Patologia (anormalitatea, iraționalitatea) fricii (1)

Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivă, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea să fie mai clară și mai rapidă, mobilizează energiile, activează reflexele, astfel încât subiectul să fie în stare să acționeze mai repede și mai bine.

Fricile sau temerile iraționale apar atunci când subiectul se simte și se comportă ca și în cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minimal sau chiar inexistent. Astfel, o persoană cu fobie de câini, poate fi paralizată de groază la vederea unui cățeluș inofensiv.

Anxietatea – este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Subiectul trăiește o încordare continuă, simțindu-se permanent amenințat. El este foarte tensionat și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

Fobia – reprezintă o frică persistentă de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifică teama. Subiectul își dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge.

Panica – desemnează un puseu brusc și acut de teroare.

Stările anxioase cuprind:

  • tulburări de anxietate generalizate;

  • tulburări de tip panică;

  • tulburări obsesiv-compulsive;

  • tulburări post-traumatice datorate stresului.

În episodul de față nu vom aprofunda tulburările fricii (anxietății). Este important să reținem că în structura (de personalitate a) individului s-au produs niște modificări atât de pronunțate și cu un efect atât de nociv, încât subiectul este luat prizonier. Să ne uităm la fobie. Marinela suferă de arahnofobie (teama cutremurătoare, panica de păianjeni). Nu i-a fost frică întotdeauna de păianjeni. Dar chiar și numai amintirea înfiorătoare din noaptea în care a fost mușcată de un păianjen foarte veninos, o face sa tremure, să simtă ca o ia cu leșin , mai-mai să verse. Durerea cruntă și recuperarea anevoioasă din spital a marcat-o, zice ea plângând, pentru totdeauna.

Stări anxioase ne sunt induse de diferite substanțe, cum ar fi cafeaua în exces ori medicația. Unele medicamente induc o puternică stare de anxietate, cu flash-uri de depresie. Bolile cardiovasculare activează puternic anxietatea. Există personalităti anxioase. Cu alte cuvinte așa sunt clădite ele și nu pot schimba acest lucru.

Există modele familiale, comunitare și culturale care produc și mențin anxietatea la cote alarmant de ridicate. Modele religioase care conduc prin teroare (am consiliat o sumedenie de astfel de cazuri). Cronicizarea unui sentiment de vinovăție care duce la anxietate și depresie.

De toate acestea și multe altele trebuie să ținem cont când vorbim despre teamă, fobii și anxietăți. Din nefericire acuza permanentă a unor creștini împotriva celor ce suferă de aceste tulburări este, în sine, un act de îngrozire paralizantă, cu consecințe nefaste. Să ne fie milă de acești oameni, să căutăm să-i înțelegem, să-i asigurăm de dragostea noastră. Cei care au darul de consiliere (îmbărbătare) și sunt energizați de pasiunea vindecării semenilor, se vor înhăma cu bucurie la un proces terapeutic de durată, epuizant uneori, dar care are ca răsplătire eliberarea suferindului.

Cui datorăm frica ?

Nicușor aduna pietricele colorate, pe albia rîului. Era un singuratic. Și asta doar pentru că lumea lui interioară era mai captivantă decât hărmălaia produsă de cele două cete de copii aflate în rivalitate, una condusă de Petrișor, cealaltă sub dominația lui Radu. În ultima vreme fusese atacat și chiar scărmănat de copiii din ambele cete. Erau ca niște hoarde sălbatice. Iar cele două căpetenii se întreceau în a arăta care este mai rău și mai de temut. Într-o zi, era cam pe la amiază, ambele cete se întâlniră pentru a stabili supremația. Radu și Petrișor se vor confrunta. Cine va învinge va stabili de acum înainte regulile. Pentru că suntem civilizați vom trece peste episodul luptei, peste tot ce înseamnă îmbrânceli, trântă, zgârieturi, pumni și picioare. Radu ieși victorios. Nicușor, care era bumbăcit de toți, dispăru vreme de două zile. Se ascunse în podul casei pentru a cumpăni bine de tot la salvarea sa. Se săturase de vânătăi și vorbe deloc plăcute. De acum avea să pună capăt suferinței. Îi era frică de conducătorii ambelor cete, dar trebuia să datoreze frica celui mai puternic. Dacă ajungea să facă alianță cu Radu, atunci toți îl vor considera de neatins. Îl va costa foarte mult, dar pacea inimii lui era mai importantă. Colecția lui de pietricele viu colorate, clasorul cu timbre și praștia cu care dobora merele roșii din curtea vecinului.

