Chestionarele de personalitate pe post de… zodiac.

Ne este cunoscută la toți vorba: „Românul s-a născut poet”. Dar ne este cunoscut, din experiența zilnică, și faptul că românul s-a născut medic, farmacist, mecanic, profesor și multe alte nașteri specializate din fașă.

Că ne doftoricim după ureche nu mai este de mult un secret. Ne pricepem și suntem mândri de „doxa” noastră. Nu e deloc o noutate aplecarea și spre cele sufletești. Ideea „dezvoltării personale” nu mai este de mult preocuparea psihoterapeutului, iar manevrarea chestionarelor de personalitate a devenit o îndeletnicire strict personală, ce să mai mergem noi la psihologii diagnosticieni. Apropos! Mi-a fost dat să văd chestionare făcute de unii creștini fără ca aceștia să știe măcar ce este o scală nominală, darmite una ordinală ori de intervale egale sau de raport. De unde să ști că testul pe care l-ai creat după urechea de specialist născut, nu făcut, măsoară ceea ce ți-ai propus? Ai testat testul însuși? L-ai trecut prin furcile caudine ale fidelității și validității? Lasă-ne dom’le cu prostiile astea…

Și așa zic și cei care-și aplică după ureche chestionare de personalitate, ori de aptitudini sau de interese. Sunt bucuroși că și-au descoperit eticheta: Liderul, Protectorul, Pacifistul etc. În realitate chestionarul este fără de nici un folos în mâna nespecialistului. Are rol de… metamfetamină ideologică.

Ce se întâmplă când ne aplicăm teste de personalitate fără a parcurge o serie de sesiuni de autocunoaștere sub directa călăuzire a unui specialist (consilier psihologic, psihoterapeut)?

În primul rând ne furnizează iluzii. Hm, cum să ofere iluzii când acel chestionar a fost realizat de o armată de specialiști? Când a trecut probele cele mai serioase de validare a conținutului, a criteriului și a constructului? Deoarece chestionarele „măsoară” tendințe mai puțin profunde. Tendințe adevărate, dar care nu fac parte din adîncimile psihismului nostru. Doar un specialist poate fora, cu ajutorul consiliatului dincolo de conștient. Un specialist știe când dă de rezistența consiliatului. Majoritatea cauzelor tulburărilor psihice sunt de natura inconștientă. Parcurgerea itemilor unui chestionar nu duce la insight niciodată. În mâna nespecialistului rezultatul unui test de personalitate este ca vopsirea cu un roșu metalizat, strălucitor, lucios a unei mașini. Dar peste rugină.

În al doilea rând folosirea după ureche a chestionarelor duce la o mai profundă mascare a problemelor sufletești. Caracterul de generalitate al chestionarului nu poate suplini travaliul pe care specialistul psihoterapeut îl depune împreună cu consiliatul său. Un chestionar nu te întreabă și nu cere să dezvolți un răspuns pe care-l dai, bifând una dintre opțiunile date. Ba din contră nu ia în calcul și altă variantă pe care ai da-o dacă ai fi întrebat. Mai mult decât atât, nu te ajută să corelezi răspunsurile cu situația ta actuală și cu evenimentele importante din viața ta. Chestionarul e prea general pentru ce trebuie să întreprindă terapeutul împreună cu tine.

În al treilea rând un chestionar de personalitate autoaplicat de necunoscător oferă pseudo soluții. Chestionarul nu te cunoaște. Nu știe cine ești. Nu-ți cunoaște experiența de viață, trăirile, planurile de viitor, viciile sau virtuțile, fantasmele ș.a.m.d. Chestionarul e imperturbabil în drumul său, unic pentru toți și cu aceleași răspunsuri pentru toți. Chestionarul nu cunoaște frumoasa reclamă de pe frontispiciul mega magazinelor: „Suntem cu toții diferiți. Din fericire!” Așadar, soluțiile sale nu sunt pentru tine, unicul și indivizibilul, ci pentru toți. Înțelegi de ce nu ți se aplică?

