Eu, prieten sau dușman față de mine, în raport cu sentimentul de vinovăție

Mic eseu despre Conștiința morală și vină

Vinovăția este un sentiment cognitiv. Face parte din arsenalul Conștiinței Morale. Aceasta este o instanță interioară pe care o dețin toate ființele umane. Și psihopatul resimte vina, chiar dacă nu o poate trăi autentic, fiindcă e un mare complexat. „De ce îl fac complexele pe individ complet indezirabil din punct de vedere psihologic? Complexul se remarcă prin aceea că îi semnalează subiectului o inadecvare de sine care îl crispează în același timp. Marele complexat este incapabil să își abordeze lucid propria inadecvare. Nu știe să și-o dezamorseze. Și dacă nu o poate tolera, înseamnă că nu poate să și-o asume, să și-o facă a lui. Atunci: “Tu ești de vină, nu eu!. Deplasarea responsabilității, idealizarea, megalomania, ostilitatea, agresivitatea – tot atitea mecanisme pentru înlăturarea jenantului sentiment de complex. “Mi-e rușine cu mine, dar ma debarasez de rușinea de sine ca un impostor” în mod clandestin, pe ușa din spate, să nu vadă nimeni” – Andrada Ilisan.

Așadar, toți avem conștiință morală. A deprinde tehnici psihologice prin care să anesteziem acutul sentiment de vinovăție înseamnă, mai mult sau mai puțin, să devenim complexați. De fapt, sentimentul de vinovăție oferă, dincolo de straturile superficiale ale conștientului, informații autentice, de mare valoare, despre noi înșine. Ce elemente morale am inserat în conștiință, mediul în care am crescut (familia de origine), mediul în care m-am dezvoltat, separat de familia de origine – grupul de referință, starea emoțională (labilitate versus inteligență emoțională), filozofia sistemului (umanitate, religie, etc), sistemul rațional ce susține (fundamentează, argumentează) valorile morale.

Când apare sentimentul de vinovăție, prima reacție este aceea de rejectare, deoarece simțim acut, în mod dureros, regretul, remușcarea. Cu toate acestea, vina nu dispare, își face simțită și mai puternic prezența. Singura modalitate de rezolvare constă în reparația prejudiciului și revenirea la valorile morale încălcate.
Devenim proprii noștri dușmani atunci când apelăm la diverse subterfugii, ca să scăpăm de vină. Devenim aliați cu noi înșine atunci când dorim să înțelegem ce se întâmplă. Cu precădere în cabinetul psihoterapeutului descoperim propriile vulnerabilități, complexe, vocea părinților, vocea comunității religioase, societatea. Descoperim structura personalității noastre, cu precădere cea afectivă. De asemenea, validitatea sau invaliditatea unor elemente morale. De exemplu, cineva a fost învățat să ajute oamenii în suferință. Dacă nu ajută pe cineva, se simte tare inadecvat. Cumva, putem lucra la acest element din conștiință: ajutorarea celor suferinzi. Putem completa propoziția sau fraza ajutorării cu un element de bun simt: „după posibilități”. Nimeni nu poate ajuta toată populația suferindă. De asemenea, este de ajutor dacă descoperim că pacientul dorește să ajute pe TOATĂ lumea. De ce simte această nevoie? De ce este o catastrofă dacă nu poate ajuta un singur suferind? Ce spune asta despre felul în care se vede pe sine însuși?

Un alt element moral poate fi „Dacă gândesc imoral, sunt irecuperabil”. Această vinovăție este una total inadecvată și irațională. Observăm că este un deziderat profund subiectiv, ceva ce aparține doar subiectului. Pe lângă intervenția de ordin suportiv-emoțional este clar că trebuie să restructurăm profund această „dogmă” (credință irațională) a pacientului. Niciun om nu este scutit de gânduri parazite. Faptul că mintea mea reprezintă terenul de aterizare a diverselor gânduri nu mă face o persoană condamnabilă. Important este să învăț să le gestionez (și orice gând faceți-l rob ascultării de Christos). Iar dacă se întâmplă să fiu furat de vreun scenariu mental ce are la bază un gând inacceptabil, să înțeleg valoarea Ispășirii și valoarea mea ca ființă umană în ochii lui Dumnezeu. Identitatea în Christos reprezintă baza dezvoltării armonioase.

Gândurile Automate

Mintea este terenul unde se duc luptele devenirii sau ale căderilor noastre. Scriptura ne spune să fim transformați prin înnoirea minții noastre și să facem rob ascultării de Christos orice gând; să răsturnăm orice întăritură mentală ce ne face robi unei vieți falimentare. Nu doar simbolurile mentale (imagini, cuvinte, reprezentări) evidente ale păcatelor sunt întărituri, ci chiar modalități de gândire defectuoasă, pe care nu le sesizăm, datorită modului automat în care acestea se declanșează. Mai jos lista cu aceste gânduri automate:

1. Gândirea de tip totul sau nimic/ gândirea în alb-negru
Aceast mod de gândire presupune o perspectivă în alb-negru asupra lucrurilor (în termeni extremi). Aceasta înseamnă că situaţiile sau circumstanţele sunt interpretate ca fiind bune sau rele, pozitive sau negative. Nu există cale de mijloc. Exemplu: “Viaţa mea a fost minunată înainte să fiu diagnosticat cu depresie, dar acum nu mai aştept nimic.”

