Eu, prieten sau dușman față de mine, în raport cu sentimentul de vinovăție

Mic eseu despre Conștiința morală și vină

Vinovăția este un sentiment cognitiv. Face parte din arsenalul Conștiinței Morale. Aceasta este o instanță interioară pe care o dețin toate ființele umane. Și psihopatul resimte vina, chiar dacă nu o poate trăi autentic, fiindcă e un mare complexat. „De ce îl fac complexele pe individ complet indezirabil din punct de vedere psihologic? Complexul se remarcă prin aceea că îi semnalează subiectului o inadecvare de sine care îl crispează în același timp. Marele complexat este incapabil să își abordeze lucid propria inadecvare. Nu știe să și-o dezamorseze. Și dacă nu o poate tolera, înseamnă că nu poate să și-o asume, să și-o facă a lui. Atunci: “Tu ești de vină, nu eu!. Deplasarea responsabilității, idealizarea, megalomania, ostilitatea, agresivitatea – tot atitea mecanisme pentru înlăturarea jenantului sentiment de complex. “Mi-e rușine cu mine, dar ma debarasez de rușinea de sine ca un impostor” în mod clandestin, pe ușa din spate, să nu vadă nimeni” – Andrada Ilisan.

Așadar, toți avem conștiință morală. A deprinde tehnici psihologice prin care să anesteziem acutul sentiment de vinovăție înseamnă, mai mult sau mai puțin, să devenim complexați. De fapt, sentimentul de vinovăție oferă, dincolo de straturile superficiale ale conștientului, informații autentice, de mare valoare, despre noi înșine. Ce elemente morale am inserat în conștiință, mediul în care am crescut (familia de origine), mediul în care m-am dezvoltat, separat de familia de origine – grupul de referință, starea emoțională (labilitate versus inteligență emoțională), filozofia sistemului (umanitate, religie, etc), sistemul rațional ce susține (fundamentează, argumentează) valorile morale.

Când apare sentimentul de vinovăție, prima reacție este aceea de rejectare, deoarece simțim acut, în mod dureros, regretul, remușcarea. Cu toate acestea, vina nu dispare, își face simțită și mai puternic prezența. Singura modalitate de rezolvare constă în reparația prejudiciului și revenirea la valorile morale încălcate.
Devenim proprii noștri dușmani atunci când apelăm la diverse subterfugii, ca să scăpăm de vină. Devenim aliați cu noi înșine atunci când dorim să înțelegem ce se întâmplă. Cu precădere în cabinetul psihoterapeutului descoperim propriile vulnerabilități, complexe, vocea părinților, vocea comunității religioase, societatea. Descoperim structura personalității noastre, cu precădere cea afectivă. De asemenea, validitatea sau invaliditatea unor elemente morale. De exemplu, cineva a fost învățat să ajute oamenii în suferință. Dacă nu ajută pe cineva, se simte tare inadecvat. Cumva, putem lucra la acest element din conștiință: ajutorarea celor suferinzi. Putem completa propoziția sau fraza ajutorării cu un element de bun simt: „după posibilități”. Nimeni nu poate ajuta toată populația suferindă. De asemenea, este de ajutor dacă descoperim că pacientul dorește să ajute pe TOATĂ lumea. De ce simte această nevoie? De ce este o catastrofă dacă nu poate ajuta un singur suferind? Ce spune asta despre felul în care se vede pe sine însuși?

Un alt element moral poate fi „Dacă gândesc imoral, sunt irecuperabil”. Această vinovăție este una total inadecvată și irațională. Observăm că este un deziderat profund subiectiv, ceva ce aparține doar subiectului. Pe lângă intervenția de ordin suportiv-emoțional este clar că trebuie să restructurăm profund această „dogmă” (credință irațională) a pacientului. Niciun om nu este scutit de gânduri parazite. Faptul că mintea mea reprezintă terenul de aterizare a diverselor gânduri nu mă face o persoană condamnabilă. Important este să învăț să le gestionez (și orice gând faceți-l rob ascultării de Christos). Iar dacă se întâmplă să fiu furat de vreun scenariu mental ce are la bază un gând inacceptabil, să înțeleg valoarea Ispășirii și valoarea mea ca ființă umană în ochii lui Dumnezeu. Identitatea în Christos reprezintă baza dezvoltării armonioase.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (3)

E duminică, ce bucurie. Verulescu dormise ca un prunc. Dacă-l vedeai îţi dădeai seama de asta fără nici un dubiu. Faţa sa posomorâtă era înlocuită cu cea mai zâmbitoare fizionomie. Cearcănele dispăruseră. Chiar ridurile-i păreau estompate. Ce mai încoace şi încolo, Verulescu era alt om. Luă micul dejun fredonând şi se pregăti de biserică.

