Lege si HAR

De cate feluri sunt crestinii autentici? Autentic inseamna nascut din nou, regenerat, iesit din Adam si inclus in multimea celor care sunt in Christos. Avem crestini care au o relatie cu o doctrina si unii care au o relatie cu Christos. Primii sunt crestinii sinceri care traiesc din greu viata spirituala, chinuindu-se si cei din cea de-a doua categorie, tot sinceri, traiesc greaua viata spirituala prin har, cu bucurie in Christos.

Va invit sa-l ascultati pe Andrei Popescu in mesajul „Lege si HAR” a doua parte.

Perle Ni To-sheng

Sau le-aş putea spune „Reflecţiile lui Watchman Nee„.

Un suflet aflat sub conducerea Duhului Sfânt nu se va îngrijora niciodată pentru sine. „Nu vă îngrijoraţi pentru sufletul vostru (Matei 6:25)” În loc să fim munciţi de îngrijorare, de acum ne putem odihni căutând împărăţia şi neprihănirea lui Dumnezeu. Ştim că dacă purtăm de grijă grijilor lui Dumnezeu şi Dumnezeu va purta grijă grijilor noastre.

Slăbiciune, Boală, Cancer… Moarte…

Citeşte doar primul paragraf şi trăieşte cu toată fiinţa ceea ce-ţi spun. Abea apoi treci mai departe la următoarele paragrafe, după ce te-ai asigurat că ai înţeles cum funcţionează mecanismul gând – emoţie, cuvânt – trăire. Deci, fii atent. Încet şi trăind, citeşte pe îndelete. Nu, nu te grăbi. Încet, încet, încet… şi pe îndelete, simţind în fiecare fibra a trupului. Am început… De la un timp te simţi tot mai slăbit (citeşte încet). Cu greutate îţi mişti picioarele şi abea de-ţi porţi inamicul numărul unu: trupul ca un munte de fier, din ce în ce mai împotrivitor, mai greu, copleşitor de greu. Transpiri abundent. Respiri înfiorător de greu. Îţi simţi pulsul în gât, cum bate alert în amigdale. Valul de căldură sufocantă te ia de sus, de la cap. Expiri îndelung, golindu-ţi firavii plămâni. Te ia cu leşin, dar nu te dai bătut. Totuşi, nu poţi nega lipsa de aer şi blocajul paralizant ce pune stăpânire pe pieptul tău. Mâinile îţi sunt inerte şi curând picioarele îţi tremură vârtos, genunchii pornind în cursa ciocnirii frenetice, unul de altul. De când verdictul medicilor te-a lovit în creştetul capului – cancer la plămâni -, totul a început să meargă prost. Cel mai tare îţi este frică să n-o sfârşeşti într-o noapte rece, singur, fără nici un prieten drag lângă tine. Oare nu se întâmplă ACUM? Simţi că nu mai vezi, cazi ca secerat şi rămâi fără aer. Aer, aer, vreau aer. Simţi efectiv cum te innegreşti, cum devi cianotic. Aer, aer…

Când gândul că ai cancer îşi înfige ghearele puternic în creierul tău, groaza îţi cucereşte tot trupul. Obsedanta idee că celui drag i s-ar putea întâmpla o nenorocire te paralizează. Tremurul nestăvilit al muşchilor înjectaţi cu adrenalină transmite o stare de leşin la auzul că Putin ar fi dat ordinul de asalt asupra Moldovei. Aşa funcţionează emoţia, afectul. Automat. Instantaneu. Dacă te gândeşti acum că s-a întâmplat ceva rău fiinţei dragi, simţi cum pulsul o ia razna, cum respiraţia devine sacadată şi cum frica, da frica, te cuprinde ca un duşman nemilos.

Gânduri obsesive, imagini terifiante, groază nemărginită.Toate se leagă doar la apariţia unui simplu cuvânt. De ce te-am tîrât în calvarul asta? Ca sa înţelegi adevărul de mai jos.

O teroare fără margini îl apucă pe Satan când aude, chiar numai şoptit, numele lui Isus. O durere nesfârşită pune stăpânire pe el. Veşnicia iadului e coşmarul său încă din gradina Eden. De ce te hărţuieşte mereu chiar dacă nu te poate smulge din mâna Mântuitorului? Pentru că-i este GROAZĂ. El va fugi ca un laş netrebnic de orice copil al Cerului, care i se va impotrivi tare in credinţă. Adică tare în Isus. Reacţia lui este automată, aşa cum un gând tragic produce într-o fracţiune de secundă o nestăvilită explozie emoţională. Înţelege că eşti un privilegiat al cerului. Nu ţie trebuie să-ţi fie frică de moarte pentru că:

„Astfel dar, deoarece copiii sînt pãrtași sîngelui și cãrnii, tot așa și El însuș a fost deopotrivã pãrtaș la ele, pentruca, prin moarte, sã nimiceascã pe cel ce are puterea morții, adicã pe diavolul, și sã izbãveascã pe toți aceia, cari prin frica morții erau supuși robiei toatã viața lor.”