2. Suprageneralizarea
Acest tip de gândire presupune acordarea unei importanţe exagerate unei singure experienţe negative, până la un punct în care acea experienţă negativă este interpretată ca un semn pentru un şir nesfârşit de evenimente negative care vor surveni în viitorul apropiat. Exempu: “Dacă ieri m-am simţit obosit, cu siguranţă mă voi simţi obosit pe tot parcursul tratamentului şi probabil şi după aceea”.

3. Filtrul mental
Acest tip de gândire presupune alegerea unui singur detaliu negativ dintr-o experienţă negativă trecută şi apoi insistarea pe această caracteristică. Cu alte cuvinte, ignori contextul general şi „filtrezi” orice alt aspect pozitiv al evenimentului. Exemplu: “Mă tem să nu fiu nevoit(ă) să merg la spital. Deşi îmi face plăcere să socializez cu alţi pacienţi depresivi şi chiar dacă asistentele sunt atât de drăguţe şi amabile, nu-mi place să fiu tratat(ă) în spital”.

4. Citirea minţii
Această eroare se referă la pretenţia de a şti ce gândesc şi simt ceilalţi oameni, precum şi motivul pentru care aceştia se comportă ca atare chiar fără a-i întreba. Exemplu: “Ştiu că familia şi prietenii mei mă consideră inutil, acum că am depresie”.

5. Catastrofarea – Amplificarea exagerată a evenimentelor
Această eroare de gândire implică exagerarea importanţei lucrurilor, în special a situaţiilor negative. Se face un mare caz dintr-o singură experienţă negativă. Exemplu: “M-am simţit oribil după şedinţa de ieri. Acesta este cu siguranţă un semn că starea mea se înrăutăţeşte. Nu- mi voi reveni niciodată din accastă tulburare”.

6. Minimizarea părţilor pozitive
Eroarea aceasta implică ignorarea sau minimizarea punctelor forte ale dumneavoastră, ale altor persoane sau ale unui eveniment sau situaţie pe care aţi experimentat-o. Exemplu: “Nu-i mare lucru că am reuşit să pregătesc o masă delicioasă familiei mele aseară. La urma urmei, este responsabilitatea mea să mă asigur că familia mea este bine hrănită şi că îşi savurează masa indiferent de cât de rău mă simt eu”.

7. Personalizarea
Eroarea constă în asumarea unei responsabilităţi sau în învinuirea de sine nejustificatâ ca urmare a unei experienţe negative asupra căreia, de cele mai multe ori, nu avem control. Exemplu: Fiul meu şi-a picat examenul la matematică deoarece eu n-am avut suficient timp să-l ajut, fiind prea deprimat(ă)”.

8. Formularea de concluzii pripite
Accastă eroare se referă la luarea unei decizii sau la interpretarea unei situaţii într-o manieră negativă, pe baza unor fapte nesigure, tranzitorii sau chiar când dovezile susţin concluzia opusă: Exemplu: Sora mea nu a luat legătura cu mine de peste o săptămână. Sigur am spus ceva care a supărat-o şi acum mă evită”.

9. Raţionamentul emoţional
Această eroare implică faptul că persoana se gândeşte că ceea ce simte (despre sine, ceilalţi şi situaţiile de viaţă) reflectă starea reală a lucrurilor. Adică, gândiţi/raţionaţi pe baza emoţiilor trăite. Exemplu: Acum că urmez un tratament pentru depresie, simt că sunt o povară imensă pentru familia mea. Dacă cu simt acest lucru, cu siguranţă Ia fel simt şi partenerul şi copw mei. Cu certitudine sunt o povară pentru ei”.

10. Stilul de gândire absolutist: Afirmaţii de tip “trebuie”
Această eroare de gândire se referă la a avea păreri puternice despre cum ar trebui să se comporte ceilalţi. Când adresaţi aceste afirmaţii celorlalte persoane, tindeţi să resimţiţi emoţii negative puternice, cum ar fi furie, resentiment, frustrare şi enervare. Exemplu: ”Nu trebuie să las depresia să interfereze cu viata familia mele. De aceea, trebuie să mă asigur că stilul de viaţa al familiei nu este afectat de tratamentul meu.”

11. Etichetarea/ Etichetarea greşită
Acest tip de eroare implică o formă extremă de suprageneralizare. Tindeţi să puneţi o etichetă negativă atât dumneavoastră, cât şi celorlalţi pe baza unei experienţe negative. Exemplu (1): “Am depresie, sunt un “inadaptat” în societate”. Exemplu (2): “Vecinul meu a fost nepoliticos ieri fată de mine, este o persoană “urâcioasă””.

