Patologia fricii (2) – Neliniștile / Îngrijorările excesive

Neliniștea excesivă este sora anxietății. Ce este neliniștea? Neliniștea constituie o înlănțuire de gânduri, sub forme verbale și imaginare, încărcate de emoții negative și dificil de controlat. Ea, neliniștea, reprezintă un fenomen mental, însoțit de o stare de disperare emoțională, cum ar fi anxietatea în legătură cu un eveniment ale cărui consecințe sunt incerte.

Perspectivele neliniștii:

  • Pe de o parte, neliniștea esete privită nu ca o problemă agasantă ce revine în mintea individului, ci ca o înlănțuire de gînduri. Ea este o înlănțuire de consecințe neplăcute care gravitează în jurul unuia sau a mai multor subiecte: „Dacă mă îmbolnăvesc, nu voi putea probabil să muncesc, este posibil să nu fac față nevoilor copiilor mei, voi muri probabil…”.
  • Pe de altă parte, neliniștea presupune întotdeauna teama de consecințele negative viitoare și incerte, chiar dacă acestea apar ca urmare a unui eveniment care se desfășoară în prezent: „Sunt bolnav sau mă tem că sunt și mă îngrijorează eventualele consecințe pe care este posibil să le suport eu sau persoanele apropiate mie”. Aspectul incert al consecințelor în legătură cu care apare sentimentul de teamă este important și permite o mai bună înțelegere a factorilor care pot predispune un individ să dezvolte stări de neliniște excesive și de necontrolat.
  • În sfârșit, neliniștea este înțeleasă ca un concept cognitiv (mental) distinct de emoție. Ea este diferită de anxietate, chiar dacă cele două tulburări sunt sunt adesea prezentate simultan. Înlănțuirea consecințelor incerte, care caracterizează neliniștea, constituie un element declanșator al stărilor de teamă și anxietate, pe lângă alte reacții emoționale, fiziologice, cognitive și comportamentale.

Credințe eronate asociate stărilor de neliniște

Utilitatea neliniștilor

Persoanele care manifestă neliniști excesive își mențin ferma convingere că neliniștile lor le sunt utile în viață, deoarece le permite:

  • să controleze în manieră superstițioasă evenimentele viitoare, diminuând șansele ca ceva neplăcut să se întâmple;

  • să evite să fie dezamăgite sau să se afle în situația de a fi blamate;

  • să găsească cele mai bune mijloace de a face față unei probleme;

  • să fie motivate pentru a fi active;

  • să prezinte o caracteristică pozitivă a personalității sale.

Faptul că percep avantajele îngrijorărilor lor, îi determină pe indivizi să-și întrețină tendința de a se îngrijora. Ei sunt blocați între avantajele fals percepute ale unei atitudini de îngrijorare în legătură cu orice (de exemplu, să prevină pericolele la care sunt expuse persoanele apropiate) și dorința de a nu se gândi în mod constant la consecințele care trebuie evitate, pentru a se simți mai bine, această ultimă alegere fiind inacceptabilă, deoarece le creează impresia că nu fac nimic pentru a împiedica producerea nenorocirii.

Patologia (anormalitatea, iraționalitatea) fricii (1)

Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivă, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea să fie mai clară și mai rapidă, mobilizează energiile, activează reflexele, astfel încât subiectul să fie în stare să acționeze mai repede și mai bine.

Fricile sau temerile iraționale apar atunci când subiectul se simte și se comportă ca și în cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minimal sau chiar inexistent. Astfel, o persoană cu fobie de câini, poate fi paralizată de groază la vederea unui cățeluș inofensiv.

Anxietatea – este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Subiectul trăiește o încordare continuă, simțindu-se permanent amenințat. El este foarte tensionat și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

Fobia – reprezintă o frică persistentă de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifică teama. Subiectul își dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge.

Panica – desemnează un puseu brusc și acut de teroare.

Stările anxioase cuprind:

  • tulburări de anxietate generalizate;

  • tulburări de tip panică;

  • tulburări obsesiv-compulsive;

  • tulburări post-traumatice datorate stresului.

În episodul de față nu vom aprofunda tulburările fricii (anxietății). Este important să reținem că în structura (de personalitate a) individului s-au produs niște modificări atât de pronunțate și cu un efect atât de nociv, încât subiectul este luat prizonier. Să ne uităm la fobie. Marinela suferă de arahnofobie (teama cutremurătoare, panica de păianjeni). Nu i-a fost frică întotdeauna de păianjeni. Dar chiar și numai amintirea înfiorătoare din noaptea în care a fost mușcată de un păianjen foarte veninos, o face sa tremure, să simtă ca o ia cu leșin , mai-mai să verse. Durerea cruntă și recuperarea anevoioasă din spital a marcat-o, zice ea plângând, pentru totdeauna.