Dar, după cum ați intuit, un chestionar de personalitate poate fi de folos în mâna unui specialist, care are competența anilor de școală și a anilor de formare într-o anume formă de psihoterapie. Apoi intuiția și experiența îl ajută să formuleze întrebări noi, ingenioase, adaptate la situația ta de viață. El este preocupat de ce înseamnă pentru tine ceea ce răspunzi, nu ce se potrivește cu toți ceilalți. Doar în acest fel un chestionar de personalitate devine unul dintre zecile de instrumente, eficiente, pe care un specialist le folosește în ajutorul tău.

Anunțuri

Cum ajută „expertul” din noi ?

Suportul prin intermediul propriilor „dioptrii”

Când o persoană, pe care avem şansa să o cunoaştem, traversează o situaţie dificilă, unii dintre noi simt imboldul să o ajute. Dacă situaţia lui sau a ei se potriveşte cu cea prin care am trecut noi alaltăieri sau în în urma cu 6 luni, atunci faţa ni se luminează de bucurie. Cu un entuziasm neinhibat îi aducem la cunoştinţă interlocutorului că avem soluţia la problemă. După ce turuim vreo 15-30 minute cu mici pauze de respiraţie sacadată aşteptăm recompensa pe faţa celuilalt. Dar cum celălalt încă păstrează privirea pierdută şi un mare nod în gât, noi sesizăm starea de penibil în care ne aflăm.

Numai că o altă stare dă năvală în ungherele inimii şi simţim cum căldura sângelui ne inflamează pieptul şi braţele. Pompa cu adrenalină este activată automat şi muşchii, ca la o comandă promptă încep să se umfle. Un suflu îşi face simţită prezenţa parcă din centrul fiinţei noastre şi moara de măcinat gânduri sare direct în viteza a VI-a:

  • „Nerecunoscătorul !”, şoptim noi printre dinţi. „Adică îmi pierd timpul de pomană cu unul care nici măcar nu realizează că eu i-am dat soluţia pentru greaua lui problemă?”;
  • „Păi dacă nici când e căzut în groapă nu se agaţă de funia pe care eu i-am aruncat-o, atunci îşi merită soarta.”;
  • „Vaai, grea e recunoştinţa asta. Decât să se salveze prin metoda mea brevetată pe atâtea şi atâtea cazuri, mai bine se preface că nu înţelege, ca să nu rămână îndatorat.”

Şi gândurile pot curge la nesfârşit prin malaxorul creierului nostru. Ceea ce nu înţelege (şi poate nici nu are cum) expertul din fiecare dintre noi este că lumea se vede diferit din spatele ochilor celuilalt. Cuvintele evocă imagini asemănătoare pentru fiecare dintre noi, dar felul în care le percepem şi contextele diferă întotdeauna. Ştim sau nu, contextul stabileşte înţelesul. Decât să mă arunc cu repeziciunea unui sprinter care fură startul, mai bine aştept cu calm şi ASCULT tot ceea ce îmi spune celălalt. Apoi caut să ÎNŢELEG semnificaţia fiecărui lucru, obiect, emoţie, gând, acţiune a celuilalt, în contextul său. Aşa cum spunea filosoful Kirkegaard, nu poţi ajuta pe nimeni dacă nu faci eforturi să înţelegi modul în care acea persoană vede lumea.

Foamea de… alţii (sau relaţia de tip sugativă)

De ce foame? Foame deoarece este o trebuinţă psihică ce trebuie satisfăcută mereu şi mereu. Foame pentru că-l satisface doar pe cel ce înfulecă. Uneori această foame se transformă în îmbuibare de-a dreptul.

Şi de ce de alţii? Pentru că ceilalţi îi “oferă” (de fapt, o ia el) hrana cu care îşi satisface temporar foamea. Are nevoie de ceilalţi pentru că-i este foame. Dar, despre ce fel de hrană este vorba? Satisfacţia, starea de saţietate se traduce prin confirmarea valorii de sine. Orice cuvânt sau expresie, din partea celorlalţi, de genul: “ce cult eşti”, ori “ai o minte foarte dezgheţată”, “îmi place că eşti «open mind»”, “eşti sensibil” constituie, pentru gurmandul nostru, bucate alese.