Satan nu mai are puterea morţii. Ha, ha, ha ! Sunt izbăvit! Eşti salvat!

Glorie Domnului vieţii, VIAŢA ÎNSĂŞI!

Frica bolnavă de Dumnezeu

Scriptura afirmă că frica de Dumnezeu este semnul „începutului înţelepciunii”. Creştinii nu pun la îndoială acest adevăr. Eu nu pun la îndoială. Rezultă că şi eu sunt creştin. Am întâlnit însă creştini care erau paralizaţi de un Dumnezeu asupritor, foarte vigilent, un fel de „big brother” care are antene peste tot, urmărind până în cele mai mici detalii conduita supuşilor Săi. Când aceştia – supuşii – au „călcat pe bec”, un potop de tunete şi fulgere cade asupra lor, iar excomunicarea din comunitate, ţară, continent, sistem solar, ba chiar Univers va avea loc negreşit.

Nu vreau să pun la îndoială fenomenul cauză – efect: neprimirea ofertei mântuitoare a lui Dumnezeu – pierzare. Nu despre aceasta vorbesc, ci despre o anumită atitudine a inimii care are un efect devastator asupra unora dintre creştinii.

Când Isus a fost în ţinutul Gherghesenilor (Luca 8) a făcut o minune. A eliberat pe unul stăpânit de demoni. Cum arăta individul? Păi era gol puşcă şi locuia în morminte. Era murdar şi stăpânit de o legiune de demoni. De multe ori era prins, pus sub pază, cu cătuşe la mâini şi obezi la picioare. Dar rupea legăturile şi demonii îl conduceau în locuri pustii. N-ai vrea să-l întâlneşti noaptea nici tu, nici logodnica ori soţia ta, nici copiii tăi.

Isus îl eliberează. Demonii cer să intre într-o turmă de porci, pe care îi înneacă într-un lac. Păzitorii porcilor dau alarma şi oamenii din sat vin să vadă minunea. Acum e acum. Când au ajuns în dreptul lui Isus au rămas şocaţi (INCREDIBIL – ar titra televiziunile oteviste de astăzi). Lângă Isus, ex-demonizatul era un om îmbrăcat şi în toate minţile. Ce reacţie total deplasată au aceşti oameni? În loc să întrevadă instantaneu posibilitatea reală de a fi vindecaţi de diverse boli (aşa cum alţii au făcut), pe ei îi apucă frica. În greacă termenul este φοβέω (phobeo). Erau terifiaţi. Explicaţi-mi şi mie cum vine treaba asta? Lor le era mai frică de omul sănătos decît de lunaticul demonizat. Imaginaţi-vă că toată mulţimea a rugat pe Isus să plece de la ei. Dar de ce? Pentru că fuseseră cuprinşi de o mare frică (fobie).

Dicţionarul de psihologie „Larousse” spune despre fobie că este „teamă iraţională şi obsedantă referitoare la anumite obiecte şi situaţii”. Întreb eu acum. Cine era mai sănătos: omul eliberat, decent îmbrăcat şi „cu toate ţiglele pe casă” ori mulţimea delirantă care dorea, la unison, expulzarea lui Isus din zonă? Da, contrar tuturor normelor de bun-simţ, i-au cerut lui Isus să plece. El pur şi simplu S-a suit într-o corabie şi S-a întors.

Acum aş vrea să spun ceva despre frica sănătoasă. Ea nu este fobie. Este în acord cu situaţia. Percepe un pericol real şi întreprinde acţiuni de autoconservare eficace. Phobia este acea nelinişte cauzată de un pericol fals, tocmai de aceea i se spune „teamă iraţională”. FRICA SĂNĂTOASĂ ARE ÎN VEDERE CA ISUS SĂ NU PLECE. De asta să ne fie frică la toţi, dacă vrem să fim oameni raţionali, cu bun-simţ.

ETAPELE ACHITĂRII DATORNICILOR

În Evanghelia după Luca (7:36-50) avem relatată întâmplarea cu femeia păcătoasă. Punctul central al întâmplării este concentrat în „Povestea datornicilor” expusă de Isus. Urmărindu-L pe Mântuitor, în felul în care se raportează atât la Simon, cât şi la femeia păcătoasă, observ că pentru El toţi sunt datornici. Unii sunt conştienţi de datoria lor într-un grad mai mare, alţii într-o măsură mai mică. Indiferent care este distanţa între datoria unuia sau altuia, cert este că nici unul nu poate plăti.