Stări anxioase ne sunt induse de diferite substanțe, cum ar fi cafeaua în exces ori medicația. Unele medicamente induc o puternică stare de anxietate, cu flash-uri de depresie. Bolile cardiovasculare activează puternic anxietatea. Există personalităti anxioase. Cu alte cuvinte așa sunt clădite ele și nu pot schimba acest lucru.

Există modele familiale, comunitare și culturale care produc și mențin anxietatea la cote alarmant de ridicate. Modele religioase care conduc prin teroare (am consiliat o sumedenie de astfel de cazuri). Cronicizarea unui sentiment de vinovăție care duce la anxietate și depresie.

De toate acestea și multe altele trebuie să ținem cont când vorbim despre teamă, fobii și anxietăți. Din nefericire acuza permanentă a unor creștini împotriva celor ce suferă de aceste tulburări este, în sine, un act de îngrozire paralizantă, cu consecințe nefaste. Să ne fie milă de acești oameni, să căutăm să-i înțelegem, să-i asigurăm de dragostea noastră. Cei care au darul de consiliere (îmbărbătare) și sunt energizați de pasiunea vindecării semenilor, se vor înhăma cu bucurie la un proces terapeutic de durată, epuizant uneori, dar care are ca răsplătire eliberarea suferindului.

Anxietatea – Temerile din viaţa noastră

De ce ni se pare frica aşa de apăsătoare? De ce încercăm să o evităm? De ce ne e frică de „frică”?

Baza fricii este ca nu putem fi (fiinţa) în condiţiile date. Simţim că nu putem suporta ceea ce ne aşteaptă, ne invadează simţământul că ne pierdem, că pierdem pământul de sub picioare, că ne scufundăm în neant. Nu putem schimba circumstanţele din afara noastră, dar putem să ne schimbăm atitudinea în faţa lor. Forţa fricii o primim abia prin noi înşine. Ea ne atrage în capcana ei abia când avem impresia că nu putem lăsa lucrurile să se petreacă. Dacă omul simte că nu poate fi în acele condiţii, atunci nu poate lăsa lucrurile aşa cum sunt, ci caută să le controleze, să le domine, să le modifice rezultatele. „Acest control produce frica. Provine din frică şi duce din nou la frica”, spunea Langle.

Frica – bun slujitor, prost stăpân

Frica este o emoţie astenică. Ea induce o stare de slăbiciune, o scădere a vitalităţii. Factorul declanşator al fricii îl reprezintă un pericol actual sau iminent, ori chiar imaginar. De ce trebuie să simţim starea de nesiguranţă? De ce nu înregistrăm pur şi simplu situaţia ca fiind periculoasă, fără a mai fi nevoie de trăirea panicii în fiece fibră a organismului? Unii psihologi spun că

“noi nu mai suntem afectaţi pentru că organismul nostru se află în primejdie, fiindcă o situaţie ne ameninţă existenţa sau o tendinţă este contrariată, ci simţim o durere pentru ca ne apărăm integritatea noastră psihofiziologică, pentru ca evităm obiectul sau fiinţa ce ne ameninţă” (Pavelcu, V., Elogiul Prostiei, p.174).

Tot psihologii spun că modalitatea de adaptare la perceperea situaţiei periculoase este “luptă sau fugi”. Majoritatea tulburărilor de personalitate au la bază o frică. Orice frică nesoluţionată devine un stăpân tiran. Declanşarea emoţiilor (a fricii) este automată, dar reglarea acestora este sub controlul relativ al voinţei.

Pentru Adam şi Eva frica a fost un prost stăpân. După ce au conştientizat instantaneu că sunt goi au fugit. S-au ascuns de Dumnezeu pentru că le-a fost frică. Oricum, fuga nu le-a ajutat la nimic. Dumnezeu este omniprezent (atotprezent). De luptă nici nu poate fi vorba; Dumnezeu este omnipotent (atotputernic). Atunci care este rolul fricii de Dumnezeu dacă fuga sau lupta nu rezolva situaţia? De ce să simt o durere în plus faţă de situaţia şi aşa dezastruoasă?

Funcţia fricii rămâne aceeaşi – rezolvarea situaţiei, depăşirea pericolului. Trebuie să ne fie frică de El tocmai pentru a găsi cu disperare o soluţie eficientă. Rezolvarea este la îndemâna oricui: în bunătatea sa Dumnezeu oferă soluţia, ca de altfel, în toate situaţiile:

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt dela Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă slujba acestei împăcări. Noi dar, sîntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n’a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:17-21).

Soluţia Sa este:

  1. Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Christos,
  2. A încredinţat slujba împăcării unor semeni de-ai noştri,
  3. Semenii noştri nu cer să ne luptăm sau să fugim de El ci să ne împăcăm cu EL acceptând rezolvarea Sa.

Acum frica este „înghiţită” de linişte, armonie:

Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5:1).