De ieri, praștia lui Nicușor era la brâul lui Radu, dar sacrificiul era meritat. El putea merge liniștit pe unde-i poftea inima. Nimeni nu se mai lega de el, de frica lui Radu. Nici măcar Petrișor nu-l deranja, chiar dacă mârâia neinteligibil, atunci când âl vedea

Povestea de mai sus este o introducere la textul biblic din Marcu 4:35-41, unde Mântuitorul ceartă stihiile naturii: În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă”. După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”

Din ce am învățat până acum frica se activează în situații primejdioase. Era furtună, valurile măturau corabia, iar apa mai că o umplea. Cum să nu te temi? Frica lor era normală. Din perspectiva lui Isus, ucenicilor nu le era frica de cine trebuie. Cum așa? Trebuie să-ți fie frică de cel mai puternic și în același timp să faci alianță cu el. Ca principiu general. În situația de față, puterea cea mai mare era deținută de Isus. EL nu doar că se afla în diferite situații, dar EL însuși creea și desființa contexte. Marea era puternică, dar EL era și mai puternic. Mai mult, era șeful ei. Cu cine fac alianță? Evident, ucenicii nu-L cunoașteau suficient de bine pe Isus. Ei niciodată nu au mai fost în asemena situație. Niciodată credința lor nu fusese exersată de asemenea situație primejdioasă. Dar după ce au simțit enorma putere a Mântuitorului, „i-a apucat o mare frică”. Cui datorăm frica noastră?

Emoții binecuvântate – Frica (2)

Frica, alături de mânie, este una dintre primele emoții care apar bine conturate la bebeluși. Creștinii, fără o minimă educație, văd în aceste emoții normale și necesare dovada prezenței păcatului: „Vedeți cum plânge și cum zbiară și cum se arcuiește mâniindu-se? Cum se vede păcatul în el (!?).” Doamne, ferește-ne de astfel de creștini pseudopioși.

  • Frica este emoția specifică primejdiei, sau a percepției pericolului;

  • Frica este o emoție cu un mare impact psihologic: se accelerează ritmul bătăilor inimii și ritmul respirației, mușchii se contractă și mâinile tremură. Toate aceste manifestări sunt legate de activarea sistemului nervos simpatic (care constituie împreună cu sistemul parasimpatic, sistemul nervos autonom, adică *independent de voința noastră*) și de doi neurotransmițători, adrenalina și noradrennalina, care acționează asupra întregului nostru organism în prezența fricii;

  • Frica ne pregătește pentru acțiune fizică: mai ales fuga.Se știe astăzi că frica ne pregătește și pentru alte acțiuni: fight (luptă), flight (fugă), freeze (nemișcare);

  • Frica este o emoție adesea inconștientă;

  • Frica are o expresie facială specifică.

Care sunt diferențele dintre frică și anxietate?

Frica:

  • Reacție la o primejdie reală;

  • Manifestare de scurtă durată;

  • Motiv real (știu de ce mă tem);

  • Manifestări fizice predominante (tensiune, tremurături etc.);

  • Boală psihică derivată: fobii (frică incontrolabilă în diferite situații).

Anxietate:

  • Anticipare a unei primejdii iminente sau presupuse;

  • Poate deveni cronică;

  • Fără motiv precis (nu știu ce formă va avea primejdia);

  • Manifestări de natură psihologică (griji, neliniște etc.);

  • Boală psihică derivată: anxietate generalizată (griji incontrolabile în viața de zi cu zi).

În Scriptură frica este văzută ca ceva normal, natural, având în general două consecințe majore: 1) îndepărtarea de Dumnezeu și 2) Apropierea de Dumnezeu.

Există un text frumos în Faptele Apostolilor (2:41-43), care prezintă frica într-un mod pozitiv: „Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor au fost adăugate cam trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne”. Nu doar că aveau frică. Erau plini (suprasaturați) de frică. Umpluți până la limita capacității lor. La finalul capitolului se spune despre ei că „lăudau pe Dumnezeu șu erau plăcuți înaintea întregului norod”. Așadar despre acești înaintași ai noștri se spun lucruri bune. Iar printre aceastea se număra și frica. O frică binecuvântată, neparalizantă, nepăcatoasă.

O avalanșă de emoții „negative” și pozitive ni se prezintă în 2 Corinteni 7:11: „Vedeţi ce devotament (frământare) a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu, ce apărare, ce indignare, ce *teamă*, ce dorinţă, ce râvnă, ce dorinţă de dreptate! În toate v-aţi arătat fără vină în această problemă. Această frică din lista emoțiilor de mai sus nu face decât să contribuie la tabloul plin de integritate al corintenilor: „fără vină” ân această situație.

