Cum ajută „expertul” din noi ?

Suportul prin intermediul propriilor „dioptrii”

Când o persoană, pe care avem şansa să o cunoaştem, traversează o situaţie dificilă, unii dintre noi simt imboldul să o ajute. Dacă situaţia lui sau a ei se potriveşte cu cea prin care am trecut noi alaltăieri sau în în urma cu 6 luni, atunci faţa ni se luminează de bucurie. Cu un entuziasm neinhibat îi aducem la cunoştinţă interlocutorului că avem soluţia la problemă. După ce turuim vreo 15-30 minute cu mici pauze de respiraţie sacadată aşteptăm recompensa pe faţa celuilalt. Dar cum celălalt încă păstrează privirea pierdută şi un mare nod în gât, noi sesizăm starea de penibil în care ne aflăm.

Numai că o altă stare dă năvală în ungherele inimii şi simţim cum căldura sângelui ne inflamează pieptul şi braţele. Pompa cu adrenalină este activată automat şi muşchii, ca la o comandă promptă încep să se umfle. Un suflu îşi face simţită prezenţa parcă din centrul fiinţei noastre şi moara de măcinat gânduri sare direct în viteza a VI-a:

  • „Nerecunoscătorul !”, şoptim noi printre dinţi. „Adică îmi pierd timpul de pomană cu unul care nici măcar nu realizează că eu i-am dat soluţia pentru greaua lui problemă?”;
  • „Păi dacă nici când e căzut în groapă nu se agaţă de funia pe care eu i-am aruncat-o, atunci îşi merită soarta.”;
  • „Vaai, grea e recunoştinţa asta. Decât să se salveze prin metoda mea brevetată pe atâtea şi atâtea cazuri, mai bine se preface că nu înţelege, ca să nu rămână îndatorat.”

Şi gândurile pot curge la nesfârşit prin malaxorul creierului nostru. Ceea ce nu înţelege (şi poate nici nu are cum) expertul din fiecare dintre noi este că lumea se vede diferit din spatele ochilor celuilalt. Cuvintele evocă imagini asemănătoare pentru fiecare dintre noi, dar felul în care le percepem şi contextele diferă întotdeauna. Ştim sau nu, contextul stabileşte înţelesul. Decât să mă arunc cu repeziciunea unui sprinter care fură startul, mai bine aştept cu calm şi ASCULT tot ceea ce îmi spune celălalt. Apoi caut să ÎNŢELEG semnificaţia fiecărui lucru, obiect, emoţie, gând, acţiune a celuilalt, în contextul său. Aşa cum spunea filosoful Kirkegaard, nu poţi ajuta pe nimeni dacă nu faci eforturi să înţelegi modul în care acea persoană vede lumea.

Creaţie sau Reparaţie ?

E interesant că ascultându-l pe dr. psihiatru Andrei Pătrâncă (într-o emisiune TV la Oreste)x mi-au venit în minte cuvintele Scripturii.

În interviu ideea (printre altele) era următoarea : „Ne vom regăsi acolo unde ne-am pierdut ultima oară”; „cei care nu au conştiinţa de sine – un eu imatur – trebuie să facă un pas în spate să se privească, să se observe acolo unde erau vii, să facă act de prezenţa propriei persoane”. A te descoperi de-acolo de unde ai fost plin de viaţă, pentru a face faţă unui prezent dureros este metoda multor terapii (adleriană, existenţială, comportamentală etc.).

Nimeni nu se duce la consilier pentru că-i merge foarte bine. E clar că se află într-o dificultate serioasă. Ceva îl doare îndeajuns încât să plătească preţul confesării (şi al onorariului) în faţa unui necunoscut, chiar dacă specialist. Pe parcurs va afla că şi el este un specialist; specialist în propria sa viaţă – nimeni nu cunoaşte mai bine decât el ce a făcut, ce a simţit sau a re-simţit. Aşadar se pleacă de la o poziţie de echivalenţă : se întâlnesc doi specialişti.

Continuă lectura

Toleranţă mare monşer (mare sau mică ?)

Îmi place ! Da, precum am spus, îmi place să lucrez cu oamenii. Dar nu orice şi nu oricum. În cadrul consilierii şi al terapiei mă simt pe deplin angrenat, energizat sufleteşte şi foarte concetrat. Sunt fascinat să privesc mereu la „harta” consiliatului (percepţia sa despre lume, viaţă şi despre sine în diferite situaţii, felul în care se percepe în relaţie cu ceilalţi etc.) şi să fac comparaţie cu „teritoriul” său (situaţia obiectivă, comportamentele observabile ale consiliatului, reacţia la ceilalţi…). Am o deosebită satisfacţie că şi mie mi se datorează sclipirea din ochii celui aflat în dificultate, atunci când realizează clar de ce şi cum a ajuns într-o anumită situaţie.

Dar până la „insight” el, cel aflat în nevoie, îşi întorcea armele împotriva celui care-l ajută. Ba apelează la aşa zisa convingere pe cale raţională, ba un apel disperat la lacrimi ori un atac virulent de-a binelea cu injurii şi o desconsiderare totală faţă de calificarea terapeutului. O, Doamne, cât de necesare sunt în cabinet aceste izbucniri. De foarte multe ori defensele acestea arată consilierului / terapeutului că se află pe drumul cel bun. În caz de secetă (o stagnare a terapiei) izbucnirea mecanismelor defensive ale pacientului sunt mană curată, pentru că avem un indiciu că am dat de ceva ce doare.

Continuă lectura