu doresc, eu gândesc, eu aleg şi eu susţin un efort conştient pentru a ajunge la a fi. Fiinţa îmi este inundată de conştienţa faptului că doar eu pot fi pentru mine însumi şi nu altul. Altul poate fi doar pentru sine însuşi, dar nu şi pentru mine.

Devenirea de sine nu este între necesitate şi responsabilitate, ci pe ale mândouă şi-i le face prietene de nădejde ca să ajungă la a fi.

Moartea eului ? – IV

Spunea dr. Andrei Pătrîncă răspunzând unui comentariu pe facebook (redare aproximativă) : “cum poţi să te dai lui Dumnezeu dacă tu nu te deţii ?”. Chiar aşa ! Ştim noi ce dăruim lui Dumnezeu ? Ştim noi cine şi ce suntem cu adevărat ? “Dă-i lui Dumnezeu inima ta”, spune Scriptura, însă tot cartea sfântă afirmă că “inima este nespus de înşelătoare şi desnădăjduit de rea”. Deci, ştim noi ce-I dăm lui Dumnezeu ? Esenţial fiecărui eu de pe planetă este capacitatea de decizie şi responsabilitatea. Printre multele şi frumoasele răspunderi pe care le are fiecare eu în parte este şi cea a devenirii sale. Pentru acest lucru recomand cu căldura cartea Cum să-ţi atingi potenţialul maxim pentru Dumnezeu de Charles F. Stanley, ed. Alfa Omega Publishing.

Genoveva Pogorilovschi spunea :

Ca să poţi afirma “eu vreau”, trebuie să deţii, să cunoşti în toţi termenii prima relaţie : “eu sunt”. Iar ca să ajungi la concluzia “eu pot”, cu necesitate trebuie întâi să fii sigur de ambele relaţii anterioare: “eu sunt” şi “eu vreau”. Relaţia funcţionează şi invers, un feedback permanent este şi aici, ca în toate procesele psihice : pe măsură ce se verifică prin acţiune posibilităţile proprii, deci pe măsură ce se confirmă “eu pot”, se măreşte şi gama dorinţelor cuprinse în “eu vreau” şi, implicit, se amplifică starea de conştiinţă afirmată prin “eu sunt”.

Apostolul Pavel ajunsese la o înaltă cunoaştere de sine (din altă sferă, oricum) şi era capabil să spună : “[Eu] Pot totul în Christos care mă întăreşte”. Observăm la el o superioritate a lui : “eu sunt”, ”eu pot”, ”eu vreau” bazat pe Christos. O conştiinţă a lui eu “în Christos” duce la “eu pot” nici mai mult nici mai puţin decât TOTUL. Nicidecum eu mă omor/răstignesc. Mare lucru să ai conştiinţa unui eu nou (identitate asumată). Interesant, nu ?

Schimbarea – Dezvoltare personală

Sunt situaţii în care identificăm la noi un comportament reprobabil, persistent.  Motiv de introspecţie, de autocunoaştere. Cu cât săpăm mai mult în adâncul sufletului nostru, cu atât mai mult senzaţia de neplăcut, de lehamite ne cuprinde. Dacă ajungem la concluzia că societatea, karma, profesorii, guvernul sau oricine altcineva nu sunt de vină pentru starea noastră, atunci, responsabili fiind, dorim să ne schimbăm. Decizia de schimbare este foarte importantă. Însă decizia de schimbare nu este acelaşi lucru cu schimbarea în sine. Schimbarea este mai grea decât decizia.

S-ar putea ca de folos să ne fie Teoria Sistemelor. Schimbarea la un nivel atrage după sine schimbarea la alt nivel. De exemplu, dacă două grupuri aflate în conflict încetează să vorbească despre existenţa conflictului şi încep să dezvolte un limbaj al cooperării, această schimbare a limbajului poate fi reflectată de schimbarea interacţiunilor concrete între membrii celor două grupuri, iar disconfortul original legat de interacţiunile problematice poate dispărea.

Dacă ne privim pe noi înşine ca pe un sistem, iar limbajul (comunicarea), mintea (gândirea), comportamentul (acţiunile) etc. ca pe subsisteme, conform teoriei sistemelor, o schimbare într-un subsistem va atrage cu sine schimbarea şi în celelalte subsisteme.

Aplicaţie : Nu ştiu ce anume proiectez asupra lui Gheorghe (numele e fictiv), dar de fiecare dată când îi văd moaca, îmi vine sa-l iau la palme. Instinctiv, automat, visceral. Numai gânduri întunecate am cu privire la Gheorghe când mă întâlnesc cu el. Dar Gheorghe, în calitate de fiinţă umană nu are doar defecte, ci şi calităţi. Dacă doresc să-mi schimb gândurile automate privitoare la Gheorghe (şi implicit starea de oftică) atunci, găsesc la el trei virtuţi. Reale, nu inventate. Următorul pas este să verbalizez, să pronunţ acele calităţi de fiecare dată când mă gândesc la Gheorghe. În timp, voi constata că orice calitate se află în raport de sub şi supra ordonare. Adică în relaţie cu alte valori. Ce mai, îl redescopăr pe Gheorghe. Cum limbajul este nedespărţit de gândire (nu pot fi activ verbal şi cu mintea în repaus), se va produce o influenţă pozitivă asupra mentalului. Şi de fiecare dată când semăn un gând culeg o faptă. Deci mintea afectează comportamentul.

Cine doreşte, poate pune în practică şi să ne dea şi nouă un feedback. E de vreun folos teoria sistemelor ?

Personalitate de bază

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului lot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă. Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică.

În Evanghelia după Luca (4:20, 22, 28) observăm ceea ce se numeşte personalitate de bază. Avem un grup social cu puternice rădăcini istorice şi tradiţionale. Comportamentul grupului se aseamănă izbitor cu mişcarea sincronă a unui banc de peşti. Există anumite bancuri de peşti care se comportă ca un singur organism. Toţi indivizii se mişcă în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi viteză şi totul face un sens (autoprotejarea întregului).

Care este mişcarea (trăsătura) grupului din sinagoga vizitată de Isus?

  1. Prima reacţie este CAPTIVAREA. După o cuvântare profetică a lui Isus, „toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El”;
  2. A doua recţie este SURPRIZA. Printr-o cuvântare înţeleaptă Isus face ca „toţi să mărturisească despre El şi să se mire de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”;
  3. Ultima reacţie a personalităţii grupului este DUŞMĂNIA. Printr-o cuvântare acuzatoare a lui Isus se face că „toţi cei din sinagogă auzind aceste lucruri s-au umplut de mânie. S-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui pe care era zidita cetatea lor, ca să-l arunce jos, în prăpastie”.

De ce toţi reacţionau în acelaşi mod ? De „vină” este personalitatea de bază 🙂 .