Episodul următor va aborda un text foarte greșit înțeles de suficient de mulți creștini, și anume Romani 8:15: „Fiindcă voi n-aţi primit un duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba!», adică «Tată!»”. Mulți înțeleg în mod total eronat că nu trebuie să simțim frica și cum că simțirea emoției de frică ar fi păcat.

Emoții binecuvântate : Frica

Victor se simțea împovărat. Adevărul era că stresul își făcea loc încetul cu încetul în viața lui. La slujbă circula zvonul unor restructurări și aflase că și postul său era trecut pe lista neagră. Copiii erau la părinții lui, iar soția se afla la spital. Spre ea mergea acum, gonind nebunește pe șosea. Îi pregătise ceva bun de mâncare. Cățelul de pe marginea străzii îi aduse aminte că în urmă cu un an l-a pierdut pe Jack, câinele său. Prin față îi trecură, rând pe rând, amintiri care mai de care mai plăcute. O lacrimă pușcă din ochiul stâng. Dădu să o înlăture cu o mișcare puternică a capului și zări cu groază cum se îndrepta vertiginos către tirul din față. Furat de amintiri, nu își dădu seamă că pătrunse pe sensul opus de mers. Înima primi o doză puternică de adrenalină (efect al fricii) și avu o energie și o rapiditate ieșită din comun, încât să tragă de volan, suficient cât să evite accidentul. Trase pe marginea drumului îngrozit și incapabil să mai șofeze, datorită zbuciumului din picioare și pentru faptul că mâinile nu-l mai ascultau.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu frică. În grădina Eden nu-și aveau rostul emoțiile negative. După cădere însă, lumea a devenit un loc periculos. Iar acest lucru trebuia semnalat în și din interiorul nostru. Frica face parte dintre emoțiile universale. Adică, oriunde pe planetă, în orice trib și civilizație oamenii se nasc cu emoții comune. Altele se învață și se numesc emoții sociale. Sunt impregnate de cultura locului (comunității, poporului).

Dar să revenim la Victor. Dacă ar fi trăit puternic sentimentul curajului? Dacă ar fi fost invadat în ființa sa de o trăire masculină de „care pe care” ? Adică o trăire opusă fricii. Dacă s-ar fi repezit orbește, frontal în tirul care mergea regulamentar, pe sensul său de mers? Specialiștii ar spune că, mai degrabă, am fi vorbit de un sentiment de depresie, de renunțare. Omul s-ar fi sinucis din cauza necazurilor care l-au copleșit. Dar Victor, în ciuda dificultăților existențiale prin care trecea, era un om echilibrat, puternic și cu frică de Dumnezeu. Înțelegem astfel, că reacția sa de frică, a fost una naturală, conformă cu situația în care se afla și în acord cu țelurile sale lăuntrice. Iar această frică instantanee l-a ferit de procesul evaluării conștiente (gîndire), în care mintea ar fi analizat, încet și pe îndelete situația în care se afla. Din fericire, frica l-a scăpat de acest proces. I-a strigat puternic în minte și inima: PERICOL, i-a pompat adrenalină în inimă și a produs comportamente specifice de evitare a dezatrului. Acesta este rolul binecuvântat al fricii.

În partea a doua vom vorbi despre fricile pozitive, binecuvântate din Scriptură. Emoția de frică NU ESTE UN PĂCAT, ci un dat de la Dumnezeu. Ca orice lucru din lumea aceasta, frica poate deveni patologică. în anumite circumstanțe, iar răspunsul nostru la frică poate deveni păcat.

Tulburarea de Anxietate Generalizata

TAG – se caracterizează prin prezenţa unei anxietăţi cronice care durează de cel puţin şase luni fără să fie acompaniată de atacuri de panică, fobii sau obsesii. Diagnosticul de tulburare anxioasă generalizată se justifică numai în măsura în care teama şi îngrijorarea subiectului se centrează pe două sau mai multe probleme majore din viaţă, cum ar fi: sănătatea, banii, relaţiile interpersonale, performanţe asupra cărora subiectul se concentrează de cel puţin şase luni, în majoritatea timpului din cadrul unei zile.

Epuizarea şi demoralizarea, consultaţii medicale repetate şi absenteismul profesional sunt consecinţele cele mai frecvente ale TAG. Probleme serioase au şi copiii şi adolescenţii care suferă de această tulburare: dificultăţi în ceea ce priveşte somnul, absenteismul şcolar, abandonul unor activităţi de performanţă şi izolare socială.