Lacrimi de bucurie îi inundară obrajii atunci când simţi direct în inimă puternicele vibraţii, pe diferite tonalităţi, ale piesei muzicale ce tocmai era cântată de corul bisericii. În faţa ochilor i se desfăşura scena jertfei Mântuitorului. Recunoştinţa şi mulţumirea îl cuprinseră, înfiorându-i sufletul. Verulescu realiză că este beneficiarul direct al lucrării răscumpărătoare a lui Isus şi nu-şi putu reţine vocalul „AMIN” pe care-l rosti la sfârşitul programului muzical.

„Cui i se iartă mult, iubeşte mult”, îi răsună cald în urechi. Da, el iubeşte pentru că i s-a iertat. Verulescu iubeşte imens pentru că a greşit enorm. Acum e în stare să conştientizeze cât de eliberatoare este luarea poverii unei conştiinţe profund vinovată. Isus a luat şi povara lui. Îi venea lui Verulescu să sară în sus de bucurie, să-şi strângă în braţe fraţii întru credinţă şi să alerge pe străzi mărturisindu-L pe Isus.

Poate Verulescu suntem toţi. Poate. În general sentimentul de vinovăţie este dureros. Numai unde avem de-a face cu o dizarmonie a personalităţii putem spune că „paznicul” intenţiilor şi acţiunilor noastre este viciat, pervertit. Haideţi să analizăm chinul şi extazul verulescian.

Lui Verulescu i-a luat prea mult timp să ajungă la o nouă eliberare sufletească. De ce oare? Dezamăgirea de sine este apanajul oamenilor care au pretenţii de la ei înşişi. Verulescu se vedea pe sine ca unul care s-a ridicat deasupra mediei falimentare. Adică el nu mai cade aşa de uşor. El este, oarecum (greu de gândit, darmite de pronunţat), superior celor lesne păcătoşi. A trecut la alt nivel, altă categorie de învingători. Să nu ne temem de cuvinte, Verulescu făcea parte din elită. Cel puţin aşa îşi spunea el, în sine însuşi. Momentul căderii l-a luat ca din oală. Nu era pregătit pentru aşa ceva. Nedumerirea şi ruşinea pur şi simplu l-au paralizat. Câteva zile s-a văzut pe sine însuşi ca cel mai mare gunoi. Cel mai netrebnic, cel mai jalnic specimen cu aere de superioritate. Umilit! Da, exact aşa avea senzaţia că este: înjosit. Durerea asta cruntă, provenită din căderea abruptă de pe piscul cel mai înalt al superiorităţii, l-a secat pur şi simplu. Şi lucrul cel mai teribil este că nu-şi putea ierta prăbuşirea. El era propriul său judecător şi călău. Unul neîndurător şi nemilos.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (2)

E trist Verulescu. Ciuda pe care o simte faţă de sine are multe asperităţi şi-l zgârie până în străfundul inimii. Nu are nici cea mai mica atracţie spre rugăciune: nici de laudă ori mulţumire, nici de iertare. Se simte obosit cronic. Fie ce-o fi, îşi spune şi după ce-şi ia în grabă micul dejun pleacă la slujbă fără nici un chef. Unii dintre colegii de muncă, mai şugubeţi din fire, nu reuşesc să-i intre pe sub piele. Glumele lor parcă se lovesc de un zid gros de granit. Verulescu nu vrea astăzi să facă eforturi deosebite ca să fie un personaj model. Aşa cum ştim, e obosit, iar efortul i se pare mult prea mare ca să-l pună în serviciul moralităţii.

