Duşmanii din interior – III b

Persoana dominată de un acut sentiment al neîncrederii în sine ajunge la o fixare inadecvată a nivelului său de aspiraţii. În mod normal, nivelul performanţei anterioare obţinute în activitate trebuie să fie acela care să determine nivelul de aspiraţie de la care se pleacă în încercarea următoare. Astfel, eşecul repetat, constituind pentru om un indiciu al insuficienţei posibilităţilor sale de a atinge un anumit nivel dorit, determină scăderea aspiraţiilor, iar succesul, manifestare a capacităţilor, constituie un imbold spre ridicarea aspiraţiilor.

În realitatea vieţii sunt întâlnite şi situaţii care infirmă acest curs normal al constituirii nivelului aspiraţiei.O primă situaţie atrage atenţia asupra faptului că unele persoane menţin aspiraţiile la acelaşi nivel – înalt – de-a lungul tuturor încercărilor, indiferent de nivelul performanţelor obţinute anterior. Acestea sunt, de regulă, persoanele orgolioase, vanitoase, care se supraapreciază şi care realizează autoaprecierea nu în raport cu performanţa reală obţinută anterior, ci cu aspiraţia. O situaţie opusă întâlnim în cazul persoanei neîncrezătoare în forţele ei : îndoiala exagerată de sine o face să nu ajungă la o apreciere adecvată a posibilităţilor sale şi să nu se exprime în activitate la nivelul posibilităţilor ei reale ; performanţele sale fiind în general modeste, nesemnificative, în ciuda faptului că ar putea mai mult, ea va căuta să-şi adecveze obiectivele propuse la nivelul performanţelor obţinute în mod curent.

Dar, teama de insucces, pe care o resimte o astfel de persoană, are un efect inhibitor : în scop de apărare ea preferă să se aştepte la mai puţin decât să rişte decepţia ; plasată din nou în situaţii capabile de a conduce la eşec, persoana în cauză poate reacţiona printr-o şi mai accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să stabilească un scop mai ridicat dar se teme de neîndeplinirea lui. Mai ales atunci când eşecul este frecvent, iar succesul temporar obţinut nu-l compensează, se pot dezvolta sentimente puternice de blazare sau de ratare, se pot consolida stările de resemnare şi de renunţare.

Lipsa de încredere în sine este întreţinută, uneori, de un fond mai crescut de susceptibilitate, pe care-l au unele persoane. Timizii, mai ales, se dovedesc a fi foarte preocupaţi de modul în care sunt priviţi de cei din jur şi depun serioase eforturi pentru a câştiga aprecierea şi afecţiunea acestora.

Duşmanii din interior – III

Neîncrederea în sine. Lipsa de încredere în sine este rezultatul de obicei al unei greşite autoaprecieri în raport cu alţii, fapt care va duce la formarea, pe de o parte a convingerii că nu poţi reuşi acolo unde alţii reuşesc cu uşurinţă, iar pe de alta la apariţia fricii de a mai încerca. Teama creează, în general, inhibiţii, dar în cazul celui neîncrezător în el însuşi, sarcina care îi stă în faţă la un moment dat i se pare irealizabilă şi o refuză, mai ales atunci când a mai dat o dată greş.

Un elev neîncrezător în sine însuşi determină nehotărârea şi nesiguranţa la clasă : “Elevul se întreabă la lecţie : să ridic mână şi să răspund ? Dar dacă răspunsul nu e bun ? Apoi elevul constată că de fapt răspunsul său ar fi fost foarte bun. Stimulat brusc de regretul ocaziei pierdute, se precipită să răspundă la a doua întrebare. De data aceasta, însă, răspunsul lui poate fi insuficient gândit, incomplet sau greşit. Fiind un timp lent, n-a avut timp să cântărească totul. Profesorul îi cere explicaţii şi astfel se vede ajuns în centrul atenţiei tuturor. Pus sub reflector timidul cedează ; mecanismul de intimidare s-a declanşat şi el nu mai poate să continue (Douglas, L., La timidite, 1921)”.