Mândria, agresivitatea, superioritatea şi intimidarea sunt trăsăturile lui dominante. Este foarte interesat de impresia pe care o produce interlocutorului. Pentru el numărul mare de întrebări este ca un tir bine ţintit cu scopul de a sensibiliza. Nici nu ajungi la jumătatea răspunsului, că a şi ţâşnit a doua întrebare, care nici măcar nu are legătură cu subiectul celei dintâi. Cât de curând interlocutorul se va simţi depreciat şi folosit.

În general îi lipseşte pasiunea pentru un domeniu anume, dar atunci când “studiază” ceva, nu o face din curiozitate ştiinţifică ci ca să epateze (a epata = a uimi, a impresiona peste măsură). Are mania cercetărilor motivate de hiper afirmare de sine:

Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic; ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni (1 Timotei 6:3-5).

Dacă îi identificaţi, recomandarea Scripturii este pentru protecţia dumneavoastră: evitaţi astfel de caractere. Mai ales că nu recunosc a avea vreo problemă. Sunt personalităţi unice, aproape perfecte (modeste, nu?), care au doar „de oferit”.

Lupta rolurilor

Apostolul Pavel spune : „… când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc”.

Este impropriu şi inadecvat ca cineva să fie dimineaţa un maistru care „taie şi spânzură” sau un inspector fioros care pentru nimica toată desfiinţează câteva locuri de muncă, iar seara, să fie un creştin plin de compasiune care „mângâie, îmbărbătează şi consiliază” pe cei „spânzuraţi” şi pe cei lăsaţi fără locurile de muncă. Nu se potriveşte !

Atât consilierul spiritual (pastorul, preotul) cât şi psihoterapeutul dedicat, pasionat de oameni începe să fie pătruns de rolul său, care devine dominant, răsfrângându-se asupra celorlalte roluri (şef de secţie, mamă, tată, bunic, profesor, director, manager) şi domenii. Cei doi trebuie să ajungă la înţelegerea şi gestionarea propriilor sentimente / emoţii şi atitudini contradictorii.

O cerinţă imperioasă pentru rolul de consilier/terapeut este un puternic echilibru interior – un control al reacţiilor emoţionale, răbdare şi disponibilitate de a veni în contact cu problematica şi suferinţa umană. Această trăsătură se învaţă şi se perfecţionează în mod continuu; pe toată durata vieţii. Creştinul matur recunoaşte şi invocă aportul Duhului Sfânt care oferă asistenţă cu „stăpânirea de sine” sau calmul (ἐγκράτεια – egkrateia : auto-controlul → ultimul element din roada Duhului).

Gradul de autoacceptare al consilierului / psihoterapeutului este o alta trăsătură importantă pentru îndeplinirea rolului. Această atitudine aduce cu sine înţelegerea şi acceptarea celorlalţi, respectul şi încrederea faţă de altul. Apostolul Pavel manifestă din plin autoacceptarea (a nu se înţelege mulţumirea de sine) : 1 Cor. 4:3-4.

În caz contrar, nemulţumirea faţă de sine, vinovăţia şi mecanismele de apărare generate secundar vor putea duce la o morală rigidă, rigoristă [legalistă] şi proiectată în mod nefericit asupra persoanelor care caută ajutorul, şi nu o judecată încărcată de tâfne (Oancea C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

Eșecul – șansă prețioasă

Un eșec poate fi o oportunitate prețioasă pentru autocunoaștere, pentru dezvoltare personală privită din perspectiva axei Motivaţie (dorinţă, interes) → Scop.

Nu fac parte din categoria perfecţioniştilor tulburaţi de cea mai mică greşeală ori cuprinşi de sentimente acute de vinovăţie atunci când în ochii lor sunt nedesăvârşiţi. În schimb însă, nu-mi plac acele greşeli sau gafe care îmi blochează sau îmi încetinesc atingerea unui scop nobil. Profesorul Jeno Erzse spunea că acest tip de greşeli reprezintă „cheltuieli de şcolarizare”, ţinând cont că aproape întotdeauna există un preţ de plătit (relaţional, personal, material).

Continuă lectura

Unilateralul – sau datu’ cu oiştea-n gard

Paul Watzlawick a povestit o întâmplare anecdotică din timpul specializării sale la o clinică psihiatrică italiană, în care se subliniază capcana unei orientări teoretice unilaterale şi limitate, dar şi a unei inexacte colectări de date :

Doi asistenţi medicali trebuiau să transporte un pacient schizofrenic, de la spitalul psihiatric din Verona, la spitalul central din Roma. Ei ştiau că pacienţii schizofrenici au tulburări perceptive, reacţionează adesea paranoid şi atunci pot deveni agresivi, nu recunosc persoane, neagă realitatea şi se cred adesea a fi altcineva.

