Sunt eu un sfânt? – partea a 2-a

Oamenii mai accentuează faptul că doar Dumnezeu este sfânt. Aceasta este adevărat, dar dacă El locuiește în noi, suntem și noi sfinți, chiar trupul nostru este sfânt ca templu al Duhului Sfânt: „Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu?” (1 Corinteni 6:19). Nu am citit niciodată atât de mult despre sfinți ca în ultima vreme, și anume despre sfinți aici pe pământ (Ps. 16:3). Dacă nu ar mai fi sfinți pe pământ, cum am mai putea înțelege ajutorarea sfinților în nevoie, așa cum este arătată în Romani 12? „Ajutați pe sfinți, când sunt în nevoie. Fiți primitori de oaspeți.” Trebuie să existe sfinți pentru a putea face asta. Mulți vor să-și imagineze totul în Ceruri și folosesc pentru asta cuvântul: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9-10). Prin transferarea acestor lucruri în Ceruri, se crede că ele vor fi primite doar acolo. Dar cuvântul continuă: „Nouă însă ni le-a descoperit prin Duhul Său.” Credincioșii Vechiului Legământ nu au putut vedea ce vedem noi și n-au putut auzi ce auzim noi.

Fiți sfinți în toată purtarea voastră!” Când mănânc cartofi, mănânc cartofi sfințiți. Avem cartofi sfinți, supă sfântă și pâine sfântă. Cum se poate asta, dacă brutarul nu este pocăit și nici morarul? Hrana este „sfințită prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (1 Timotei 4:5). Atunci și stomacul este mai bun, pentru a putea mânca tot felul de mâncăruri. Continuă lectura

Anunțuri

Sunt eu un sfânt?

Nici un manual de teologie nu m-a mulțumit atunci când a explorat, definit și prezentat sfințenia (ca și harul de altfel), împreună cu întregul ei context. Totuși sunt câțiva autori care au prezentat bine și chiar foarte bine acest concept. Unul dintre ei este de-a dreptul genial când explică textul din Evrei, în care ni se cere să urmărim sfințenia. Dar mai bine îl las pe autor să explice, în paragraful următor.

Cuvântul „drept” îi înspăimântă pe mulți, însă și mai mult îi înspăimântă cuvântul „sfânt”. Mulți oameni care se cercetează înaintea Dumnezeului cel viu, trebuie să răspundă la întrebarea: „Sunt eu un om sfânt?” Atunci mulți își aduc aminte de anumite fapte din trecut și de anumite păcate săvârșite în prezent. Și din nou întrebarea revine: „Sfânt? Un om ca mine sfânt?!” Și totuși sunt mulți oameni care doresc să fie sfinți, acesta fiind scopul lor. Înainte auzeam mereu în biserică vorbindu-se despre faptul că în această lume nimeni nu este sfânt. După întoarcerea mea la Dumnezeu am auzit același mesaj predicat în adunări, dar spus cu mai multă seriozitate: „Nimeni nu este sfânt!” În perioada aceea aș fi lăsat mai degrabă să mi se taie capul decât să cred că sunt un sfânt. Credeam că încă nu sunt sfânt. Din fire nici un om nu este sfânt. Cu toate astea, descrierea omului firesc din Romani 3 se aplică doar până la nașterea din nou. După aceea omul capătă o altă imagine, după cum este arătat în Romani 3:24 și 8:1.

Sub Vechiul Legământ oamenii temători de Dumnezeu erau sfințiți, când se dădeau pe ei înșiși lui Dumnezeu. Sub Noul Legământ ei nu mai sunt sfințiți prin predarea lor, ci prin jertfa Trupului lui Christos. Predarea este necesară. Cel care nu renunță la tot ce are, nu poate fi ucenicul lui Christos (Luca 14:33). Predarea adevărată este pocăința. Atunci se poate descoperi Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să înțeleg ceea ce spune versetul din Evrei 10:10 – „Noi am fost sfințiți prin jertfirea trupului lui Isus Christos, odată pentru totdeauna”. Acum aș fi dispus să mi se taie capul pentru acest cuvânt. Astăzi când citesc îndemnul din Evrei 12:14 – „Urmăriți pacea cu toții și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul”, nu-mi mai fuge pământul de sub picioare. Înainte, când îl citeam, îl înțelegeam greșit și voiam să produc sfințenia în loc să urmăresc sfințenia. Dacă un vânător vrea să vâneze un iepure, nu trebuie să facă mai întâi un iepure, ci doar să-l prindă (sublinierea îmi aparține). Aceasta este marea diferență: Unii acceptă sfințenia, iar alții încearcă să o producă. Mult timp am avut o înțelegere greșită, dar Dumnezeu S-a bucurat zicând: „I se vor deschide și lui ochii!”

Mulți oameni continuă să creadă în felul acesta, și anume că prin fapte bune și printr-o viață evlavioasă pot atinge sfințenia. Biblia nu ne învață că noi trebuie să producem sfințirea. Atunci ar fi trebuit să credem că Dumnezeu este un Om aspru, care ne cere ceva ce nu putem face și atunci ar trebui să fim pierduți. Dar Biblia spune: „Urmăriți sfințenia!” Noi „suntem sfințiți prin jertfirea trupului lui Christos, o dată pentru totdeauna”. Trebuie să ne bazăm pe această promisiune în toate încercările și furtunile vieții. Cine a primit siguranța că păcatele sale au fost iertate și viața lui este în ordine, poate să se bizuie pe această promisiune a lui Dumnezeu și este pregătit pentru venirea Domnului. De aceea toți cei care au primit Duhul lui Christos sunt chemați drepți și sfinți, după cum spune Scriptura. În 1 Corinteni 6:9-11 Pavel scrie acestei biserici: „Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi. Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost îndreptățiți, în Numele Domnului Isus Christos și prin Duhul Dumnezeului nostru.”

