Arta de a sfătui

Ce înseamnă a sfătui, a consilia? Asociaţia Britanică de Sfătuire defineşte consilierea astfel:

Sfătuirea este utilizarea cu abilitate şi principialitate a relaţiei pentru a favoriza cunoaşterea de sine, autoacceptarea emoţională, maturizarea şi dezvoltarea optimală a resurselor profesionale. Întotdeauna scopul său este de a oferi ocazia de a lucra, a trăi cât mai satisfăcător şi cu utilizarea cât mai completă a resurselor.

Consilierea creştină pune şi ea accent pe relaţie. Calitatea relaţiei este condiţionată de acceptarea de sine şi a celorlalţi (Coloseni 3:11) : “aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere îmrejur, nici netaiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici rob, nici slobod, ci Christos este totul şi în toţi”. Aşa cum TS (terapia sistemică) îşi asumă că în faţă stau, pe o poziţie de echivalenţă, doi specialişti: unul este specialist în propria viaţă, celălalt este specialist în terapie – consiliere, tot aşa creştinismul elimină barierele de statut social, rol, naţionalitate, cultural, însă ţinând cont de determinismele pe care acestea le-a sădit în personalitatea consiliatului.

În creştinism învăţarea şi consilierea / sfătuirea sunt precedate de o atitudine de compasiune, de iertare şi de iubire (acceptare) necondiţionată şi armonia relaţiilor – pacea (Coloseni 3:12-15).

Personalitatea, atitudinea consilierului este foarte importantă (Romani 15:14): “În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. Un fundament al personalităţii consilierului este constituit de caracterul său amabil, blând, dar şi de un set de cunoştinţe solide în domeniul sufletului uman.

Maturizarea consiliatului este întotdeauna un obiectiv central al sfătuitorului creştin. Dezvoltarea personalităţii este mereu ancorată în Fiul lui Dumnezeu, Isus Christos (Coloseni 1:28): “Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvîrşit în Hristos Isus”.

Un aspect important al consilierii creştine este interşanjabilitatea rolurilor – “sfătuiţi-vă unii pe alţii”. Într-o situaţie dată subiectul X este consilier, iar în altă situaţie ori moment (timp) subiectul Y este consilierul. Cred că tipul acesta de relaţionare potenţează atât înţelegerea cât şi şi respectul faţă de sine şi faţă de celălalt.

Cât de responsabil e creştinul matur ?

Orice creştin matur este conştient de slujba de susţinere (suport), îndrumare, învăţare, îmbărbătare, consiliere (sfătuire) a “pruncilor în Christos”. Cel preocupat de bunăstarea spirituală a confraţilor nu poate fi nepăsător de forma sa fizică, sufletească şi, în mod special, cea spirituală. Ştiind că randamentul său este legat în mod direct de cele mai sus amintite, va elabora un plan (program) riguros pe care-l va respecta cu sfinţenie. Consilierea, motivarea sfinţilor şi dezvoltarea spirituală se înscriu într-o “alergare” de mare anduranţă. Consumul energetic este foarte mare. Nu de puţine ori o activitate de terapie spirituală, care durează de ceva timp, trebuie regândită, resemnificată şi repornită (adică luat totul de la capăt cu o altă abordare). Apostolul Pavel a fost conştient de acest lucru :

Pentru cei care sunt slabi în credinţă, m-am făcut slab, pentru a-i câştiga pe cei slabi. M-am făcut toate pentru toţi, pentru ca, oricum, să-i mântuiesc pe unii dintre ei. Pe toate le fac de dragul Evangheliei, ca să am şi eu parte de ea. Nu ştiţi că toţi alergătorii din arenă încearcă să câştige, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi deci în aşa fel, încât să câştigaţi. Alergătorii dau dovadă de stăpânire de sine în toate lucrurile, pentru a primi o cunună care se veştejeşte, însă noi facem aceasta pentru una care nu se veştejeşte. Astfel, eu nu alerg fără ţintă, nici nu mă bat ca unul care loveşte în vânt, ci îmi ţin trupul sub control şi mi-l fac sclav, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu descalificat. – (1 Corinteni 9:22-27, Biblia GBV 2001)