L-au întrebat pe portar unde îl pot găsi pe pacientul Giovanni Rossi. Le-a spus să se ducă în camera 102. S-au dus acolo şi au găsit un bărbat îmbrăcat frumos, cu palton, care părea gata pentru transport. I-au spus : „Vă rugăm să nu ne faceţi greutăţi domnule Rossi, veniţi cu noi la Roma !” El le-a răspuns : „Eu nu sunt Rossi, acela este altul”. „Sigur !” zâmbeau ei ştiutori. „Cu toate acestea, veniţi cu noi la psihiatrie.”

Omul a devenit furios. Se opunea. Când a fost luat în braţe, a început să lovească şi să strige. Tot mereu nega realitatea : „nu sunt bolnav, eu nu sunt pacient, numele meu nu este Rossi, eu nici măcar nu sunt internat în spital”. Asistenţii se gândesc : „totul se potriveşte cu descrierea bolii. Îi vom administra o injecţie de calmare şi când e conştient îl transportăm la salvare.” Aşa au procedat şi au pornit spre Roma.

După o ora au fost opriţi de poliţie : „Trebuie să vă întoarceţi numaidecât la Verona, pentru că aţi luat persoana greşită. Acest domn nu este pacientul Rossi, ci un vizitator.”

Chiar şi o bună cunoaştere, dacă e unilaterală, se transformă în ochelari de cal.

Creaţie sau Reparaţie ?

E interesant că ascultându-l pe dr. psihiatru Andrei Pătrâncă (într-o emisiune TV la Oreste)x mi-au venit în minte cuvintele Scripturii.

În interviu ideea (printre altele) era următoarea : „Ne vom regăsi acolo unde ne-am pierdut ultima oară”; „cei care nu au conştiinţa de sine – un eu imatur – trebuie să facă un pas în spate să se privească, să se observe acolo unde erau vii, să facă act de prezenţa propriei persoane”. A te descoperi de-acolo de unde ai fost plin de viaţă, pentru a face faţă unui prezent dureros este metoda multor terapii (adleriană, existenţială, comportamentală etc.).

Nimeni nu se duce la consilier pentru că-i merge foarte bine. E clar că se află într-o dificultate serioasă. Ceva îl doare îndeajuns încât să plătească preţul confesării (şi al onorariului) în faţa unui necunoscut, chiar dacă specialist. Pe parcurs va afla că şi el este un specialist; specialist în propria sa viaţă – nimeni nu cunoaşte mai bine decât el ce a făcut, ce a simţit sau a re-simţit. Aşadar se pleacă de la o poziţie de echivalenţă : se întâlnesc doi specialişti.

Continuă lectura

Toleranţă mare monşer (mare sau mică ?)

Îmi place ! Da, precum am spus, îmi place să lucrez cu oamenii. Dar nu orice şi nu oricum. În cadrul consilierii şi al terapiei mă simt pe deplin angrenat, energizat sufleteşte şi foarte concetrat. Sunt fascinat să privesc mereu la „harta” consiliatului (percepţia sa despre lume, viaţă şi despre sine în diferite situaţii, felul în care se percepe în relaţie cu ceilalţi etc.) şi să fac comparaţie cu „teritoriul” său (situaţia obiectivă, comportamentele observabile ale consiliatului, reacţia la ceilalţi…). Am o deosebită satisfacţie că şi mie mi se datorează sclipirea din ochii celui aflat în dificultate, atunci când realizează clar de ce şi cum a ajuns într-o anumită situaţie.

Dar până la „insight” el, cel aflat în nevoie, îşi întorcea armele împotriva celui care-l ajută. Ba apelează la aşa zisa convingere pe cale raţională, ba un apel disperat la lacrimi ori un atac virulent de-a binelea cu injurii şi o desconsiderare totală faţă de calificarea terapeutului. O, Doamne, cât de necesare sunt în cabinet aceste izbucniri. De foarte multe ori defensele acestea arată consilierului / terapeutului că se află pe drumul cel bun. În caz de secetă (o stagnare a terapiei) izbucnirea mecanismelor defensive ale pacientului sunt mană curată, pentru că avem un indiciu că am dat de ceva ce doare.