Ce etape parcurge Isus pentru a achita datoria fiecăruia în parte? De ce achită Isus datoria tuturor, în egala măsură, dar numai unii primesc mântuirea? A achita datoria nu este acelaşi lucru cu a mântui? Pornind la drum cu Isus, în calitate de observatori invizibili, analizăm fazele, etapele prin care El achită datornicii.

Prima etapă este aceea a CRUŢĂRII.

Este etapa în care Mântuitorul a luat decizia să ierte toţi datornicii Săi. Este o etapă de care beneficiază toţi cei care au o datorie faţă de Dumnezeu şi pe care nu o pot plăti. Această etapă are un caracter atotcuprinzător (general), deoarece toţi sunt datori, toţi au nevoie de har (cruţare). De asemenea, este o etapă finalizată. „I-a iertat pe amândoi.” Aici avem de a face cu toţi oamenii, incluşi în două mari categorii (unii au o datorie mai mare, alţii mai mică). Ceea ce însă îi pune pe acelaşi nivel este „incapacitatea de plată”. Isus a plătit preţul pentru întreaga omenire (1 Petru 1:18-19, Efes. 1:7). Ilustraţia folosită de Isus este luată din domeniul financiar-bancar. Datoriile din catastif nu sunt acoperite de o simplă iertare. Isus, pentru a ierta, a trebuit să plătească cu viaţa Sa. Când spunem că Isus a iertat, nu avem în minte doar o atitudine binevoitoare a Mântuitorului, ci realizăm faptul că El a trebuit să pună „în loc”.

A doua etapă este cea a CONVINGERII.

Este o etapă cu două aspecte. Primul este al neacceptării ofertei. Orice contract are două părţi. Isus a realizat „achitarea datoriei”, însă trebuie să doresc şi eu să accept acest lucru. Îmi aduc aminte cum, în liceu, am luat o notă proastă la matematică. Profesoara, ştiindu-mă silitor, mi-a făcut o ofertă avantajoasă. Îmi dă o notă bună, dar data viitoare va trebui să ştiu conform acelei note. Am refuzat, iar după câteva zile mi-a părut foarte rău. Simon a fost convins de Mântuitorul: „Cui i se iartă mult, iubeşte mult”. Simon a dat răspunsul corect. Isus l-a convins mental de justeţea acţiunii Sale. Numai că iluminarea minţii lui Simon nu a fost urmată şi de cea a inimii. Simon a respins lucrul cu care tocmai fusese de acord. De ce oare? Simon se considera o persoană remarcabilă din măcar trei puncte de vedere. El era foarte sociabil. A dat o masă în cinstea lui Isus. A lăsat-o chiar şi pe păcătoasă să intre. Îi plăcea compania. De asemenea era foarte spiritual. El a crezut că Isus era profet. Ei bine, lui îi plăcea compania profeţilor. El era fariseu şi deci, un teolog al vremii care se întâlnea des cu cărturarii. În fine, Simon era superior. Ne aducem aminte de rugăciunea vameşului şi a fariseului. Instinctul automat al lui Simon a fost să-L detroneze pe Isus din categoria profeţilor, ca imediat să-L şi dispreţuiască, incluzându-L în tagma „femeii păcătoase”. Ei da, Simon a fost convins intelectual, dar inima lui era legată de o Stimă de Sine provenită din valorile proprii.

Al doilea aspect priveşte acceptarea ofertei. Dacă observăm cu atenţie fragmentul biblic, cel mai tare se aude tăcerea femeii. Ea nu a făcut nici o cerere verbală de iertare. Ea a venit cu lacrimi, părul ei, sărutul picioarelor şi parfum. Toate acestea sunt remarcate de Isus. Cel care acceptă oferta lui Isus este apărat, promovat şi lăudat.

A treia etapă este cea a COMPENSĂRII.

Simon, „cel sociabil”, „cel spiritual”, „cel superior”a rămas cu acele „valori”. A rămas în clubul fariseilor şi cărturarilor, nu i s-a luat legitimaţia. Dar Isus spune şi ce nu a făcut el. Nu I-a dat apă pentru picioare, nu I-a dat sărutare, nu I-a uns capul cu untdelemn. Cu alte cuvinte, cu cît mai sociabil te vezi Simone, cu atât mai mult să ştie lumea că de fapt nu eşti, pentru că nu dai apă pentru picioare şi nici sărutare. Cu cât mai spiritual te vezi, de fapt ţie îţi lipsesc lacrimile pocăinţei. În ceea ce priveşte superioritatea ta, află că „păcătoasa” este cea lăudată.