Nu trebuie să ne îndepărtăm de această atitudine. Sunt vremuri când ni se pare că este un păcat să credem că suntem sfinți. Însă tocmai atunci trebuie să zidim mereu pe stâncă, și anume pe har. Dacă nu ne punem toată nădejdea în harul lui Dumnezeu, pierdem sfințenia. Ea nu este o lucrare a omului, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Mântuitorul spune: „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17:19); deci să fie sfințiți și nu să devină sfinți. Mulți cred că sfințirea este un proces îndelungat. Fabianke spune în comentariul lui biblic: „Sfințirea nu este o dezvoltare treptată, ci un act al lui Dumnezeu.”

Mulți cred că trebuie să crească în sfințire pentru a deveni din ce în ce mai sfinți. Ei vor să pătrundă sfințenia prin rațiune omenească. Însă nu există creștere nici în dreptate, și nici în sfințenie, ci doar în cunoaștere. Atfel, toți cei ce se tem într-adevăr de Dumnezeu pot vedea mai bine și mai clar că sunt drepți și sfinți prin jertfa lui Christos.

– sfârșit partea I

De ce să studiez ?

Am găsit un citat cu autor necunoascut, pe site-ul domnului Dan Pracsiu. Este foarte interesant și haios în același timp:

A studia înseamnă să te îndoieşti de inteligenţa colegului de bancă.

Cu alte cuvinte, a studia înseamnă să-ți dezvolți acele capacități mentale (intelectuale) care te ajută să colectezi datele (informația), să le prelucrezi (analiză) și să ai cel puțin un răspuns real (adevărat) la problemă. În felul acesta nu ești nevoit să copiezi de la colegul de bancă un produs informațional, pe care, oricum, nu-l înțelegi. Deci nu ai siguranța că ceea ce ai copiat este și bun/corect/adevărat.

Creștinii din Berea aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată bunăvoința și cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ceea ce li se spunea este așa (Fapte 17:11).

Ce fel de creștin ești tu? Unul care se bazează exclusiv pe ceea ce-i dă duhovnicul, pastorul, preotul său? Studiezi ca să înțelegi, apoi să pui în practică într-un mod real, eficient? Dacă doar te bazezi pe ceea ce-ți dă învățătorul tău, nu ai certitudinea ca ceea ce ”copiezi” este și bun/corect/adevărat.

Laboratorul lui Dumnezeu – O nouă creație

Articol pentru creştini (și pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu).

Isus este foarte tranșant în această privință. Ceea ce este născut din carne este carne, iar ceea ce este născut din Duh este duh (Evanghelia după Ioan 3:3-8). Vă aduceți aminte de exercițiul de logică din Romani 5 ? Nimeni nu poate scăpa de natura sa. Nici un laborator din lume nu-ți poate modifica gena. Ce este înscris in ADN-ul fiecăruia este incompatibil cu cerul. Oricât ai încerca să-ți schimbi conduita eșuezi mereu. E ca și cum, rămânând fără benzină, încerci să remediezi situația schimbând cutia de viteze a mașinii. Informația înscrisă în cromozomii mei și-ai tăi nu poate fi nici ștearsă, nici rescrisă. Aici este marea durere. Imaginează-ți următorul lucru. Ai un computer care, atunci când este deschis rulează sistemul de operare Windows. Ai vrea alt sistem de operare. Ai vrea un OS-x. Dar pentru asta îți trebuie alt calculator, cu altă informație scrisă. Ști, poate reușești să emulezi (a simula) pe PC-ul tău, cu Windows, un Macintosh, dar tot nu este un Macintosh. În același fel, descendentul lui Adam poate simula, prin comportament, caracteristicile (trăsăturile, tipologia) descendentului lui Christos, dar, în fapt, el este aceeași ființă adamică (cu același ADN).

Soluția lui Dumnezeu este o nouă naștere, prin intermediul căreia se capătă un nou ADN. Noua informație se ”stochează” într-un spirit nou (regenerat – Romani 8:10). Cum este natura acestei noi informații ? Oare cum ? Dați-mi voie să-l citez pe apostolul Petru: ”… ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne.” Din… Prin… Sursa și mijlocul. Ambele au aceeași natură: spirituală, indestructibilă. Informația din ”cromozomii” spiritului celui născut din ultimul Adam – Christos – este eternă și poartă/transmite caracteristicile Tatălui (Evanghelia după Ioan 1:13). Da știu, e greu de crezut pentru muuulți creștini. Sună a științifico-fantastic. Dar îți atrag atenția că această capodoperă este (de)scrisă de Creatorul cerului, prin inspirația Duhului Sfânt, cu pana a diferiți autori, de-a lungul istoriei (2 Petru 1:21).

