Confuzia adolescentului

”Nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu mai sunt ceea ce am fost” – Erickson.

O luptă a conştiinţei (de sine) pe fundalul unor transformări biologice în căutarea şi definirea propriei identităţi; dorinţa de a avea un loc frumos sub soare, în compania celor dragi, fiind util societăţii, având o direcţie şi un sens în lume – pe scurt, adolescenţa.

Aspiraţiile adolescentului se lovesc de “nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu”. Comparaţia cu adulţii, care par stăpâni pe situaţie, este frustrantă. El (adultul) de ce conduce o afacere, are angajaţi, o familie şi un grup de prieteni în mijlocul cărora se simte atât de bine ? Eu sunt atât de… nepregătit.

Prezentul este atât de… instabil. Nesiguranţa, neîncrederea şi lipsa controlului sunt trăite intens. Liniştea, lipsa grijurilor şi siguranţa din perioada copilăriei şi pre-adolescenţei par a fi rămas undeva în trecut şi raportarea la ele fac terenul existenţei şi mai mişcător. Sunt mulţi şi multe lucrurile care mă împing spre o independenţă pentru care nu mă simt încă pregătit, îşi spune el în minte. Hotărât, nu mai sunt ceea ce am fost.

Adolescenţa este tranziţia spre tinereţe. O tranziţie anevoioasă, tumultoasă, în care se dau lupte pentru definirea unei identităţi proprii, alegerea unor roluri definitorii, pe de o parte, însă şi dezamăgiri şi neîmpliniri, pe de altă parte. Adolescentul are nevoie de părinţii lui, dar fără a fi “sufocat”. Iar noţiunea de sufocare suportă mari variaţii, în funcţie de graniţele stabilite de fiecare adolescent în parte. Părinţii maturi observă atent şi cu dragoste, nu rup graniţele sensibilităţii propriului lor copil şi-l ajută necondiţionat atunci când acesta are nevoie.

Duşmanii din interior – II b

În adolescenţă, condiţionarea emotivităţii şi sensibilizarea emotivă sunt destul de frecvente. La vârsta preadolescenţei are loc o dezvoltare dizarmonică a organismului (pubertate) ceea ce duce la creearea unor reacţii sufleteşti de jenă, chiar la instalarea unui sentiment de inferioritate faţă de adulţi. Este momentul ca adulţii să fie atenţi şi să-i menajeze printr-o atmosferă de încredere.

Dacă adulţii eşuază în securizarea preadolescentului, acesta va fi pus într-o situaţie de puternică mobilizare energetică, ce va fi dificil de controlat şi care va genera, în mod frecvent intense reacţii emotive ; surplusul de energie emoţională îl va face pe tânărul respectiv să reacţioneze neadecvat la diferite situaţii de viaţă. Raţionalizarea (“priza de conştiinţă”) pe care hiperemotivul o realizează frecvent asupra propriei reactvităţi afective duce, de cele mai multe ori, la o accentuare a acesteia : astfel, înroşirea creează ruşinea, iar ruşinea va face ca persoana în cauză să se înroşească şi mai mult ; o mişcare stângace sau inadecvată (tremuratul mâinilor, tusea, transpiraţie abundentă etc.) va evoca sentimentul de intimidare, iar acesta, instalându-se, va genera alte gesturi şi mişcări neadecvate, care vor spori impresia de inferioritate.

Duşmanii din interior – II

Hiperemotivitatea este acea trăire care-l face pe om să reacţioneze intens la evenimente şi situaţii nesemnificative pentru alţii : emoţia puternică de care este dominat hiperemotivul îl determină să-şi creeze reprezentări negative, să-şi imagineze urmări şi pericole deosebit de grave. Poate duce în unele cazuri la blocaje intelectuale, la imposibilitatea de a acţiona adecvat într-o împrejurare anume. În comparaţie cu un neemotiv de inteligenţă egală, cel emotiv nu are nici o şansă în condiţii de competiţie, deoarece întotdeauna, dar mai ales în ambianţa specifică a unei întreceri oficiale, stăpânirea de sine şi luciditatea neemotivului triumfă asupra stângăciei şi nesiguranţei specifice emotivului.

Nu toţi oamenii se emoţionează la fel. Cei caracterizaţi prin “excitabilitate emotivă” manifestă tendinţa de a se tulbura puternic, de a se emoţiona uşor pentru lucruri mărunte, neînsemnate ; la colerici, emoţia este stenică, orientată spre exterior, determinând la acţiune ; la temperamentul melancolic, căruia îi corespunde tipul de sistem nervos slab, emoţia este astenică, orientată spre interior, spre autoanailză, generând o tensiune nervoasă interioară permanentă, care duce la uzură nervoasă şi la pasivitate.

Duşmanii din interior – I

Când un răufăcător apare de nicăieri în miez de noapte, ameninţându-te cu o armă de foc şi-ţi cere toate lucrurile valoroase pe care le ai asupra ta, unica reacţie raţională este să-i dai tot şi repede, dacă ţii la propria ta viaţă. Asta se numeşte că ai fost forţat să faci un lucru pe care în ruptul capului nu l-ai fi făcut. În limbaj tehnic situaţia de mai sus se numeşte condiţionare exterioară.

Până la urmă eu şi tu ne împăcăm cu situaţia de mai sus. Nu aveam ce face. Oricine ar fi fost în locul nostru ar fi reacţionat la fel. Dar ce facem cu “răufăcătorii” din interior. Ce facem cu demonii ascunşi în străfundul fiinţei noastre ? Cei care se agaţă cu cârlige de sinapsele noastre şi în mod repetat (obsesiv) nu ne dau pace, invadându-ne mintea de gânduri care ne tulbură şi pe care nu le dorim în ruptul capului. Unul dintre duşmanii din interior se numeşte hiper introspecţia. Adică acel proces mental de autoanaliză exagerată şi repetată. Acea condiţionare interioară, care în timpul unei acţiuni porneşte brusc procesul de autoanaliză cenzurând fiecare gest, cuvânt, privire sau mişcare. De ce este periculos acest proces ? Pentru că această exagerată preocupare faţă de sine ne îndepărtează de ceilalţi şi ne rupe de realitatea exterioară. De obicei persoanele care exagerează cu autoanaliza sunt timizi, şi se focalizează asupra motivului intimidării, căruia îi exagerează importanţa. Introspectarea profundă şi repetată creează uneori un cerc vicios în care cauzele se transformă în efecte şi invers.

Cauze ale spiritului excesiv de autoanaliză :

  • Se întâlneşte frecvent la adolescenţi, la care modificările biologice apărute în pubertate au drept consecinţă creşterea sensibilităţii şi a emotivităţii.
  • Dezvoltarea conştiinţei de sine înregistrată la vârsta adolescenţei conduce şi ea la autoanaliză, la accentuarea tendinţei de autoperfecţionare.

O anumită doză de introspecţie este întotdeauna bine-venită pentru formarea unei judecăţi proprii, independente asupra realităţii, dar aici atragem atenţia asupra tendinţei de exagerare. Karl Leonhard spunea că în urma autoanalizei exagerate ideile “nu mai primesc corecţia necesară prin ceea ce este dat în mod nemijlocit, ele dezvoltându-se, în schimb, pe propria lor bază şi dobândind, astfel, o realitate subiectivă, căreia îi lipseşte un fond obiectiv”.