Femeia primeşte eliberarea de o conştiinţă încărcată de vină. Nu doar salvarea de vina juridică, ci chiar de o conştiinţă care acuză încontinuu şi care nu poate găsi soluţia de ieşire din impas. De asemenea, punctul culminant al recompensei este mântuirea. „Credinţa ta te-a mântuit…” Şi nu se termină totul aici. Urmează: „… du-te în pace”. Siguranţa mântuirii o înoţeşte acum pretutindeni – pacea.

ETAPELE ACHITĂRII DATORNICILOR

Luca 7:36-50

  1. ETAPA CRUŢĂRII

    1. generală

    2. finalizată

  2. ETAPA CONVINGERII

    1. neacceptată

    2. acceptată

  3. ETAPA COMPENSĂRII

    1. pierderea

    2. mântuirea

Informatii contradictorii

Noi ne conducem in mediul inconjurator dupa niste sisteme informationale ultraperfectionate. Daca sistemele noastre sunt bruiate sau primesc informatii contradictorii intregul nostru sistem va avea de suferit. Emite reactii autodistructive.

De exemplu informatii contradictorii provenite de la ochi si urechi, poate face creierul sa reactioneze ca si cum ar fi otravit

Un subiect destul de comun, cu destul de putine solutii si explicatii valide, dar care poate crea un disconfort major, in special celor care calatoresc des cu masina.

Vi s-a intamplat sa scrieti un SMS in timp ce erati pasager intr-o masina sau autobuz si sa simtiti ca vi se face rau? Creierul primeste doua seturi diferite de informatii provenite pe canalul auditiv si pe cel vizual. Inconvergenta celor doua semnale creaza o confuzie la nivelul creierului, indicand doua stari diferite. Semnalul vizual primeste informatii de la reperul cu care interactionam (telefonul celular, cartea pe care o citim, etc.) care este intr-o stare stationara in raport cu noi. Informatia transmisa la creier indica ca suntem intr-o stare de repaus. In acelasi timp semnalul auditiv indica ca suntem in miscare in raport cu solul. Contradictia dintre cele doua este interpretata de creier ca fiind o stare de rau generata de otravire. Reactia organismului de a elimina continutul stomacului este normala intr-o astfel de situatie.

O solutie buna, intr-o astfel de situatie, este de a echilibra cele doua semnale, cel auditiv si cel vizual, privind inafara geamului luand repere fata de care suntem in miscare.

In acelasi fel (poate) intra in contradictie sistemul informational senzitivo-perceptiv si cel al credintei. Sistemul termic imi transmite ca am o temperatura de 39,5 grade, sistemul muscular confirma prin tremuratiuri puternice, tusea puternica imi rupe pieptul iar respiratia ingreunata de astmul bronsic declanseaza semnalul de panica: sistemul se dezintegreaza. In acelasi timp sistemul informational al credintei imi transmite mesajul: „EL este in control – Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. Si pacea se instaleaza. Care este mecanismul celui de-al doilea sistem informational? De ce legitatea celui de-al doilea sistem subordoneaza efectele primul sistem? Care este declansatorul eliberarii pacii? Cum de ea se instaleaza in propriul organism ca un fluid ce relaxeaza nervii, tendoanele si muschii? De ce relaxeaza inima si mintea, inlaturand gandurile negre si trairile panicoase?

La mijloc se afla iubirea autentica de Dumnezeu. E mai mult decat o emotie. E o relatie vie, autentica cu Creatorul Universului. Cand sti ca 100 de miliarde de galaxii contin astri pe care El ii stie pe nume, realizezi ca, intr-adevar, nici un fir de par din cap nu-ti poate fi miscat fara de stirea Sa.

Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Christos?

Articol inspirat de aici si ♥.

Cauze ale lipsei de dragoste

Spuneam într-un articol că o dragoste autentică pentru Christos provine din conştienţa eliberării sufletului de o sarcină înfiorător de grea. Efectul acestei sarcini (datorii) este distrugător. Isus spune că nu poate fi rezolvat prin puteri proprii – nu poate fi plătit. Nimeni nu poate trăi cu această povară. În final toţi oamenii suportă consecinţele neplăţii.

De ce nu-L mai iubesc pe Isus?

În situaţia reală din Luca 7:39-43 Simon nu conştientizează că şi el este dator. Chiar dacă datoria lui este în mod evident mai mică (din perspectiva sa), totuşi verdictul este acelaşi. Nici el nu poate plăti. Aşadar, nu cantitatea datoriei contează, ci faptul de a fi un datornic în imposibilitate de plată. Dacă stăpânul – cămătarul – cere plata cuvenită datornicul va ajunge în temniţă.