Studiu necesar pentru aprofundare aici – Cum devii o ființă nouă:

Problema păcatelor noastre – 1

Problema păcatelor noastre – 2

Problema păcatelor noastre – 3

Tranziție – Har versus Lege

Următorul articol va fi despre Copilul Harului. Insă, înainte de aceasta un articol de-al lui Daniel Brânzei mă ajută să fac tranziția mai fină. Recomand cu căldură (și necesitate): http://barzilaiendan.com/2015/11/09/cand-paganii-ne-corecteaza/

IPOCRITUL, copilul lui Ha-Ge

Material (postare) pentru creștini.

Am rămas dator cu un articol, continuare de aici: Brambureala teologica Ha-GE (1):

Cei care încearcă să trăiască prin îmbinarea celor două metode de accedere la Dumnezeu, ajung să fie duplicitari, legaliști iar alții, cu un eu slab ajung să care în sufletul lor grave probleme emoționale (o să dezvolt în alt articol).

În concepția unor creștini căsătoria dintre Har și Lege este cât se poate de naturală și necesară. Am demonstrat că nu este așa, nu mai revin asupra acestui aspect. După această căsătorie apare în noua familie un copil. Despre acest copil vorbește apostolul Pavel când îl înfruntă pe apostolul Petru, care, la rândul său, făcuse imprudența de a încerca să concilieze (căsătorească) Harul și Legea. Epistola către Galateni, capitolul 2, versetele 11 la 14. În situația relatată în paginile Sfintei Scripturi, Pavel, cu un fin ochi cuplat la un spirit care discerne cu finețea unei raze laser, pune fără nici un dubiu diagnosticul: fățărnicie. Câteva verbe descriu ceea ce făceau oamenii acolo (Petru, Barnaba, ceilalți iudei): se fereau (a se citi se ascundeau), stăteau deoparte de teama celor circumciși, au început să se prefacă și ceilalți, Barnaba a fost atras în fățărnicie, nu umblă drept după adevărul Evangheliei, trăiești ca…, silești pe… Cam mult pentru trei versete. Asta arată că era prea evident ceea ce se petrecea acolo. Era prea pe față.

Descoperim un principiu important: În cele spirituale (scripturale), ale lui Dumnezeu, a încerca să faci pentru a fi dă naștere ipocritului. În general, creștinul a frecventat școala duminicală și a fost învățat – cum spune Pavel – conform adevărului Evangheliei, că natura umană este complet inadecvată și echipată pentru opoziție față de cele ale lui Dumnezeu, ba chiar impotriva lui Dumnezeu Însuși. Copil fiind asimila în mintea sa primele învățături. Adolescent și tânăr ajungând a învățat cu inima ce înseamnă natură coruptă și ce forță înrobitoare dezvoltă ea. Matur și la senectute, dacă a învățat într-un mod înțelept din experiențele vieții, știe că natura umană nu poate fi nici îmblânzită nici anihilată. Nici o putere din lume, nici cea mai avansată tehnologie ori program terapeutic certificat de studii serioase nu poate răpune corupția din inima omului.

Se pare că numai creștinul deștept, care a reușit ceea ce nu a reușit Dumnezeu (unirea Harului cu Legea), nu e conștient de cruda realitate. El numește, teologic, această luptă de a face pentru a fi, sfințenie. Altă orientare din aceeași categorie face pentru a menține, păstra (cică mântuirea). O altă arie de creștini de acest gen face pentru a ajunge la. Toate păturile din categoria aceasta Ha-Ge Îi transmit lui Christos că poate să ia o pauză. Ceea ce a făcut El la Golgota e bun, chiar foarte bun, însă nu suficient. Acum rezolvăm noi. Adică ei.

Două trăsături mari dezvoltă hagiștii în sufletul lor, în funcție de tăria eului: legalismul și labilitatea. Aș vrea să se rețină acest aspect că hagiștii se bazează exclusiv pe forțele proprii (ale eului) când fac pentru a fi, a accede, a păstra etc. Chiar dacă în mintea lor pot fi convinși de tot suportul cerului, totuși, acesta nu are cum să vină, deoarece toți cei care se forțează să facă pentru a fi neprihăniți/drepți se pun sub incidența și condamnarea Legii. Să nu uităm, acesta este scopul Legii: penalitatea, nu protecția (suportul). Cei care sunt călăuziți de Duhul nu sunt sub Lege (Galateni 5:18).

Data viitoare o sa prezint, cât pot de bine cele două profile (legalistul și labilul), însă astăzi vreau să ating, măcar puțin, substratul motivațional: cauzele interne și externe. Ce-l împinge pe un creștin să-și pună întreaga sa conduită sub această concepție:

  • Una dintre cauze este de natură externă. Ea provine din comunitatea locală, mai exact din doctrina pe care aceasta o servește cu sfințenie și regularitate membrilor ei. Dar și comunitatea aceasta este, la rândul ei, produsul generațiilor anterioare. Atmosfera în comunitate este, de cele mai multe ori, foarte sobră, chiar severă. Litera Legii este deasupra spiritului ei. Norii negri care plutesc amenințători deasupra capetelor enoriașilor imprimă în inimi sentimentul cronic de vinovăție. Iminența fulgerării paște pe oricine. Mesajele amvonale sunt predominant moralizatoare, culpabilizante. Reparația actelor păcătoase se face prin reîntoarcerea la valorile morale pierdute, la o și mai acerbă sfințire. Numai că eșecul (care constituie starea de fapt a hagistului) constant din viața sa îl încarcă ori cu frastrare greu de suportat, ori cu dezvoltarea unor planuri și mai complexe de dezvoltare de sine, cu hotărâri mult mai solemne, cu caracter de jurământ.