Constantin Oancea atrage atenţia asupra aceluiaşi lucru în dreptul profesionistului care lucrează cu sufletul uman :

Un psihoterapeut, un sfătuitor experimentat îşi va construi un stil de viaţă echilibrat şi va căuta să treacă propriile sale probleme pe planul doi sau să le uite în timpul sesiunilor terapeutice. El trebuie să aibă grijă de forma sa precum aviatorul sau sportivul de performanţă, dat fiind că instrumentul cu care se lucrează, eventualul “bisturiu” este reprezentat în exclusivitate de către psihicul său, care trebuie îngrijit şi protejat. Este preferabil să se amâne o şedinţă de psihoterapie decât să se intre în proastă dispoziţie sau extenuare, cu tot cortegiul de neatenţie şi mimică nefavorabilă – (Oancea. C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

Dacă în dreptul psihoterapeutului secular unealta de lucru o constituie exclusiv propriul său psihic, cu întregul apanaj de cunoştinţe, sisteme de gândire psihologică (paradigme), tehnici şi strategii terapeutice, în dreptul consilierului creştin vorbim de o colaborare între individul uman şi marele consilier, Duhul Sfânt. Isus a fost Cel care a promis că după plecarea Sa va veni Mângâietorul. Paracletos (avocatul), “Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. Cu un asemenea ajutor în slujba sa, lucrătorul creştin matur, nu-şi va îngădui să “întristeze” ori să “stingă” Duhul. El va şti deopotrivă să se menţină într-o formă bună, dar şi să dezvolte o foarte bună relaţie cu Cel ce-l poate călăuzi în hăţişurile oricărei situaţii de viaţă.

Lupta rolurilor

Apostolul Pavel spune : „… când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc”.

Este impropriu şi inadecvat ca cineva să fie dimineaţa un maistru care „taie şi spânzură” sau un inspector fioros care pentru nimica toată desfiinţează câteva locuri de muncă, iar seara, să fie un creştin plin de compasiune care „mângâie, îmbărbătează şi consiliază” pe cei „spânzuraţi” şi pe cei lăsaţi fără locurile de muncă. Nu se potriveşte !

Atât consilierul spiritual (pastorul, preotul) cât şi psihoterapeutul dedicat, pasionat de oameni începe să fie pătruns de rolul său, care devine dominant, răsfrângându-se asupra celorlalte roluri (şef de secţie, mamă, tată, bunic, profesor, director, manager) şi domenii. Cei doi trebuie să ajungă la înţelegerea şi gestionarea propriilor sentimente / emoţii şi atitudini contradictorii.

O cerinţă imperioasă pentru rolul de consilier/terapeut este un puternic echilibru interior – un control al reacţiilor emoţionale, răbdare şi disponibilitate de a veni în contact cu problematica şi suferinţa umană. Această trăsătură se învaţă şi se perfecţionează în mod continuu; pe toată durata vieţii. Creştinul matur recunoaşte şi invocă aportul Duhului Sfânt care oferă asistenţă cu „stăpânirea de sine” sau calmul (ἐγκράτεια – egkrateia : auto-controlul → ultimul element din roada Duhului).

Gradul de autoacceptare al consilierului / psihoterapeutului este o alta trăsătură importantă pentru îndeplinirea rolului. Această atitudine aduce cu sine înţelegerea şi acceptarea celorlalţi, respectul şi încrederea faţă de altul. Apostolul Pavel manifestă din plin autoacceptarea (a nu se înţelege mulţumirea de sine) : 1 Cor. 4:3-4.

În caz contrar, nemulţumirea faţă de sine, vinovăţia şi mecanismele de apărare generate secundar vor putea duce la o morală rigidă, rigoristă [legalistă] şi proiectată în mod nefericit asupra persoanelor care caută ajutorul, şi nu o judecată încărcată de tâfne (Oancea C., Tehnici de sfătuire/consiliere).