Mai departe, Simon nu agreează diagnosticul pe care Isus i-l dă. Simon refuză să se vadă prin ochii lui Isus. E ca şi cum, după ce ai fost pus la tomograf şi ţi s-a descoperit o tumoră, în loc să iei o decizie matură, de extirpare a excrescenţei, socoteşti că acel tomograf „inventează” umflături acolo unde nu sunt.

Apostolul Petru arată o anomalie. Putem fi în situaţia aceluia care „este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate„. A uitat că povara strivitoare i-a fost luată de pe umeri. Uitarea poate să vină din schimbarea intereselor noatre. Într-o excursie, priveliştea unei frumoase păduri are un impact diferit asupra oamenilor. Pictorul va fi fascinat de varietatea coloritului, naturalistul se va mira văzând la marginea pădurii un arbore care nu creşte de obicei la acea latitudine, pe cand inginerul silvic se va indigna observând numeroasele tăieri clandestine. Da, există această tendinţă generală de a vedea ce ne convine, ceea ce se pliază perfect pe interesele noastre. Sau uităm pentru că ni s-a schimbat nevoia. Un om flămând recunoaşte foarte repede un aliment într-o grămada de alte lucruri care nu au legătură cu mâncarea. Am uitat că am fost curăţiţi de vechile noatre păcate, tocmai pentru că avem o foame în direcţia opusă.

Cum să menţii prospeţimea

Este vorbe de prospeţimea prezenţei lui Dumnezeu. John Ortberg face o analiză foarte interesantă a obişnuirii cu un stimul şi depăşirea aceastei bariere naturale.

Dumnezeu mă iubeşte pe mine.

Când conştientizăm pentru prima dată acest lucru, mintea noastră se va întoarce mereu la el, la fel cum se întâmplă atunci când avem parte de o promovare surpriză. Nu ne putem gândi la altceva. Însă va veni şi ziua în care vom putea să nu ne mai gândim la ea – şi nu pentru că am eşuat din punct de vedere spiritual. Neuronii răspund la ceea ce este noutate, iar ceea ce încetează să mai fie o noutate încetează să mai aprindă neuronii. Dacă ai fost căsătorit timp de treizeci de ani, ai capacitatea de a te gândi şi la alte lucruri decât că soţul sau soţia ta te iubeşte. Nu pentru că o iubeşti mai puţin, ci pentru că neuronii tăi au ajuns să se obişnuiască cu informaţia.

Psalmistul spune că a găsit unele modalităţi care să-l ajute să păstreze actuale gândurile referitoare la dragostea şi protecţia lui Dumnezeu în viaţa lui mentală – în izvorul său interior – într-un fel care sa-i îmbogăţească întreaga viaţă. Faptul că este iubit de Dumnezeu a devenit o parte atât de profundă a circuitului său mental, încât în prezent a ajuns să influenţeze toate celelalte gânduri (Ps. 103:1-3 – își găsește placerea în Legea Lui și cugetă zi și noapte…).

Sunt două feluri de a privi la fereastră. Pot să mă uit la sticlă, să văd dacă nu are urme, particule de praf sau bule de aer. Ori pot să mă uit prin sticlă. Aș putea să văd lumea de dincolo de ea, folosind-o drept o deschidere spre lume.

Uneori mă uit la Scriptură. Îi analizez istoria. Pun întrebări. Gânduri despre bunătatea, dragostea şi pacea lui Dumnezeu mi se înfiripă în minte. Ideea este că încep să privesc lumea mea prin intermediul Scripturii – prin perspectiva purtării de grijă şi a prezenţei constante a lui Dumnezeu.

Calitatea dragostei pentru Isus

Cum să-l iubeşti pe Isus în aşa fel încât păzirea poruncilor Sale şi părtăşia cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să fie cel mai obişnuit şi natural lucru pe care să-l faci? Continuare de aici.

Probabil te vei arunca asupra poruncilor, ca să-I demonstrezi dragostea ta. Un astfel de calcul este sortit eşecului. Dacă performanţa împlinirii poruncilor ar fi un indicator pentru dragoste, atunci tânărul bogat (care le-a păzit încă din tinereţea lui) ar fi plecat de la Isus mântuit (Scriptura spune că dezideratul religiei iudaice era “cine va păzi poruncile, va trăi prin ele”). Dar nu a fost aşa. Isus l-a iubit mult, dar l-a lăsat să plece precum a venit.