  • Din comunitatea aceasta se nasc grupurigrupulețe de perdanți și învingători. Statutul comunitar depinde de succesul sau eșecul personal. De aici se dezvoltă, încetul cu încetul ipocrizia. Cel cu limbajul mai sfânt și tăria cu care acuză „derapajele” din viața celorlalți este văzut ca un învingător. Iar cel care și-a câștigat acest blazon devine cu pași siguri abuzator spiritual. El este calificat pentru aceasta, nu?. A fi „puternic” (abuzator, oprimator) ca fratele Veronovici sau Verulescu devine scop în viață.

  • Ca latură sufletească (intrapersonală) avem interiorizarea vinovăției juridice care se transformă într-un sentiment acut de vinovăție. Dacă nu fac așa, voi fi atenționat, dat exemplu, apoi disciplinat. Încălcarea nomosului hagist (set de legi) mă îndepărtează de toți cei care mi-s dragi. Nu mai vorbesc de faptul că mi-am pierdut mântuirea (!?)”. Această din urmă expresie denotă o realitate de o cruzime extraordinară, tocmai datorită faptului că, prin propriile eforturi, creștinul nu va atinge niciodată gradul de sfințenie cerut de comunitate pentru a intra în cer. De unde și permanenta conștiență a vinei și a imposibilității eliminării ei (Evrei 9:9). Oricât s-ar chinui, el nu este – ca unii – capabil să intre în cer printr-o viață de sfințenie.

  • Altă forță motivațională a hagistului este convingerea că a sa concepție este corectă (chiar dacă, în fapt, el a primit-o de-a gata, fără să o analizeze, verifice, valideze). Tipul predominant de analiză a textelor biblice este deductiv. Stilul inductiv nu-i este familiar și nu știe cum să-l folosească. Hagistul găsește mereu fragmente care se subordonează gândirii sale (formatate, nu formate). În calitate de vechi hagist așa am studiat Scriptura ani și ani de zile. Grupurile de studiu la care participam analizau prin anumiți ochelari de cal„. Chiar și când aplecarea asupra textului era de genul: să vedem ce spune textul, întotdeauna textul spunea ce doreau cursanții. Sic! Interesant e faptul ca până și Duhul Sfânt spunea ce spuneau studioșii hagiști.

Va continua…

Altă năzbâtie: Cetatea Sărbătorilor

Un alt pericol „teologica luat naştere şi la Sibiu sub tutela „Cetatea Sărbătorilor”. O altă brambureală, dar, cred eu, mult mai periculoasă decât „căsătorirea” Harului cu Legea. De ce mai periculoasă? Deoarece conectează adevăruri profunde (Justificarea, Identitatea) cu o finalitate abracadabrantă gen: „Dacă păcătuiesc, nu eu, omul cel nou fac lucrul acesta, ci omul cel vechi.” Cu alte cuvinte, treaba omului cel vechi ce face, atâta timp cât eu sunt un om nou, adică am căpătat justificarea din partea lui Dumnezeu.

Puteți aprofunda căutând pe youtube canalul Cetatea Sărbatorilor sau accesând linkul: https://www.youtube.com/channel/UC8-zBsD2dxI6M7aGy2TZRgw

De asemenea, vă invit să ascultați mesajul pastorului Nelu Brie care devoalează năzbâtiile acestei grupări (de la minutul 32):

Brambureala „teologică” HA-GE (Har + Lege) 2

Foarte scurtă recapitulare.

Legea şi Harul sunt două entități antagonice. Ceea ce nu a putut face Legea (și nici nu va putea vreodată) a făcut Harul. Legea nu a putut da viața. Normal, de vreme ce scopul ei a fost MOARTEA. Așadar, Dumnezeu nu a țintit niciodată să realizeze mântuirea prin Lege. Tocmai de aceea Pavel spune despre Slujba Legii că este, nici mai mult, nici mai puțin, decât Slujba Morții (gravată în litere, pe pietre – Decalogul). Deci Slujba Morții = Legea Morală (sic!). Pavel, în același paragraf din 2 Corinteni 3:7-18 spune că această slujbă (gravată…) a fost DESFIINȚATĂ. Interesant este că întoarcerea la Domnul este definită de Pavel, în aceeași secțiune ca renunțarea la Slujba Morții.

Aceeași idee este magistral expusă în epistola către evrei. Dacă renunți la Hristos pentru a te întoarce la sărăcia Legii nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, deoarece jertfele Legii nu înlăturau păcatul (ereditatea) și nu eliberau conștiința. Evreii aduceau jertfe în fiecare zi (prin Marele Preot – Evrei 7:27), dar aceste jertfe nu făceau decât să țină conștiința încărcată permanent (Evrei 9:9; 10:1-4, 11). În schimb, Hristos este singurul care face atât curățirea integrală de păcate, asigurarea unei noi identități cât și curățirea conștiinței (Evrei 9:14, 25-28; 10:10, 14, 19 etc., etc.). Dar acest aspect va fi dezvoltat în altă abordare.