Cognitiviştii au constatat că există o anumită specificitate cognitivă (legată de procesele minţii) a fiecărei entităţi din clasa mare a tulburărilor anxioase. În atacul de panică avem frica de a avea frică, interpretarea distorsionată a simptomelor corporale şi senzitivitatea anxioasă (frica de simptome şi senzaţii corporale). În cazul anxietăţii (fobiei) sociale frica de a fi evaluat negativ şi atenţia spre propria persoană. Credinţa că apariţia anumitor evenimente poate fi influenţată de propria gândire este specificitatea tulburării obsesiv-compulsive. În cazul TAG – de care ne vom ocupa în timpul alocat – avem îngrijorarea (neliniştea) patologică şi intoleranţa incertitudinii.

Frica bolnavă de Dumnezeu

Scriptura afirmă că frica de Dumnezeu este semnul „începutului înţelepciunii”. Creştinii nu pun la îndoială acest adevăr. Eu nu pun la îndoială. Rezultă că şi eu sunt creştin. Am întâlnit însă creştini care erau paralizaţi de un Dumnezeu asupritor, foarte vigilent, un fel de „big brother” care are antene peste tot, urmărind până în cele mai mici detalii conduita supuşilor Săi. Când aceştia – supuşii – au „călcat pe bec”, un potop de tunete şi fulgere cade asupra lor, iar excomunicarea din comunitate, ţară, continent, sistem solar, ba chiar Univers va avea loc negreşit.

Nu vreau să pun la îndoială fenomenul cauză – efect: neprimirea ofertei mântuitoare a lui Dumnezeu – pierzare. Nu despre aceasta vorbesc, ci despre o anumită atitudine a inimii care are un efect devastator asupra unora dintre creştinii.

Când Isus a fost în ţinutul Gherghesenilor (Luca 8) a făcut o minune. A eliberat pe unul stăpânit de demoni. Cum arăta individul? Păi era gol puşcă şi locuia în morminte. Era murdar şi stăpânit de o legiune de demoni. De multe ori era prins, pus sub pază, cu cătuşe la mâini şi obezi la picioare. Dar rupea legăturile şi demonii îl conduceau în locuri pustii. N-ai vrea să-l întâlneşti noaptea nici tu, nici logodnica ori soţia ta, nici copiii tăi.

Isus îl eliberează. Demonii cer să intre într-o turmă de porci, pe care îi înneacă într-un lac. Păzitorii porcilor dau alarma şi oamenii din sat vin să vadă minunea. Acum e acum. Când au ajuns în dreptul lui Isus au rămas şocaţi (INCREDIBIL – ar titra televiziunile oteviste de astăzi). Lângă Isus, ex-demonizatul era un om îmbrăcat şi în toate minţile. Ce reacţie total deplasată au aceşti oameni? În loc să întrevadă instantaneu posibilitatea reală de a fi vindecaţi de diverse boli (aşa cum alţii au făcut), pe ei îi apucă frica. În greacă termenul este φοβέω (phobeo). Erau terifiaţi. Explicaţi-mi şi mie cum vine treaba asta? Lor le era mai frică de omul sănătos decît de lunaticul demonizat. Imaginaţi-vă că toată mulţimea a rugat pe Isus să plece de la ei. Dar de ce? Pentru că fuseseră cuprinşi de o mare frică (fobie).

Dicţionarul de psihologie „Larousse” spune despre fobie că este „teamă iraţională şi obsedantă referitoare la anumite obiecte şi situaţii”. Întreb eu acum. Cine era mai sănătos: omul eliberat, decent îmbrăcat şi „cu toate ţiglele pe casă” ori mulţimea delirantă care dorea, la unison, expulzarea lui Isus din zonă? Da, contrar tuturor normelor de bun-simţ, i-au cerut lui Isus să plece. El pur şi simplu S-a suit într-o corabie şi S-a întors.

Acum aş vrea să spun ceva despre frica sănătoasă. Ea nu este fobie. Este în acord cu situaţia. Percepe un pericol real şi întreprinde acţiuni de autoconservare eficace. Phobia este acea nelinişte cauzată de un pericol fals, tocmai de aceea i se spune „teamă iraţională”. FRICA SĂNĂTOASĂ ARE ÎN VEDERE CA ISUS SĂ NU PLECE. De asta să ne fie frică la toţi, dacă vrem să fim oameni raţionali, cu bun-simţ.