De ce tânărul bogat nu se califică pentru împlinirea poruncilor, cu toate că, în opinia sa, era performant în acest domeniu? Revenim asupra manifestării “ciudate” a unui îndrăgostit. Prin “sorbirea” din ochi a dorinţelor iubitei, îndrăgostitul exprimă preţuirea şi valorificarea ei. Este un act (atitudine) agape (ἀγάπη). Îndragostitul nu se are in vedere pe sine. În schimb, “aruncarea” asupra împlinirii poruncilor, ca scop de sine stătător, vădeşte ego centrarea. Eu fac, pentru că eu pot, deci eu sunt cineva şi merit să fiu iubit. Este egoism în stare pură. Egoistul dacă iubeşte pe cineva îi face un favor. El aşteaptă să fie, de facto, premiat pentru împlinirea poruncilor. El nu “soarbe” din ochi dorinţele celuilalt. El dacă dă o dată, cu o mână, ia înapoi de zece ori, cu ambele.

Ce este de făcut pentru a avea în mod real o dragoste înflăcărată pentru Isus? Isus ne scuteşte de căutări sterile. I-a spus prima dată unui fariseu numit Simon cum este cu iubirea. De altfel, pentru orice creştin “simonit” există această întâmplare (Evanghelia după Luca, 7:36-50 – Femeia păcătoasă). După ce a fost invitat la petrecere de Simon, Isus cel stingher şi nebăgat în seamă (că aşa-i stă bine unui oaspete de teapa Lui) devine centrul atenţiei prin comportamentul “aberant” al unei femei. Atributul păcătoasă era dat unei femei de moravuri uşoare, în acele timpuri. Să nu fim prea severi cu Simon. Grimasa de dispreţ de pe faţa noastră, la privirea unei asemenea scene, ne-ar fi dat de gol. Cum să te uiţi la Isus că stă şi nu se trage revoltat din îmbrăţişarea unei asemenea femei, care plînge în hohote la picioarele lui, Îi stropeşte cu lacrimi gambele, le sterge cu părul capului ei, le sărută şi, în fine, le unge cu parfum. Gândurile lui Simon sunt mititele pe lângă ale noastre.

Aici descoperim frumuseţea caracterului divin al lui Isus. Şi revelarea naturii dragostei autentice. Ne aduce pe toţi la descoperirea faptului că suntem datornici. Vânduţi! Şi nu avem cu ce plăti. Şi nici nu vom putea plăti vreodată. “Dar nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi (răscumpărarea sufletului lor este atât de scumpă că trebuie să renunţe la ea pentru totdeauna)” – Psalmul 48: 7-8. În ciuda acestui adevăr, Cămătarul ne iartă datoria. El o face din compasiune şi iubire pentru datornici (eu, tu, noi). Când Isus îl întreabă pe Simon: “Care datornic îl va iubi pe Cămătar mai mult”, fără ezitare, el răspunde: “Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult”. Isus confirmă că răspunsul este drept. Conştiinţa iertării, a eliberării de povară este izvorul natural al dragostei. Numai eliberatul de imensa povară a actelor sale reprobabile îşi manifestă dragostea fierbinte pentru Eliberator, în ciuda oprobiului public, a dispreţului “elitelor”. Numai conştiinţa curăţită de vină se aruncă în lacrimi de recunoştinţă la picioarele Salvatorului său, le spală cu lacrimi, le şterge cu părul capului, apoi le unge cu parfum de calitate superioară.

Bogăţia harului constă într-un şi mai mare… har: “Păcatele ei cele multe sunt iertate căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin”. Apoi a zis femeii: “Păcatele îţi sunt iertate”. Isus a dat femeii ceea ce ea, fără cuvinte, a venit să ceară: Iertarea. Credinţa ei anticipatoare mulţumea deja pentru ceea ce urma să primească. Până şi Isus a fost mişcat de actul credinţei ei: “Mă iubeşte pentru că ştie că o iert dacă se vede precum este: datornică”.

Câtă diferenţă între femeia păcătoasă şi tânărul bogat. Ea era datornică şi prăbuşită sub greautatea silniciei ei, iar bogatului lumea îi datora respectul, preţuirea, recunoaşterea meritelor de a fi păzit poruncile încă din tinereţea sa. Ce diferenţă mare. Ea a plecat iertată de toate păcatele sale şi a fost eliberată de vină şi vechiul statut degradant.

Ancorat în dragostea Sa

Lumea este plină de oameni care caută pe cineva care să-i iubească. Mulţi creştini merg din biserică în biserică dorind să fie iubiţi. Unii caută dragostea în prietenii, iar alţii în căsătorie, dar toate aceste căutări pot duce la dezamăgire. Asemenea orfanilor, copiii lui Adam se simt în nesiguranţă şi ca urmare sunt mereu doborâţi de crize de autocompătimire. Este trist faptul că mulţi continuă să se simtă în primejdie chiar şi după convertirea lor, când, de fapt, nu mai au niciun motiv să se simtă aşa.