Identitatea umană – în Adam

Este interesant faptul că Scriptura prezintă bărbatul ca pe cel căruia i s-a născut fiul ori fiica: „Când Metusala era de o sută opt zeci și șapte de ani, i s-a născut Lameh.” În traducerea Cornilescu expresia este și mai radicală: „Metusala a născut pe Lameh.” Deci, bărbatul este capul și reprezentantul familiei. Dar nu numai atât. Există doi bărbați în Biblie care sunt reprezentanții a două rase umane. Este vorba de primul Adam și de ultimul Adam (1 Corinteni 15:45-49). În Romani capitolul 5, secțiunea formată din versetele 12 la 21, Pavel îi prezintă pe cei doi capi ai umanității.

Primul Adam a fost neascultător față de Dumnezeu, iar structura sa biologică, psihică și spirituală a suferit transformări radicale. Din momentul răzvrătirii structura ființei sale s-a pervertit. Natura sa a devenit una păcătoasă, iar efectul acestei naturi duce la dezagregare, entropie, moarte. Ei bine, structura aceasta pervertită a fost transmisă tuturor progeniturilor sale. Cum așa? Aproape fiecare dintre noi moștenește câte o suferință de la părinții săi. Ba chiar și bolile psihice se pare că au câte o componentă ereditară (schizofrenia, de exemplu). Nu mai vorbesc de faptul că, la nivel de duh (spirit) nu mai avem capacitatea de a fi în legătură cu Dumnezeu. Am moștenit de la mama mea două suferințe cronice. Fetița mea a luat de la mine unele, de la mama ei altele, de la bunici câte ceva, dar și altceva nou, rezultat probabil din combinații.

În Romani 5 observăm că Adam a transmis mai departe progeniturilor sale păcatul. Adică, natura sa pervertită, ereditatea. Judecată venită de la unul (primul Adam) a adus condamnarea pentru toți oamenii. Deci, moartea a domnit, prin Adam, peste toți. Neascultarea lui Adam ne-a făcut pe noi toți păcătoși. Ca să înțelegem bine: noi nu suntem păcătoși deoarece comitem păcate, ci pentru că Adam a fost neascultător (Romani 5:19). Tu și cu mine, noi toți laolaltă comitem păcate pentru că suntem, din punct de vedere ereditar marcați. Ne naștem păcătoși. Iar Legea, culmea, a venit să se înmulțească greșeală, ca efect al eredității.

Fiecare dintre noi avem o carte de identitate (buletin, CI, certificat de naștere). Într-un act de identitate avem data și localitatea nașterii, numele părinților și cetățenia. Dumnezeu vede așa: Naștere: din primul Adam (din țărână). Cetățenie: pămțntească. Tipologie: un suflet viu (psuchikos), purtând chipul celui făcut din țărână. Finalitate: Carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, nici putrezirea să moștenească neputrezirea. Legea este dată numai și numai celor „în Adam” cu scopul de a le reliefa moștenirea genetică și de a-i face profund conștienți că au nevoie de salvare, fără vreun aport (fapte) din partea lor. De ce este inutil aportul omului în problema salvării? Problema umanității prim-adamice nu provine din ceea ce FACE această umanitate, ci din ceea ce ESTE ea. Dearece a face rezultă întotdeauna din a fi. Trebuie să ființezi (să provii dintr-un anumit tip de viață) ca să te exprimi. Ori cum altfel ne putem exprima înăuntrul și în afara noastră decât precum suntem: păcătoși? Nu crezi că ești păcătos? Nimeni nu este veșnic.

Tranziție

Vă propun o problemă interesantă de logică, bazată pe Romani 5.

  • Descendenții lui Adam se nasc condamnați

  • Părinții mei sunt descendenți ai lui Adam

  • Eu sunt descendent al părinților mei


  • Eu mă nasc condamnat.

Cum pot oare să rezolv problema condamnării mele? Mă uit atent la inferența de mai sus și observ că imediat lângă blestemul meu (condamnat) se află verbul nasc. Hmm. Rezolvarea de aici trebuie să vină, de la naștere. Nu pot elimina condamnarea decât dacă mă mai nasc o dată. Mă uit mai sus puțin. Văd că părinții sunt o parte a problemei. Întrezăresc o rază de speranță. Dacă pot cumva să-mi schimb părinții? Ar fi o idee. Numai că disperarea mă cuprinde iar. Părinții sunt descendenți ai lui Adam, deci îi moștenesc natura. Orice părinți aș schimba ei sunt la rândul lor condamnați. Mă uit la prima afirmație. Ei, da! Aici e rezolvarea. Dacă schimb Adamul? Dacă în providența Sa, Dumnezeu mi-a pregătit un alt Adam? Aflu din Scriptură că da și că este vorba de ultimul Adam, de Isus.

De aici descopăr un adevăr uimitor pentru mine și orice om aflat în această situație. În definitiv eu nu sunt neapărat vinovat pentru că am comis păcate. Doar pentru asta am fost programat genetic, nu? Eu sunt responsabil pentru alegerea Adamului care să mă reprezinte în calitate de cap federal. Eu pot, prin alegere, să-mi schimb capul federal și să aparțin ca rasă umană de noul cap. Prin schimbarea primului Adam cu ultimul Adam fac un schimb de vieți. Dar cum este ultimul Adam?

… în episodul următor.