Continuă lectura

Comunica Asertiv, nu Agresiv

Asertivitatea nu există !

Conceptul acesta este de fapt o “găselniță americănească” ce se referă la curajul de a spune lucrurilor pe nume într-o manieră de respect față de celălalt.

Spuneam mai sus că asertivitatea nu există pentru că ea este de fapt un concept foarte abstract care nu înseamnă aproape nimic până când nu vezi doi oameni care comunică asertiv unul cu celălalt. Continuă lectura

Terapie prin… bârfă ?

Am citit un articol despre psihologia bârfei. Printre multele sale caracteristici mi-a sărit în ochiul moral următoarea descriere:
Poate cel mai interesant mecanism psihologic al bîrfei este catharsis-ul. Funcţia catartică a bîrfei se exprimă prin eliberarea unor sentimente/trăiri negative, ca furia, ura, frustrarea, dezamăgirea, invidia, dezgustul, resentimentele. În acest fel, bîrfa este terapeutică. Funcţia catartică, la unele comunităţi, este foarte ferm delimitată de orice nu este bîrfă. În Africa, aflăm că există populaţii în care bîrfa răutăcioasă este pedepsită prin tăierea buzelor sau chiar moarte, dacă ea are loc în afara unor timpi ceremoniali în cursul cărora exprimarea publică a emoţiilor negative este permisă.
Material preluat din
Dilema Veche, nr.121 – 19 mai 2006.
Cu alte cuvinte, ar putea spune unii, ne facem un foarte mare bine atunci când bârfim. Conform funcţiei catartice noi nu exprimăm prin violenţă verbală sau fizică furia, ura, frustrarea, invidia, dezgustul etc., ci, într-un mod „nevinovat”,  glumind pe seama altora, scoţându-le în evidenţă toate greşelile, păcatele, faptele de ruşine.

Nu, nu e bine. Bârfa este un mijloc artificial prin care, scoţând în evidenţă păcatele celuilalt, mă situez pe o treaptă superioară în raport cu „victima”.

Inteligenţa, bunul simţ puţine efecte cer, căci se impun prin sine.

Introducere in psihologie

Am gasit un site in care sunt postate materiale video ce contin lectii, cursuri etc., ale unor profesori renumiti, de la universitati renumite din Statele Unite, ca Harvard, Stanford, Yale etc.

Am gasit si cursuri de psihologie (doritorii trebuie sa cunoasca limba engleza).

Iata care sunt titlurile:

Lecture 1 – Introduction to Psychology

Professor Paul Bloom welcomes students and presents the course as a comprehensive introduction to the study of the human mind. Course readings and requirements are discussed. The five main branches of psychology are presented: neuroscience, which is a study of the mind by looking at the brain; developmental, which focuses on how people grow and learn; cognitive, which refers to the computational approach to studying the mind; social, which studies how people interact; and clinical, which examines mental health and mental illnesses.

Lecture 2 – Foundations: This is Your Brain

This lecture introduces students to two broad theories of how the mind relates to the body. Dualism is the ubiquitous and intuitive feeling that our conscious mind is separate from our physical bodies, whereas Materialism is the idea that all of our mental states are caused by physical states of the brain. This lecture reviews arguments explaining why materialism has become the predominant theory of mind in psychology. This discussion is followed by a basic overview of the neurophysiology of the brain.

Lecture 3 – Sigmund Freud

This lecture introduces students to the theories of Sigmund Freud, including a brief biographical description and his contributions to the field of psychology. The limitations of his theories of psychoanalysis are covered in detail, as well as the ways in which his conception of the unconscious mind still operate in mainstream psychology today.

Lecture 4 – Foundations: Skinner

Professor Bloom opens with a brief discussion of the value and evolutionary basis of unconscious processing. The rest of this lecture introduces students to the theory of Behaviorism, particularly the work of prominent behaviorist, B. F. Skinner. Different types of learning are discussed in detail, as well as reasons why behaviorism has been largely displaced as an adequate theory of human mental life.