După serviciu, acasă stă ce stă prin bucătărie, apoi se duce glonţ în camera sa, de unde nu iese decât a doua zi ca să meargă iar la lucru. Nu mai este atât de obosit, dar nici astăzi nu doreşte să tragă de el pentru a fi integru. Aceeaşi deviză: fie ce-o fi. Poznaşii lui colegi reuşesc să-l antreneze puţin-puţin în atmosfera lor hazlie. Nu foarte mult însă. Verulescu încă nu a uitat că a călcat pe bec. Acasă intră în dialog cu cei dragi ai lui, dar numai tras de limbă.

A treia zi el socoteşte că nu va merge la biserică după serviciu, pentru că se simte, încă, întinat. Avântarea în muncă îl face pe dumnealui să uite că starea sa nu a fost tocmai în regulă, conform cu propriile sale principii morale. Concentrat în realizarea sarcinilor de muncă şi conştient că o atitudine pozitivă şi o atmosferă relaxată creşte eficienţa în muncă, sfârşeşte prin a termina treaba cu zâmbetul pe buze şi într-un amical schimb de idei cu colegii. Acasă e jovial, ba chiar iese în oraş şi, întâlnindu-se cu vechi prieteni, acceptă invitaţia la teatru.

Uau, ce soare superb, exclamă Verulescu dis-de-dimineaţă. Răcoarea din zorii zilei şi razele soarelui ce anunţau o zi minunată născu în prietenul nostru o sănătoasă poftă de viaţă. Numaidecât se smulse din pat şi cu un fragment de cântec pe vârful buzelor, porni energic spre toaletă. La micul dejun nu avu astâmpăr. Nici nu simţi când ajunse în vestiar şi tot fredonând se prezentă în faţa şefului. Colegii erau de-a dreptul impresionaţi. De unde atâta viaţă la Verulescu? Noi ştim cât de cătrănit a fost zilele trecute. Iar acum abea de-i facem faţă. Timpul trecu uimitor de repede. Acasă parcă era pâinea lui Dumnezeu. De data asta, simţindu-se bine, Verulescu îşi făcu planul: duminică voi fi la biserică şi mă voi bucura împreună cu toţi.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (1)

Sentimentul de vinovăţie este prezent la orice persoană. Orice eu este nedespărţit de simţământul moral. Constantin Enăchescu, în al său Tratat de Psihopatologie (capitolul Suferinţelor morale), afirmă: „Orice persoana este un eu. Eul este instanţa conştientă a personalităţii. Eul satisface nevoile, pulsiunile şi dorinţele individuale, dar în egală măsură este obligat să se conformeze normelor morale.”

Actele eului (inimii) sunt dirijate de conştiinţa morală (sau cugetul):

  • Dacă eul se află sub influenţa cugetului bun, actele sale sunt conforme cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter pozitiv;

  • Dacă eul se află sub influenţa conştiinţei pervertite, actele sale vor fi contrare cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter negativ, ducând la suferinţe morale.

Eul este liber să facă ce vrea, dar, de fapt, el va da de fiecare dată socoteală de ceea ce doreşte sau intenţionează să facă şi mai ales de ceea ce a făcut. De intenţii şi de consecinţe. Cenzura intenţiilor este realizată de scrupule morale (sentiment foarte dezvoltat al cinstei, onoarei, moralei), care mă avertizează, oprindu-mă de la trecerea la acţiune. Cenzura consecinţelor este dată de remuşcări ale conştiinţei, regret. Dacă scrupulele mă avertizează, remuşcările mă condamnă, mă culpabilizează, mă fac să sufăr.

Orice remuşcare este însoţită de o durere morală, pe când scrupulele determină o ruşine morală. În primul caz îmi pun întrebarea: „cum de am putu să fac aşa ceva?”, in cel de-al doilea mă întreb: „cum de m-am gândit că aş putea face aşa ceva?”. Dacă am făcut, am remuşcări, dacă intenţionez să fac, intervin scrupulele care mă opresc.

Orice suferinţă psiho-morală este consecinţa unui act de vinovăţie sau a unei serii de acte de care eul personal este direct responsabil. Persoana nu se mai simte liberă, suferă este apăsată. Între eul personal şi conştiinţa morală există o legătură directă, permanentă. Aceste două instanţe ale sufletului sunt inseparabile.

Când un creştin a ignorat avertismentul scrupulelor sale şi a infăptuit un act contrar normelor sale morale cenzura consecinţelor este automată. Remuşcarea, regretul îşi face simţită prezenţa în mod acut. Reparaţia este singura acţiune dictată de conştiinţa morală şi reîntoarcerea la valorile morale.