Brambureala „teologică” HA-GE (Har + Lege)

Nu mică mi-a fost mirarea (perplexitatea) să constat că oameni cu renume (și nume) combină Legea cu Harul, Harul cu Legea și construiesc, sfidând orice legitate a textului și contextului, gramaticii și logicii, istoriei și culturii (iudaice și creștine), argumente abracadabrante, doar ca să-și impună propria concepție asupra mântuirii. O combinație nefericită și imposibilă, în care, omul primește mântuirea prin Har, dar și-o asigură, după aceea, cu și prin propriile fapte (sfinte).

Scriptura este clară: „Dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub Lege” sau „Voi care căutați să vă îndreptățiți pe voi înșivă prin Lege, v-ați lipsit de Hristos, ați căzut din Har” ori „Nu lepăd Harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea se primește prin Lege, atunci degeaba a murit Hristos”. Sunt copleșitoare textele care pun o barieră între Har și Lege. Ele sunt incompatibile. Cei care încearcă să trăiască prin îmbinarea celor două metode de accedere la Dumnezeu, ajung să fie duplicitari, legaliști iar alții, cu un eu slab ajung să care în sufletul lor grave probleme emoționale (o să dezvolt în alt articol).

Plămădeala (struțo-cămila) Har – Lege

Spun unii că Legea încă este valabilă. Cea morală. Legea ceremonială a fost abolită de Hristos, dar Legea morală a rămas. Așa spun ei. De fapt, Scriptura arată, fără echivoc faptul că cele două laturi ale Legii nu pot fi separate (Romani 2:25-26; Galateni 6:13, 15 etc., etc.). În scrisoarea sa către galateni, apostolul Pavel nu lasă nici un loc de interpetare: Ori Hristos, ori Legea; ori Duhul, ori carnea. Nu există absolut nici o cale de conciliere între Har și Lege. Să zicem că rămâne în picioare „Legea Morală” (vorbesc ca un ieșit din minți – Galateni 3:10-14). Atunci cum rămâne cu faptul că Legea Morală nu îmi dă altceva decât moartea? Aici nu vorbesc despre circumcizie ori de respectarea nu știu căror sărbători sfinte. Vorbesc de: „Să nu poftești!” Să nu uităm, pofta rea este, în geneza ei, zămislită în interior, în inimă. Intră prin ochii exteriori, dar și prin ochii inimii. Nu trebuie să transpun în faptă, să exteriorizez prin acțiune. În forul meu interior conștiința sancționează pofta, care apare, în prima ei fază, la nivel intențional. Iar Legea îmi spune: „Ești mort!” Și așa se împlinește Scriptura: „Când a venit porunca, păcatul a căpătat viață și eu am murit. Această poruncă pentru viață a dovedit că mie mi-a fost pentru moarte.

Să privim la Scriptură – Scopul Legii

Este interesant faptul că noi creștinii, încercăm să convingem pe cei necreștini că sunt, din perspectiva Scripturii, condamnați. Adică, noi oamenii, cu toții, ne naștem „morți”. Cum așa? Ce nebunie este aceasta? Oamenii sunt buni, chiar dacă mai fac, din când în când, fapte rele. Dumnezeu, în răbdarea Sa de milenii ne aduce argumente solide prin care strigă un adevăr otrăvit (pentru noi, evident): problema noastră nu este una de comportament, ci de ereditate. De aceea și murim. Așa au murit oamenii și când nu era o Lege (Romani 5:12-14). Legea sancționeaza (pedepsește) cu moartea acțiunea, fapta rea: pofta, idolatria, minciuna, adulterul etc. Și totuși de la Adam până la Moise nu a fost nici o Lege. De ce, frate, au murit oamenii? Pentru că există o legitate biologică (ereditatea) în umanitate. Orice om care se naște din Adam se află sub incidența legității păcat-moarte. Chiar dacă nu au existat Tablele Legii, a existat legitatea biologică ce funcționează invariabil pe axa păcat – moarte. Și această legitate biologică este decretată tot de Dumnezeu. Adică, oriunde este păcat este și consecința acestuia, moartea. Deci, degeaba lucrezi asupra comportamentului, nu faci decât să-ți înrăutățești situația. Comportamentul este efectul eredității (natura adamică). În Scriptură (epistola către Romani, mai ales) păcatul, la singular, este latura ereditară, izvorul. Păcatele reprezintă intențiile și acțiunile specifice, concrete izvorâte din păcat (natura coruptă, pervertită).

Și atunci, pentru ce Legea? Tocmai de-asta. Să-ți arate ție, mie și tuturor că problema noastră este una de ereditate. Că oricât încerc să fiu bun prin fapte bune, nu merge. O singură poruncă din Lege dacă încalc mă fac vinovat de toate. Cum așa? Păi acțiunea vine din ereditate, din izvorul numit de Biblie păcat. Scopul Legii este să-mi dea moartea. Nu te amăgi, acesta este scopul Legii. Printr-o singură greșeală, a venit condamnarea (Legii) peste toți oamenii. Legea a intervenit ca să se inmulțească greșeala (Romani 5:20). Pentru că Legea ațâță, întărâtă păcatul. Legea este ca acel copil care zgândăre pisica, cu nuiaua disciplinei (sic) și plânge disperat, când este zgâriat. Legea, de fapt, provoacă păcatul, apoi te omoară. Legea este soră cu carnea prin finalitate: amândouă ucid. Carnea ucide prin pervertire, Legea ucide prin aplicarea justiției sfinte, drepte și bune. Legea a fost dată pentru ca orice gură să fie închisă și toată lumea să fie sub judecată lui Dumnezeu. De aceea nimeni nu va fi socotit drept înaintea lui Dumnezeu, prin faptele legii, căci prin Lege vine cunoștința păcatului. Al tău, al meu, al nostru. În mine, în tine, în noi toți. Oricine se află sub incidența Legii este sub acest blestem crunt.