Lecture 5 – What Is It Like to Be a Baby: The Development of Thought

This lecture explores issues and ideas related to the branch of psychology known as cognitive development. It begins with an introduction of Piaget who, interested in the emergence of knowledge in general, studied children and the way they learn about the world in order to formulate his theories of cognitive development. This is followed by an introduction to the modern science of infant cognition. Finally, the question of the relationship between and the existence of different kinds of development is addressed.

Lecture 6 – How Do We Communicate?: Language in the Brain, Mouth and the Hands

One of the most uniquely human abilities is the capacity for creating and understanding language. This lecture introduces students to the major topics within the study of language: phonology, morphology, syntax and recursion. This lecture also describes theories of language acquisition, arguments for the specialization of language, and the commonalities observed in different languages across cultures. Continuă lectura

Regimul Securist, psihologia terorii şi creştinii – partea 2

Instituţia terorii şi urmările ei

Sub semnul apărării statului şi a ordinii de drept sunt instituite măsuri de reprimare. Acestea interzic libera iniţiativă, gândirea independentă, conduitele individuale. Statul ideologic este cel care controlează totul, de la manifestările colective până la ultimele detalii ale vieţii private, intime ale individului.

Instituţia terorii are la baza ei ca mecanism frica de vinovăţie şi pedeapsa. În societăţile totalitare fenomenul fricii sociale are un dublu sens: frica comunităţii socioumane de autoritate, iar, pe de altă parte, frica autorităţilor de masa populaţională. Această dublă frică va genera o stare de tensiune între populaţie şi autoritate, un sentiment de nesiguranţă şi suspiciune, care, la rândul său, va genera o incertitudine şi o insecuritate permanentă, accentuată şi prin faptul că societatea, masa de indivizi, proiectează culpabilitatea asupra autorităţii sociopolitice, iar autoritatea sociopolitică care gestionează puterea, proiectează la rândul ei culpabilitatea asupra maselor. Ne confruntăm din nou cu sindromul Orwell, despre care am mai vorbit.

Nesiguranţa închide cercul comunicării interpersonale şi dă naştere la suspiciuni între indivizi. În locul încrederii va interveni neîncrederea. Fiecare individ se va simţi spionat şi, la rândul său, îl va suspecta pe celălalt. Această atitudine de neîncredere generalizată va dezvolta o atmosferă de factură paranoică în rândul populaţiei, cu efecte negative asupra stării de sănătate mintale colectivă. Vor prolifera psihozele colective de natură delirant-anomică. Ca o formă de compensare a acestei stări anomice, se va dezvolta delaţiunea. Fiecare îl va suspecta pe celălalt şi, în final, fiecare individ se va simţi dator ca, în mod paradoxal, să-şi divulge concetăţenii pentru acte antisociale reale sau inventate.

Instituţia terorii va produce un model de antimorală, sau mai exact o morală a negativităţii, întemeiată pe frică şi absurd. Ne găsim într-o situaţie de criză absurdă, a incomprehensibilului şi a imprevizibilului. Această situaţie poate fi considerată ca reprezentând un veritabil sindrom Kafka în care se poate întâmpla orice fără însă ca ceea ce se întâmplă să poată fi înţeles sau explicat. Lipseşte orice fel de justificare.

Spre deosebire de ritualizarea vieţii sociale care robotizează comunitatea socioumană de indivizi, instituţia terorii produce o îngustare până la închiderea totală a vieţiisociale a comunităţii umane, o stare de imobilism, o încremenire absurdă.

Regimul Securist, psihologia terorii şi creştinii – partea 1

O încercare de înţelegere din punct de vedere psihologic a creştinilor sub sistemului represiv-opresiv (Tratat de Psihopatologie, de Constantin Enăchescu). Metodele sistemului opresiv se observă şi astăzi în democraţie (şi de ce nu, chiar şi pe bloguri).

Notă!

În aceste articole nu doresc să fac apologia creştinilor slabi (căzuţi, aserviţi), ci doar să-i înţeleg. Probabil, cine este duhovnicesc/spiritual va încerca sa „ridice cu duhul blândeţii”, concomitent cu asimilarea învăţămintelor de rigoare (ferirea de căderea în aceeaşi cursă).

