Cauze ale lipsei de dragoste

Spuneam într-un articol că o dragoste autentică pentru Christos provine din conştienţa eliberării sufletului de o sarcină înfiorător de grea. Efectul acestei sarcini (datorii) este distrugător. Isus spune că nu poate fi rezolvat prin puteri proprii – nu poate fi plătit. Nimeni nu poate trăi cu această povară. În final toţi oamenii suportă consecinţele neplăţii.

De ce nu-L mai iubesc pe Isus?

În situaţia reală din Luca 7:39-43 Simon nu conştientizează că şi el este dator. Chiar dacă datoria lui este în mod evident mai mică (din perspectiva sa), totuşi verdictul este acelaşi. Nici el nu poate plăti. Aşadar, nu cantitatea datoriei contează, ci faptul de a fi un datornic în imposibilitate de plată. Dacă stăpânul – cămătarul – cere plata cuvenită datornicul va ajunge în temniţă.

Mai departe, Simon nu agreează diagnosticul pe care Isus i-l dă. Simon refuză să se vadă prin ochii lui Isus. E ca şi cum, după ce ai fost pus la tomograf şi ţi s-a descoperit o tumoră, în loc să iei o decizie matură, de extirpare a excrescenţei, socoteşti că acel tomograf „inventează” umflături acolo unde nu sunt.

Apostolul Petru arată o anomalie. Putem fi în situaţia aceluia care „este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate„. A uitat că povara strivitoare i-a fost luată de pe umeri. Uitarea poate să vină din schimbarea intereselor noatre. Într-o excursie, priveliştea unei frumoase păduri are un impact diferit asupra oamenilor. Pictorul va fi fascinat de varietatea coloritului, naturalistul se va mira văzând la marginea pădurii un arbore care nu creşte de obicei la acea latitudine, pe cand inginerul silvic se va indigna observând numeroasele tăieri clandestine. Da, există această tendinţă generală de a vedea ce ne convine, ceea ce se pliază perfect pe interesele noastre. Sau uităm pentru că ni s-a schimbat nevoia. Un om flămând recunoaşte foarte repede un aliment într-o grămada de alte lucruri care nu au legătură cu mâncarea. Am uitat că am fost curăţiţi de vechile noatre păcate, tocmai pentru că avem o foame în direcţia opusă.

Fiindcă atât de mult…

Da, ştim, că Dumnezeu a iubit lumea. Dar eu nu prea am pentru ce să fiu iubit. Nu sunt nici ca Traian Vuia şi n-am nici talentul Horiei Papadat Bengescu. Nu am calităţile lui W. Siemens care a găsit metode eficiente pentru aurirea, argintarea şi nichelarea galvanică a obiectelor metalice. N-am propus nici o probă de decelare a zahărului în urină aşa cum a făcut K. A. Trommer. Eu nu sunt capabil sa înţeleg vreo lege fizică, darmite să descopăr vreuna. Mi-a plăcut domeniul prelucrării prin aşchiere, însă nu mă pot compara cu S. Fitch inventatorul strungului revolver cu opt cuţite. Fraţii Eduard şi Ernest Heinrich Weber au descoperit fenomenul frânării activităţii cardiace prin excitaţia nervului vag iar eu nu am habar măcar de existenţa vreunui nerv “confuz”. Cine sunt eu pe lângă A. Berthold care a pus bazele endocrinologiei experimentale sau mă pot măsura cu A. Pollender, cel care a pus în evidenţă bacilul cărbunos? Eu port ochelari şi nu văd prea departe, deci nu mă pot asemăna cu W. Lassel care a descoperit sateliţii planetei Urans. Nu are sens pentru a continua acest demers comparativ, pentru că încep să devin depresiv.

Sunt o sumedenie de oameni importanţi care pot fi iubiţi, că au pentru ce. Dacă dragostea lui Dumnezeu se duce spre ei, eu cum mai pot fi iubit de Creatorul? Mă-ntreb disperat: “Cum să fiu eu iubit de Dumnezeu?”

Isus, Mântuitorul, Fiul Său risipeşte orice îndoială: “Și mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvîntul lor… Eu în ei, și Tu în Mine – pentruca ei să fie în chip desăvîrșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” – Ioan 17:20, 23.

Post Scriptum

Nici un om cu calităţi deosebite nu se poate compara cu Isus, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Iar dacă El spune că dacă-L accept ca Mîntuitor, voi fi iubit de Tatăl exact în acelaşi mod cum Îşi iubeşte Fiul, n-am decât să… cred. O singură calitate se cere: CREDINŢA ÎN EL.

Chiar iubeşti ?

Noi, cei care suntem căsătoriţi ne aducem cu nostalgie aminte de perioada în care am fost îndrăgostiţi. El sau ea erau “cel mai” şi “cea mai”. Expresiile de genul “ce va fi văzut la el ?” sau “hotărât lucru, dragostea e oarbă” nu au nici nea mai mică semnificaţie pentru amorezi. Puternicul sentiment de afecţiune (şi admiraţie) pentru persoana iubită atenuează la maxim ceea ce alţii numesc defecte, impurităţi, metehne caracteriale. Conştiinţa se focalizează strict spre ceea ce el sau ea numeşte calitate, frumuseţe, plăcere. Cei doi flămânzesc unul după altul când când sunt la depărtare. Dorul, în asemenea situaţii, doare, iar când sunt împreună cuvântul fericire este searbăd, puţintel, firav.

Caracteristic pentru cei ce se iubesc este că sorb din priviri dorinţele celuilalt. “Îţi este prea cald ?”, “Ai mâncat ceva astăzi ?”, “Să-ţi aduc o aspirină ?”. A-i face lui sau ei pe plac este o onoare şi o mare bucurie. Nici vorbă de corvoadă în asta. Să-mi fie greu să-i fac pe plac iubitei, iubitului ? Nu şti ce vorbeşti.

Isus ştie cel mai bine ce înseamnă să iubeşti. Isus ne-a iubit şi… S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă pentru noi. Pentru Isus iubirea nu e doar storge sau phileo, ori, în cazul nostru, eros. Isus iubeşte AGAPE. Atât de mult iubeşte că toate mizeriile umanităţii le ia asupa Sa şi moare salvându-şi mireasa.

Isus ne provoacă cu testul iubirii (Evanghelia după Ioan 14:15-24): Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele, sunteţi călăuziţi de Duhul şi aveţi o strânsă părtăşie cu Tatăl şi cu Mine. Când iubirea (consideraţia, admiraţia, respectul) faţă de cineva este autentică? Atunci când cuvintele (spusele, dorinţele, poruncile) sale contează pentru mine.

Poate unii se vor arunca asupra “poruncilor” Sale ca să-şi demonstreze sieşi, lumii şi chiar Creatorului că-L iubesc. Eşecul îi va zdruncina însă din temelii. Isus spune doar atât: IUBEŞTE-MĂ ! Dacă-L iubeşti cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta se va vedea.Nu te concentra pe efect, ci pe cauză.