Legea a fost dată ca să ne ațintim privirile desnădăjduite asupra lui Hristos, Izbăvitorul (Galateni 5:22-29, plus trimiterile). Legea era îndrumătorul spre Hristos. Când Hristos a venit, nu mai sunt(em) sub acest îndrumător.

Să privim la Scriptură – Scopul Harului

Ce este Harul? Care este scopul Harului? Niciodată nu am fost mulțumit cu definiția harului dată în manualele de teologie. Nu pentru că ar fi greșită, ci incompletă și astfel nesatisfăcătoare. De curând am studiat capitolele 8 și 9 din a doua epistolă a lui Pavel către corinteni. De acolo am aflat ce înseamnă harul (chiar dacă, atât cât voi trăi, voi mai descoperi și alte fațete ale sale). Avem în narațiunea apostolului o situație de necesitate. Cei din Corint (creștini) sunt chemați să ajute pe cei aflați în nevoie, din Macedonia. În trecut, macedonenii ajutaseră cu bucurie pe cei aflați în disperare și le dăduseră din sărăcia lor lucie un belșug de daruri. Au dat după puteri și chiar peste puterile lor. Pavel spune că acesta a fost harul lui Dumnezeu dăruit bisericilor Macedoniei. Acum era rândul celor din Corint. Era rândul lor să facă o acțiune plină de har. Apostolul spune despre ei că se dezvoltă în toate privințele: credință, cuvânt, cunoaștere, orice râvnă și în dragoste. Dar, să crească și în acest har (dărnicia). Cu alte cuvinte și cele enunțate mai înainte sunt tot componente ale harului. Să reținem acest aspect. Apostolul vine apoi cu o imagine extraordinară a harului (2 Corinteni 8:9): „Cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți.” Aha! Deci acesta este harul. Acea lucrare care suplineste o nevoie stringentă, acolo unde nu sunt resurse și nici mijloacele pentru a procura acele resurse. Chiar și râvna lui Tit era de fapt o lucrare a harului lui Dumnezeu. Nici chiar Tit nu era capabil de râvnă, tocmai de aceea i-a fost pusă în inimă de către Dumnezeu însuși (2 Corinteni 8:16). Apoi, împreună cu Pavel și cu alții administrau harul dărniciei spre slava lui Dumnezeu.

Mai avem un principiu aici. Cine lasă Harul să lucreze în viața sa, culege binecuvântarea (2 Corinteni 9:6). Iar ceea ce este superb acum vine: „Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate din destul, să fiți plini de orice faptă bună…” Fritz Berger a experimentat ce înseamnă harul lui Dumnezeu, atunci când din sărăcia lui a dat cartofi pentru două familii nevoiașe, pentru a avea hrană în iarna cumplită ce le stătea în față. Dumnezeu i-a înmulțit cartofii și au mâncat din ei chiar și în alți ani. Astfel, Scriptura se împlinește, pentru că Harul este nelimitat: „Cel care dă sămânță semănătorului și pâine pentru hrană vă va da și vă va face din belșug sămânța de semănat și va face să crească roadele dreptății voastre. În felul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulțumiri lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9:10-11).

Acesta este Harul. Aduce resursele necesare acolo unde este nevoie mare și lipsa de putere. Aduce viață și energie. Alungă moartea și putrezirea, pe care carnea și Legea le dau cu prisosință. Harul înseamnă ca DUMNEZEU FACE CEVA PENTRU OM, pentru omul lipsit de resurse. Dumnezeu lucrează în afara și înlăuntrul omului, ca acesta să beneficieze din plin de ceea ce nu poate prin sine însuși.

Să privim la Scriptură – Identitatea umană

În Adam – sarkinos (axa păcat – moarte)

În Christos – pneumatikos (axa îndreptățire – viață)

… în articolul viitor

Legea Naturală sau Legea Supranaturală

O lege naturală cât se poate de normală pentru români este: „Ce poţi să faci astăzi, lasă pe pomâine, că poate nu mai e nevoie.”

Dacă Vasile îl jigneşte pe Gheorghe, iar acesta din urmă îl copleşeşte cu sudălmi pe primul, atunci putem spune că amândoi sunt păcătoşi. Însă, dacă Gheorghe răspunde în acelaşi fel la defăimările lui Popescu, Alexei, Franz, Smith, Lee, atunci nu ne rămâne decât să constatăm că Gheorghe funcţionează în viciul unei anumite legi naturale. O lege naturală este, aşa cum spunea Watchman Nee, „o generalizare dusă până acolo unde se dovedeşte că nu mai există nici o excepţie. Am putea-o defini mai simplu ca ceva care se întâmplă iarăşi şi iarăşi.” Legea naturală nu se supune discuţiei şi/sau aprobării ca unele legi juridice, ci doar descoperirii. Legea există iar în condiţii de stres Gheorghe înjură „natural”. E în firea lui Gheorghe să ocărască pentru că el funcţionează după o lege a sa naturală, nesupusă voinţei. În acelaşi mod cum X-ulescu are fantezii obscene şi nu se poate debarasa de ele. Şi nici nu vrea.