Mecanismele psihosociale şi geneza psihozelor colective

Ce urmăreşte discursul colectiv ca instrument psihologic prin acţiunea sa asupra colectivităţilor socioumane? Două aspecte principale. Pe de o parte, modelarea unor opinii colective impuse şi controlate de autoritatea statal-politică, iar pe de altă parte, crearea unei anumite stări de spirit sau a unei atitudini emoţionale de factură pasională, în conformitate cu conţinutul ideologiei oficiale a statului, cu valoare de convingere.

Realizarea acestora se face prin intermediul unei metode de propagandă sau a unor tehnici de manipulare. Un rol esenţial revine în acest mecanism mass-mediei. Metodele de propagandă sunt reprezentate prin următoarele:

  1. Propaganda conştientă, mascată, sub formă de curent de opinie construit treptat întreţinut şi amplificat permanent.
  2. Cenzura conduitelor, a opiniilor personale, a întâlnirilor sau reuniunilor etc., reprezentată prin următoarele:
  • controlul selectiv al informaţiilor către populaţie;
  • oferta de informaţii (aparent) interzise care se scurg în mod dirijat, intenţional;
  • furnizarea de informaţii considerate oficial ca fiind interzise, dar care de fapt servesc direct procesului de manipulare a maselor.

În ceea ce priveşte tehnicile de manipulare, acestea, dupa J. A. C. Brown, sunt reprezentate prin următoarele:

  • Folosirea stereotipurilor cu semnificaţie negativă (negri, evrei, comunişti, capitalişti, sindicate [pocăiţi] etc.).
  • Substituirea unor nume prin simboluri (roşu = comunism etc.).
  • Selecţia, constând în prezentarea selectivă a faptelor, într-o formă cenzurată, care, prin aceasta, să servească direct intereselor acţiunii de manipulare.
  • Repetiţia cu caracter stereotip şi efect persuasiv a unor teme-slogan ale ideologiei statului totalitar de tipul dictatura proletariatului etc.
  • Aserţiunea constând în prezentarea parţială numai a unui aspect convenabil al lucrurilor, într-o anumită imagine, în mod deliberat cu scop vădit propagandistic.
  • Apelul la autoritate, cu rol de model exemplar de urmat: modele religioase, figuri politice, personaje istorice, eroi etc.

Efectele acestor mecanisme psihosociale vor face ca în timp să se schimbe realitatea socială firească înlocuind-o cu un stat artificial, în care drepturile şi libertăţile naturale sunt suprimate. Acest tip de societate supusă unui control riguros, extins asupra tuturor domeniilor, va duce la acumularea unor tensiuni interioare care vor avea ca efect schimbarea oamenilor in planul sensibilităţii, gândirii, atitudinilor, conduitelor şi al acţiunilor, al comunicării interpersonale.

Deşi au un caracter represiv, fiind impuse în mod artificial, elementele de „presiune psihosocială” mai sus menţionate vor constitui, în final, un „model sociocultaural” cu norme şi valori specifice. În condiţiile unei societăţi „închise”, reprezentată prin statul totalitar, aceste norme devin absolut obligatorii, iar nerespectarea sau contestarea lor va fi considerată o gravă acţiune cu un caracter antisocial, fiind imediat reprimată. Orice opoziţie este etichetată ca vinovăţie, iar teroarea va menţine o stare de frică colectivă permanentă.

Contestat sau acceptat, modelul sociocultural de tip represiv, prin caracterul său obligatoriu, va deveni cu timpul acceptat, cel puţin din punct de vedere formal, şi va sfârşi prin a fi „imitat”, dar în mod nesincer, fie prin a fi „adoptat” şi interiorizat, devenind în acest caz o convingere. Continuă lectura

Tipurile psihopatologice

Tipurile psihopatologice pure sunt rezultatul observaţiilor clinico-psihiatrice efectuate asupra bolnavilor psihic. Aceste tipuri nu reprezintă boli psihice, ci terenul pe care se pot dezvolta bolile psihice în anumite circumstanţe de viaţă ale individului respectiv. Ele reprezintă trăsături accentuate de personalitate prezente la unele persoane. Autorii francezi vorbesc în aceste cazuri de tipologiile psihopatologice, iar autorii germani de variaţii patologice ale normalului. Tipurile constituţionale care reunesc condiţiile unor dispoziţii pre-morbide din care se pot dezvolta boli psihice sunt următoarele:

  • constituţia perversă, caracterizată prin scăderea considerabilă a simţului moral, până la pierderea acestuia, personalitate de tip imoral, vicioasă, inadaptabilă, delictuală, antisocială, needucabilă, perversă;
  • constituţia paranoică, ce desemnează tipul suspicios, egocentric, rigid, interpretativ, retras, orgolios, cu dificultăţi serioase de adaptare şi comunicare;
  • constituţia emotivă, caracterizată prin hipersensibilitate, labilitate, dispoziţie afectivă inegală, imprevizibilă;
  • constituţia mitomaniacă sau imaginativă, caracterizată prin tendinţa spre mitomanie, confabulaţie, înclinaţie către reverie, imaginativ, tendinţa către simulare sau suprasimulare;
  • constituţia ciclotimică, ce reprezintă tipul înclinat către variaţii periodice cu caracter opus ale stării de dispoziţie afectivă, fie în plus (buna dispoziţie, euforie, excitaţie maniacală, polipragmazie), fie în minus (dispoziţie tristă, stare depresivă, inactivitate);
  • constituţia schizoidă, care reuneşte tipurile de indivizi interiorizaţi, reci, raţionali, necomunicativi;
  • constituţia epileptoidă, caracterizată printr-un temperament amorf, vâscos, egocentric, impulsiv, cu explozii imprevizibile de mânie, violent, obtuz.

Elemente de comunicare non-verbala 4

8. Mana dusa la obraz si la barbie

8.1 Plictiseala

Cand cel care asculta incepe sa-si foloseasca mana ca suport pentru cap, inseamna ca a aparut starea de plictiseala  si gestul e menit sa impiedice atipirea. Gradul de plictiseala al celui care asculta este legat de modul in care bratul si mana sunt utilizate ca suport al capului. Bataia in masa cu degetul si tropaitul sunt adesea interpretate in mod gresit de oratorii profesionisti ca semnale ale plictiselii, in realitate ele fiind semne ale nerabdarii.

8.2 Gesturi de evaluare

Mana inchisa pe obraz, adesea cu degetul aratator atintit in sus, exprima o apreciere pozitiva a celui care asculta. Cand acesta incepe sa-si piarda interesul, dar din politete doreste sa para mai departe atent, pozitia lui se va modifica usor, palma inferioara devenind suport pentru cap. La numeroase sedinte de conducere unii tineri manageri, dornici de afirmare, folosesc acest gest al „interesului” in timpul expunerii plictisitoare a presedintelui companiei, pentru a-si arata respectul fata de seful lor. Din nefericire insa pentru ei, din moment ce capul este sprijinit pe mana, in oricare mod ar aparea acest gest, farsa devine evidenta. Interesul sincer este manifestat atunci cand este pusa pe obraz, nu cand este folosita ca suport. O cale usoara de a trezi atentia fiecaruia este sa spuna ceva de genul urmator: „Ma bucur ca sunteti atenti, intrucat vreau sa va pun cateva intrebari”. Cu aceasta readuce atentia ascultatorilor asupra discursului caci acestia se vor teme ca nu vor putea raspunde la intrebarile ce le vor fi adresate.

8.3 Mangaierea barbiei

Daca avem prilejul de a veni in fata unui grup de oameni cu o idee noua, in timp ce o prezentam, sa urmarim cu atentie reactia lor si vom observa ceva fascinant. Majoritatea ascultatorilor, daca nu chiar toti, isi vor ridica o mana la fata si vor incepe sa utilizeze diferite gesturi de evaluare. Cand incheiem prezentarea noastra si ii rugam pe membrii grupului sa-si spuna parerea sau sa faca sugestii in legatura cu cele auzite, gesturile de evaluare vor inceta. Una din maini se va aseza pe barbie si va incepe gestul mangaierii barbiei. Acest gest al mangaierii barbiei arata ca ascultatorul ia o decizie. Cand noi le cerem ascultatorilor sa se decida, gesturile lor de evaluare se schimba in gesturi de decizie, iar urmatoarele lor miscari vor arata daca au luat o decizie negativa sau pozitiva.