Ce ne spune Evanghelia cu privire la această problemă? Răspunsul este să ne găsim siguranţa în iubirea lui Dumnezeu. Isus le spune în mod repetat ucenicilor Săi că toate firele de păr din cap le sunt numărate şi că Dumnezeu, Cel care hrăneşte milioanele de păsări şi îmbracă milioanele de flori, se va îngriji în mod sigur de ei. Un argument şi mai puternic este următorul: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Aşa cum S-a îngrijit de Isus, Dumnezeu se va îngriji şi de tine.

Zac Poonen

Fiindcă atât de mult…

Da, ştim, că Dumnezeu a iubit lumea. Dar eu nu prea am pentru ce să fiu iubit. Nu sunt nici ca Traian Vuia şi n-am nici talentul Horiei Papadat Bengescu. Nu am calităţile lui W. Siemens care a găsit metode eficiente pentru aurirea, argintarea şi nichelarea galvanică a obiectelor metalice. N-am propus nici o probă de decelare a zahărului în urină aşa cum a făcut K. A. Trommer. Eu nu sunt capabil sa înţeleg vreo lege fizică, darmite să descopăr vreuna. Mi-a plăcut domeniul prelucrării prin aşchiere, însă nu mă pot compara cu S. Fitch inventatorul strungului revolver cu opt cuţite. Fraţii Eduard şi Ernest Heinrich Weber au descoperit fenomenul frânării activităţii cardiace prin excitaţia nervului vag iar eu nu am habar măcar de existenţa vreunui nerv “confuz”. Cine sunt eu pe lângă A. Berthold care a pus bazele endocrinologiei experimentale sau mă pot măsura cu A. Pollender, cel care a pus în evidenţă bacilul cărbunos? Eu port ochelari şi nu văd prea departe, deci nu mă pot asemăna cu W. Lassel care a descoperit sateliţii planetei Urans. Nu are sens pentru a continua acest demers comparativ, pentru că încep să devin depresiv.

Sunt o sumedenie de oameni importanţi care pot fi iubiţi, că au pentru ce. Dacă dragostea lui Dumnezeu se duce spre ei, eu cum mai pot fi iubit de Creatorul? Mă-ntreb disperat: “Cum să fiu eu iubit de Dumnezeu?”

Isus, Mântuitorul, Fiul Său risipeşte orice îndoială: “Și mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvîntul lor… Eu în ei, și Tu în Mine – pentruca ei să fie în chip desăvîrșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” – Ioan 17:20, 23.

Post Scriptum

Nici un om cu calităţi deosebite nu se poate compara cu Isus, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Iar dacă El spune că dacă-L accept ca Mîntuitor, voi fi iubit de Tatăl exact în acelaşi mod cum Îşi iubeşte Fiul, n-am decât să… cred. O singură calitate se cere: CREDINŢA ÎN EL.

Iubirea Tatălui

Dacă nu ai ajuns să trăieşti o viaţă de biruinţă nu se datorează faptului că ai postit prea puţin. Biruinţa nu vine prin efortul propriu, ci prin credinţă. Credinţa în ce? – poate te întrebi. Credinţa în iubirea desăvârşită ce o are Dumnezeu pentru tine.

Mulţi credincioşi trăiesc sub condamnarea celui rău, care le spune mereu: Nu ai postit destul, nu te rogi destul, nu mărturiseşti destul, nu studiezi Biblia destul. Ei sunt continuu hăituiţi de asemenea gânduri de autocondamnare, într-un ciclu interminabil de activităţi şi într-o multitudine de lucrări moarte.

Îţi dai seama că autodisciplina, postul, rugăciunea, zeciuiala şi mărturia sunt toate lucrări moarte, dacă acestea nu sunt rodul iubirii tale faţă de Dumnezeu? Şi ele nu pot proveni din iubire dacă tu, întâi de toate, nu eşti sigur de iubirea lui Dumnezeu faţă de tine.

Zac Poonen.

Chiar iubeşti ?