Dar există şi o rază de speranţă. Copiii lui Dumnezeu au şi ei o natură nouă, o nouă viaţă. Şi ei pot „funcţiona” în virtutea noii vieţi. Pentru că viaţa cea nouă are legile sale, supranaturale. Aceasta este „Legea Duhului de viaţă, în Christos, care m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” Când te forţezi să fii amabil, calm, bun, îndelung răbdător, funcţionezi în viciul vechii vieţi, deoarece sforţarea arată ceea ce nu eşti. „Dacă trebuie să facem atât de mare efort în trăirea noastră creştină, aceasta spune pur şi simplu că noi nu suntem deloc ceea ce pretindem că suntem… Ceea ce sunt deja nu mai am nevoie să doresc să fiu. Dacă eu «vreau» este fiindcă «nu sunt»”.

Cei care se văd/conştientizează „în Christos” realizează că pot să umble în virtutea noii legi. Este o problemă de credinţă (cauză) şi de biruinţă (efect).

Lege si HAR (III)

CÂT TIMP MAI VREŢI SĂ-L IMPRESIONAŢI PE DUMNEZEU CU MICILE VOASTRE FAPTE?

Vă invit să ascultaţi mesajul lui Andrei Popescu. Domnia sa face o recapitulare asupra subiectelor/motivaţiei celorlalte două episoade, iar în cel de faţă devine foarte concret. De asemenea, avem o incursiune în scurte perioade din istoria religiei mozaice şi a creştinismului.

Audiţie cu folos !

Importanţa unui cuget curat

Credincioşii nu-şi dau seama cât de importantă este conştiinţa lor. Ei nu ştiu că o conştiinţă tulbure înseamnă pierderea încrederii de a ne apropia de Dumnezeu şi că această pierdere, la rândul ei, duce la perturbarea părtăşiei cu El. Dacă nu vom reuşi să păzim poruncile Sale şi nu vom face ce-I este plăcut, evident, monitorul sau barometrul nostru lăuntric ne va mustra, făcându-ne să ne temem înaintea lui Dumnezeu şi, prin urmare, împiedicându-ne să primim ceea ce cerem. Putem să-i slujim lui Dumnezeu doar cu un cuget curat. O conştiinţă împovărată ne va determina să ne retragem intuitiv din faţa lui Dumnezeu.

„Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu” – 2 Corinteni 1:12.

Numai o conştiinţă neîmpovărată poate mărturisi în favoarea unui credincios. E bine să ai mărturia altora, dar cu cât mai bine este să ai mărturia propriei tale conştiinţe. Ceea ce spun alţii este pasibil de eroare, deoarece ei n-au de unde şti cum ne-a călăuzit Dumnezeu. E posibil ca ei să greşească în felul în care ne percep sau ne judecă, aşa cum au fost greşit înţeleşi şi judecaţi apostolii de către credincioşii din vremea lor. Ba alte ori s-ar putea ca ei să ne elogieze peste măsură, să ne supraaprecieze. De multe ori oamenii ne critică atunci când, de fapt, noi nu facem altceva decît să ascultăm de Domnul, urmând voia Lui. Alteori ei ne laudă pentru ceea ce văd în noi, deşi acel lucru este – în mare măsură – rezultatul unei explozii emotive vremelnice sau a unui gând meşteşugit din partea noastră. De aici rezultă că laudele sau criticile ce le primim din partea altora sunt lipsite de importanţă; ceea ce contează cu adevărat este mărturia cugetului nostru trezit. Cum ne cotează el? Ne condamnă oare pentru ipocrizia noastră? Sau mărturiseşte că am umblat printre oameni în sfinţenie şi curăţie de cuget, cu sinceritate?

Care este mărturia conştiinţei lui Pavel? Ei bine, ea îi spune că s-a purtat în lume… nu printr-o înţelepciune lumească, ci prin harul lui Dumnezeu. De fapt, conştiinţa nu mărturiseşte despre nimic altceva. Ceea ce susţine ea cu tărie este ca un credincios să-şi trăiască viaţa prin harul lui Dumnezeu, iar nu prin înţelepciunea omenească. Înţelepciunea omenească este total nulă în ce priveşte voia lui Dumnezeu şi lucrarea Sa. Un copil al lui Dumnezeu trăieşte pe pământ exclusiv prin harul lui Dumnezeu. Harul presupune ceva realizat exclusiv de El, fără ca omul să aibă vreun rol în asta (Romani 11:6).

Fragment din Omul Spiritual de Watchmann Nee.

Lege si HAR

De cate feluri sunt crestinii autentici? Autentic inseamna nascut din nou, regenerat, iesit din Adam si inclus in multimea celor care sunt in Christos. Avem crestini care au o relatie cu o doctrina si unii care au o relatie cu Christos. Primii sunt crestinii sinceri care traiesc din greu viata spirituala, chinuindu-se si cei din cea de-a doua categorie, tot sinceri, traiesc greaua viata spirituala prin har, cu bucurie in Christos.

Va invit sa-l ascultati pe Andrei Popescu in mesajul „Lege si HAR” a doua parte.