Confuzia adolescentului

”Nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu mai sunt ceea ce am fost” – Erickson.

O luptă a conştiinţei (de sine) pe fundalul unor transformări biologice în căutarea şi definirea propriei identităţi; dorinţa de a avea un loc frumos sub soare, în compania celor dragi, fiind util societăţii, având o direcţie şi un sens în lume – pe scurt, adolescenţa.

Aspiraţiile adolescentului se lovesc de “nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu”. Comparaţia cu adulţii, care par stăpâni pe situaţie, este frustrantă. El (adultul) de ce conduce o afacere, are angajaţi, o familie şi un grup de prieteni în mijlocul cărora se simte atât de bine ? Eu sunt atât de… nepregătit.

Prezentul este atât de… instabil. Nesiguranţa, neîncrederea şi lipsa controlului sunt trăite intens. Liniştea, lipsa grijurilor şi siguranţa din perioada copilăriei şi pre-adolescenţei par a fi rămas undeva în trecut şi raportarea la ele fac terenul existenţei şi mai mişcător. Sunt mulţi şi multe lucrurile care mă împing spre o independenţă pentru care nu mă simt încă pregătit, îşi spune el în minte. Hotărât, nu mai sunt ceea ce am fost.

Adolescenţa este tranziţia spre tinereţe. O tranziţie anevoioasă, tumultoasă, în care se dau lupte pentru definirea unei identităţi proprii, alegerea unor roluri definitorii, pe de o parte, însă şi dezamăgiri şi neîmpliniri, pe de altă parte. Adolescentul are nevoie de părinţii lui, dar fără a fi “sufocat”. Iar noţiunea de sufocare suportă mari variaţii, în funcţie de graniţele stabilite de fiecare adolescent în parte. Părinţii maturi observă atent şi cu dragoste, nu rup graniţele sensibilităţii propriului lor copil şi-l ajută necondiţionat atunci când acesta are nevoie.

Bariere de “potenţial”

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. – Eclesiastul 9:10a.

Dar de unde să ştim ce putem face ? Şi cât putem face ? Dacă o hiper-protecţie ne-a zădărnicit drumul spre exprimarea potenţialului ? Dacă fricile proprii ? Dacă putem învăţa ceva din experienţa doamnei Elmore ?

În 1954, Charlotte Elmore a început să-şi facă griji pentru fiul ei Michael, în vârstă de 6 ani, care nu făcea aceleaşi lecţii de citire ca fiica vecinei sale. Amândoi copiii se înscriseseră în clasa I la aceeaşi şcoală, dar clasa lui Michael abia începuse lecţiile de citire, pe când fiica vecinei ei deja le citea părinţilor săi. Doamna Elmore l-a contactat pe directorul şcolii, care i-a dezvăluit un lucru şocant. Şcoala le administrase un test de inteligenţă tuturor elevilor. Scorul lui Michael, a spus directorul, indica faptul că era aproape retardat. Mai mult, directorul a informat-o că Michael va fi nevoit să repete clasa I. Când doamna Elmore a întrebat de ce ei şi soţului ei nu li se comunicase scorul lui Michael, directorul i-a explicat că majoritatea părinţilor înţeleg cu dificultate testele de inteligenţă şi că e cel mai bine pentru copii dacă părinţii lasă aceste probleme în grija conducerii şcolii. Când doamna Elmore a cerut ca Michael să fie testat din nou, directorul a refuzat, explicându-i că scorurile se schimbă rareori cu mai mult de câteva puncte.

Din fericire, doamna Elmore a avut mai multă încredere în observaţiile ei legate de Michael şi în capacităţile lui decât în interpretarea făcută de şcoală a unui singur scor de test. I-a cerut unui psiholog din afara şcolii să-l retesteze pe Michael şi, de data aceasta, IQ-ul băiatului a fost 90. Cu toate că 100 este media la majoritatea testelor de inteligenţă, 90 nu este considerat un scor inferior. Psihologul din afara şcolii nu a fost de acord că Michael ar fi trebuit să repete clasa I şi l-a contactat pe director din partea doamnei Elmore. În cele din urmă, cu ajutorul orelor suplimentare de citire şi cu schimbarea şcolii, Michael şi-a ajuns din urmă colegii de clasă.