Noi, cei care suntem căsătoriţi ne aducem cu nostalgie aminte de perioada în care am fost îndrăgostiţi. El sau ea erau “cel mai” şi “cea mai”. Expresiile de genul “ce va fi văzut la el ?” sau “hotărât lucru, dragostea e oarbă” nu au nici nea mai mică semnificaţie pentru amorezi. Puternicul sentiment de afecţiune (şi admiraţie) pentru persoana iubită atenuează la maxim ceea ce alţii numesc defecte, impurităţi, metehne caracteriale. Conştiinţa se focalizează strict spre ceea ce el sau ea numeşte calitate, frumuseţe, plăcere. Cei doi flămânzesc unul după altul când când sunt la depărtare. Dorul, în asemenea situaţii, doare, iar când sunt împreună cuvântul fericire este searbăd, puţintel, firav.

Caracteristic pentru cei ce se iubesc este că sorb din priviri dorinţele celuilalt. “Îţi este prea cald ?”, “Ai mâncat ceva astăzi ?”, “Să-ţi aduc o aspirină ?”. A-i face lui sau ei pe plac este o onoare şi o mare bucurie. Nici vorbă de corvoadă în asta. Să-mi fie greu să-i fac pe plac iubitei, iubitului ? Nu şti ce vorbeşti.

Isus ştie cel mai bine ce înseamnă să iubeşti. Isus ne-a iubit şi… S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă pentru noi. Pentru Isus iubirea nu e doar storge sau phileo, ori, în cazul nostru, eros. Isus iubeşte AGAPE. Atât de mult iubeşte că toate mizeriile umanităţii le ia asupa Sa şi moare salvându-şi mireasa.

Isus ne provoacă cu testul iubirii (Evanghelia după Ioan 14:15-24): Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele, sunteţi călăuziţi de Duhul şi aveţi o strânsă părtăşie cu Tatăl şi cu Mine. Când iubirea (consideraţia, admiraţia, respectul) faţă de cineva este autentică? Atunci când cuvintele (spusele, dorinţele, poruncile) sale contează pentru mine.

Poate unii se vor arunca asupra “poruncilor” Sale ca să-şi demonstreze sieşi, lumii şi chiar Creatorului că-L iubesc. Eşecul îi va zdruncina însă din temelii. Isus spune doar atât: IUBEŞTE-MĂ ! Dacă-L iubeşti cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta se va vedea.Nu te concentra pe efect, ci pe cauză.

Frica – bun slujitor, prost stăpân

Frica este o emoţie astenică. Ea induce o stare de slăbiciune, o scădere a vitalităţii. Factorul declanşator al fricii îl reprezintă un pericol actual sau iminent, ori chiar imaginar. De ce trebuie să simţim starea de nesiguranţă? De ce nu înregistrăm pur şi simplu situaţia ca fiind periculoasă, fără a mai fi nevoie de trăirea panicii în fiece fibră a organismului? Unii psihologi spun că

“noi nu mai suntem afectaţi pentru că organismul nostru se află în primejdie, fiindcă o situaţie ne ameninţă existenţa sau o tendinţă este contrariată, ci simţim o durere pentru ca ne apărăm integritatea noastră psihofiziologică, pentru ca evităm obiectul sau fiinţa ce ne ameninţă” (Pavelcu, V., Elogiul Prostiei, p.174).

Tot psihologii spun că modalitatea de adaptare la perceperea situaţiei periculoase este “luptă sau fugi”. Majoritatea tulburărilor de personalitate au la bază o frică. Orice frică nesoluţionată devine un stăpân tiran. Declanşarea emoţiilor (a fricii) este automată, dar reglarea acestora este sub controlul relativ al voinţei.

Pentru Adam şi Eva frica a fost un prost stăpân. După ce au conştientizat instantaneu că sunt goi au fugit. S-au ascuns de Dumnezeu pentru că le-a fost frică. Oricum, fuga nu le-a ajutat la nimic. Dumnezeu este omniprezent (atotprezent). De luptă nici nu poate fi vorba; Dumnezeu este omnipotent (atotputernic). Atunci care este rolul fricii de Dumnezeu dacă fuga sau lupta nu rezolva situaţia? De ce să simt o durere în plus faţă de situaţia şi aşa dezastruoasă?

Funcţia fricii rămâne aceeaşi – rezolvarea situaţiei, depăşirea pericolului. Trebuie să ne fie frică de El tocmai pentru a găsi cu disperare o soluţie eficientă. Rezolvarea este la îndemâna oricui: în bunătatea sa Dumnezeu oferă soluţia, ca de altfel, în toate situaţiile:

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt dela Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă slujba acestei împăcări. Noi dar, sîntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n’a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:17-21).

Soluţia Sa este:

  1. Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Christos,
  2. A încredinţat slujba împăcării unor semeni de-ai noştri,
  3. Semenii noştri nu cer să ne luptăm sau să fugim de El ci să ne împăcăm cu EL acceptând rezolvarea Sa.

Acum frica este „înghiţită” de linişte, armonie:

Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5:1).