Frica – bun slujitor, prost stăpân

Frica este o emoţie astenică. Ea induce o stare de slăbiciune, o scădere a vitalităţii. Factorul declanşator al fricii îl reprezintă un pericol actual sau iminent, ori chiar imaginar. De ce trebuie să simţim starea de nesiguranţă? De ce nu înregistrăm pur şi simplu situaţia ca fiind periculoasă, fără a mai fi nevoie de trăirea panicii în fiece fibră a organismului? Unii psihologi spun că

“noi nu mai suntem afectaţi pentru că organismul nostru se află în primejdie, fiindcă o situaţie ne ameninţă existenţa sau o tendinţă este contrariată, ci simţim o durere pentru ca ne apărăm integritatea noastră psihofiziologică, pentru ca evităm obiectul sau fiinţa ce ne ameninţă” (Pavelcu, V., Elogiul Prostiei, p.174).

Tot psihologii spun că modalitatea de adaptare la perceperea situaţiei periculoase este “luptă sau fugi”. Majoritatea tulburărilor de personalitate au la bază o frică. Orice frică nesoluţionată devine un stăpân tiran. Declanşarea emoţiilor (a fricii) este automată, dar reglarea acestora este sub controlul relativ al voinţei.

Pentru Adam şi Eva frica a fost un prost stăpân. După ce au conştientizat instantaneu că sunt goi au fugit. S-au ascuns de Dumnezeu pentru că le-a fost frică. Oricum, fuga nu le-a ajutat la nimic. Dumnezeu este omniprezent (atotprezent). De luptă nici nu poate fi vorba; Dumnezeu este omnipotent (atotputernic). Atunci care este rolul fricii de Dumnezeu dacă fuga sau lupta nu rezolva situaţia? De ce să simt o durere în plus faţă de situaţia şi aşa dezastruoasă?

Funcţia fricii rămâne aceeaşi – rezolvarea situaţiei, depăşirea pericolului. Trebuie să ne fie frică de El tocmai pentru a găsi cu disperare o soluţie eficientă. Rezolvarea este la îndemâna oricui: în bunătatea sa Dumnezeu oferă soluţia, ca de altfel, în toate situaţiile:

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt dela Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă slujba acestei împăcări. Noi dar, sîntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n’a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:17-21).

Soluţia Sa este:

  1. Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Christos,
  2. A încredinţat slujba împăcării unor semeni de-ai noştri,
  3. Semenii noştri nu cer să ne luptăm sau să fugim de El ci să ne împăcăm cu EL acceptând rezolvarea Sa.

Acum frica este „înghiţită” de linişte, armonie:

Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5:1).

De unde vine resentimentul ?

Ei de unde… Din interior !

De ce nu se vindecă unii oameni de resentiment ? Aici nu fac referire la copii, adolescenţi sau tineri, ci la oameni în etate. Speram ca vârsta să aducă înţelepciunea. Credeam că experienţa naşte competenţa, ca să citez pe unul din trainerii mei. Dar dacă ceea ce văd eu nu este experienţă, ci doar vechime ? Hmm !

De ce sunt resentimentari unii oameni în vârstă ? Probabil pentru că niciodată nu şi-au rezolvat complexele. S-au învechit (rigidizat, cristalizat) în modul lor de a percepe lumea şi pe sine. Un sine mic, mereu aflat în pericol. Sau un sine prea mare de mic ce este. Duşmanul suprem este lumea. Da, ştiu, e cam mare mulţimea aceasta şi există riscul sa facem toţi parte din ea, dar nu e vina mea.

Cred că poate fi vorba de o imagine de sine extrem de scăzută. Eforturile asiduue şi continuue pe care le fac bieţii oameni pentru securizarea virtualului (eul ideal este promovat ca eu real) arată teama, frica de a nu fi evaluat „greşit”. Resentimentul vine din frica de a nu mai suferi loviturile altora. O suferinţă provocată de îndepărtarea măştii. Sau a măştilor. Eugen Frunză spunea că „omul cu două feţe mai are o mie de rezervă”. Dacă masca dispare omul e „gol şi descoperit”. Ne-ar plăcea ca dintr-o dată, în mijlocul unei reuniuni să dispară toate hainele de pe noi, să ni se vadă goliciunea în toată splendoarea ei şi toţi să se prăpădească de râs ? Coşmar !

Sunt trei frici sociale. Iar una dintre ele este ruşinea. Ruşinea de a fi inferior în faţa celorlalţi, de a fi ridicol sau „de tot râsu’ ” cum se spune în popor. Ruşinea e tot o frică. De-asta cred că sunt resentimentari unii vârstnici.

Şi imaginea asta ma duce cu gândul în gradina Eden.

„Unde eşti Adame” ?

„M-am ascuns Doamne, mi-a fost frică, pentru că eram gol [şi-mi era ruşine]”.

Post Scriptum

Şi noi suntem adamici şi deci resentimentari, în proporţii diferite. Putem găsi motivaţia necesară ameliorării sau inhibării resentimentului