La liceu, Michael a fost recomandat pentru cursurile de pregătire în vederea admiterii la facultate, unde a luat numai note mari şi a devenit membru al elitei liceului. În 1965, a fost acceptat ca student la Indiana University. În timp ce studia aici, a mai efectuat un test de inteligenţă şi a obţinut un scor de 126 – un scor „superior”. A absolvit Medicina şi a început să practice ca gastroenterolog – medicul ce tratează bolile tubului digestiv (Elmore, 1988).

Cu toate că povestea lui Michael Elmore a avut un final fericit, numeroase practici din partea şcolii sale elementare l-ar fi putut împiedica să ajungă la deplinătatea potenţialului său şi să-şi aducă contribuţia cu succes în societate.

Lupta cu demonii interiori – II

Continuăm astăzi cu câteva “reţete” de preîntâmpinare a trărilor, stărilor emoţionale negative, dezadaptative.

  • Cunoscându-se faptul că persoana susceptibilă şi nesigură de ea însăşi nu posedă, de obicei, spontaneitatea necesară formulării unor răspunsuri adecvate la situaţiile noi care apar, părinţii vor trebui să-l obişnuiască pe copil cu situaţiile neprevăzute sau dificile. Mai precis, este necesar ca părinţii să prevadă necesitatea formării la copil a unui bagaj variat de deprinderi din rândul cărora nu trebuie să lipsească cele referitoare la felul cum trebuie să înceapă şi să întreţină o conversaţie, cum trebuie să salute sau să servească masa într-un cadru festiv etc. Toate aceste deprinderi au virtutea nu numai de a combate stângăcia şi nesiguranţa în relaţiile cu ceilalţi, ci şi a-l face pe copilul suferind de timiditate să iasă din izolarea în care l-a adâncit lipsa de încredere în sine, şi de a trăi în afară, de a se afirma în sensul bun al cuvântului în societate.
  • Nu mai puţin important este efortul părinţilor de a-l ajuta pe copilul descurajat să renunţe la obiceiul de a se autoanaliza excesiv în timpul acţiunii şi după ce aceasta s-a încheiat. Autoanaliza realizată în timpul desfăşurării acţiunii intervine ca o frână împinsă uneori până la inhibiţie şi blocaj. Acest lucru se constată, mai ales, în acele situaţii în care copilul trebuie să răspundă la un examen sau când trebuie să vorbească în faţa clasei : înainte de a începe sau chiar în timp ce vorbeşte, acesta îşi abate atenţia, de la subiectul pe care trebuie să-l trateze, la el însuşi şi se autoanalizează cu un deosebit spirit critic ; această dedublare şi cenzurare critică severă are drept consecinţe întreruperea contactului afectivc şi intelectual cu interlocutorii, generarea emoţiei şi a unei stări de puternică inhibiţie. Instalarea tuturor acestor fenomene determină, la rândul lor, eşecul întregii activităţi de examen sau de vorbire în prezenţa colegilor ; după eşec elevul în cauză este tentat să folosească, cu aceeaşi lipsă de măsură, activitatea de autoanaliză, autoînvinovăţindu-se şi închizându-se în sine într-o atitudine depresivă şi defetistă.
  • Obişnuinţa persoanei de a analiza cu luciditate raportul dintre posibilităţile proprii reale şi dificultatea sarcinii propuse la un moment dat reprezintă o cale eficientă de obţinere a încrederii în sine, de renunţare la tendinţa de a exagera dificultăţile întâlnite în activitate. O astfel de obişnuinţă trebuie să-şi formeze mai ales acele persoane care sunt nesigure de ele însele, care sunt înclinate să se subaprecieze în mod exagerat, să se îndoiască de calităţile lor. Subevaluarea proprie duce automat la supraestimarea greutăţilor şi a riscurilor, aşa după cum disproporţia dintre posibilităţi şi sarcina fixată conduce inevitabil la nesiguranţă şi nehotărâre. De aceea, copiii şi tinerii trebuie să fie ajutaţi să-şi descopere calităţile reale pe care le au, să-şi evalueze în termeni obiectivi propriile posibuilităţi ; această cunoaştere obiectivă de sine le dă posibilitatea să constate că dispun de acele calităţi care-i vor face să reuşească în situaţiile în care reuşesc şi alţii.