Haideţi să privim la un proces de conştiinţă greşit, din perspectivă creştină. Verulescu (numele e fictiv, nu căutaţi personajul în biserici) iar a călcat pe bec. Se simte obosit, extenuat, fară vlagă şi nici respect de sine nu mai are. De câte ori nu şi-a propus el, de fiecare data mai abitir decât data trecută, să rămână ferm pe poziţii şi să nu cedeze ispitei? Ieri, pe vârful muntelui, astăzi, în depresiunea cea mai adâncă. Vine iar înaintea Creatorului să-şi ceara iertare, simţind în carne cum l-a dezamăgit iar pe Dumnezeu. Îşi cere iertare o dată, de două ori, de zece ori. Pe la ora unu după-amiază, apoi repetă ceremonialul pe la ora patru după-masă şi, pentru că simte el că nu e de ajuns, reînnoieşte cererea de iertare cu mai mult patos, înainte de culcare, pe la ora zece şi jumătate. Se simte ruşinat şi neputincios. Îşi dă seama că e prea de tot să fie iertat şi a doua zi se scoală cu gura uscată şi un gust amar.

Importanţa unui cuget curat

Credincioşii nu-şi dau seama cât de importantă este conştiinţa lor. Ei nu ştiu că o conştiinţă tulbure înseamnă pierderea încrederii de a ne apropia de Dumnezeu şi că această pierdere, la rândul ei, duce la perturbarea părtăşiei cu El. Dacă nu vom reuşi să păzim poruncile Sale şi nu vom face ce-I este plăcut, evident, monitorul sau barometrul nostru lăuntric ne va mustra, făcându-ne să ne temem înaintea lui Dumnezeu şi, prin urmare, împiedicându-ne să primim ceea ce cerem. Putem să-i slujim lui Dumnezeu doar cu un cuget curat. O conştiinţă împovărată ne va determina să ne retragem intuitiv din faţa lui Dumnezeu.

„Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu” – 2 Corinteni 1:12.

Numai o conştiinţă neîmpovărată poate mărturisi în favoarea unui credincios. E bine să ai mărturia altora, dar cu cât mai bine este să ai mărturia propriei tale conştiinţe. Ceea ce spun alţii este pasibil de eroare, deoarece ei n-au de unde şti cum ne-a călăuzit Dumnezeu. E posibil ca ei să greşească în felul în care ne percep sau ne judecă, aşa cum au fost greşit înţeleşi şi judecaţi apostolii de către credincioşii din vremea lor. Ba alte ori s-ar putea ca ei să ne elogieze peste măsură, să ne supraaprecieze. De multe ori oamenii ne critică atunci când, de fapt, noi nu facem altceva decît să ascultăm de Domnul, urmând voia Lui. Alteori ei ne laudă pentru ceea ce văd în noi, deşi acel lucru este – în mare măsură – rezultatul unei explozii emotive vremelnice sau a unui gând meşteşugit din partea noastră. De aici rezultă că laudele sau criticile ce le primim din partea altora sunt lipsite de importanţă; ceea ce contează cu adevărat este mărturia cugetului nostru trezit. Cum ne cotează el? Ne condamnă oare pentru ipocrizia noastră? Sau mărturiseşte că am umblat printre oameni în sfinţenie şi curăţie de cuget, cu sinceritate?

Care este mărturia conştiinţei lui Pavel? Ei bine, ea îi spune că s-a purtat în lume… nu printr-o înţelepciune lumească, ci prin harul lui Dumnezeu. De fapt, conştiinţa nu mărturiseşte despre nimic altceva. Ceea ce susţine ea cu tărie este ca un credincios să-şi trăiască viaţa prin harul lui Dumnezeu, iar nu prin înţelepciunea omenească. Înţelepciunea omenească este total nulă în ce priveşte voia lui Dumnezeu şi lucrarea Sa. Un copil al lui Dumnezeu trăieşte pe pământ exclusiv prin harul lui Dumnezeu. Harul presupune ceva realizat exclusiv de El, fără ca omul să aibă vreun rol în asta (Romani 11:6).

Fragment din Omul Spiritual de Watchmann Nee.