12. Învinuirea
Aceasta eroare implică auto-invinovăţirea pentru greşelile altora. In acelaşi timp, ceilalţi sunt acuzaţi că sunt răspunzători de necazurile şi eşecurile personale. Exemplu (1): “Nu m-aş simţi atât de obosit în timpul tratamentului dacă familia mea ar fi mai sensibilă la nevoile mele. Exemplu (2): „Fiul meu ar avea rezultate şcolare mai bune dacă eu nu aş avea depresie”.

sursa: Tratamentul depresiei prin psihoterapie cognitiv comportamentala (Daniel David)

Patologia fricii (2) – Neliniștile / Îngrijorările excesive

Neliniștea excesivă este sora anxietății. Ce este neliniștea? Neliniștea constituie o înlănțuire de gânduri, sub forme verbale și imaginare, încărcate de emoții negative și dificil de controlat. Ea, neliniștea, reprezintă un fenomen mental, însoțit de o stare de disperare emoțională, cum ar fi anxietatea în legătură cu un eveniment ale cărui consecințe sunt incerte.

Perspectivele neliniștii:

  • Pe de o parte, neliniștea esete privită nu ca o problemă agasantă ce revine în mintea individului, ci ca o înlănțuire de gînduri. Ea este o înlănțuire de consecințe neplăcute care gravitează în jurul unuia sau a mai multor subiecte: „Dacă mă îmbolnăvesc, nu voi putea probabil să muncesc, este posibil să nu fac față nevoilor copiilor mei, voi muri probabil…”.
  • Pe de altă parte, neliniștea presupune întotdeauna teama de consecințele negative viitoare și incerte, chiar dacă acestea apar ca urmare a unui eveniment care se desfășoară în prezent: „Sunt bolnav sau mă tem că sunt și mă îngrijorează eventualele consecințe pe care este posibil să le suport eu sau persoanele apropiate mie”. Aspectul incert al consecințelor în legătură cu care apare sentimentul de teamă este important și permite o mai bună înțelegere a factorilor care pot predispune un individ să dezvolte stări de neliniște excesive și de necontrolat.
  • În sfârșit, neliniștea este înțeleasă ca un concept cognitiv (mental) distinct de emoție. Ea este diferită de anxietate, chiar dacă cele două tulburări sunt sunt adesea prezentate simultan. Înlănțuirea consecințelor incerte, care caracterizează neliniștea, constituie un element declanșator al stărilor de teamă și anxietate, pe lângă alte reacții emoționale, fiziologice, cognitive și comportamentale.

Credințe eronate asociate stărilor de neliniște

Utilitatea neliniștilor

Persoanele care manifestă neliniști excesive își mențin ferma convingere că neliniștile lor le sunt utile în viață, deoarece le permite:

  • să controleze în manieră superstițioasă evenimentele viitoare, diminuând șansele ca ceva neplăcut să se întâmple;

  • să evite să fie dezamăgite sau să se afle în situația de a fi blamate;

  • să găsească cele mai bune mijloace de a face față unei probleme;

  • să fie motivate pentru a fi active;

  • să prezinte o caracteristică pozitivă a personalității sale.

Faptul că percep avantajele îngrijorărilor lor, îi determină pe indivizi să-și întrețină tendința de a se îngrijora. Ei sunt blocați între avantajele fals percepute ale unei atitudini de îngrijorare în legătură cu orice (de exemplu, să prevină pericolele la care sunt expuse persoanele apropiate) și dorința de a nu se gândi în mod constant la consecințele care trebuie evitate, pentru a se simți mai bine, această ultimă alegere fiind inacceptabilă, deoarece le creează impresia că nu fac nimic pentru a împiedica producerea nenorocirii.

Viziunea sistemică asupra self-ului (sinele)

Self este un cuvânt englezesc vechi care înseamnă „acelaşi”. Semnificaţia prezentă a cuvântului se referă la „calităţile esenţiale care disting o persoană sau un obiect de alte persoane sau obiecte”. Dicţionarul explicativ al limbii române îl defineşte ca fiind un termen din domeniul biologiei, „individualitatea unui organism în raport cu tot ce îl înconjoară”.

Există o serie de alte cuvinte cu semnificaţii înrudite. Individ provine din nedivizat sau nedivizabil (latină) şi se referă la „proprietatea unui lucru de a-şi păstra timp îndelungat caracterele fundamentale”. Persoană, din latinescul persona (mască utilizată în dramă, rol, parte, caracter), „fiinţă omenească”, se referă mai mult la latura noastră socială: devenim persoana care suntem în interacţiuni reciproce cu alte persoane. Personalitatea este definită de către Gregory Bateson ca fiind un „tipar coerent de obiceiuri deosebit de rezistent la schimbare”. Identitatea, provenind din latinescul idem (acelaşi), se referă la caracterele care deosebesc un individ de restul indivizilor sau „datele prin care se identifică o persoană”. Identitatea, conform definiţiilor, este cea mai apropiată ca semnificaţie de ideea self-ului.

Psihologia tradiţională, ca şi gândirea de toate zilele, presupune că self-ul este o entitate autonomă, stabilă, existentă în izolare faţă de alte self-uri şi în interacţiune cu acestea. Gândirea sistemică oferă o perspectivă alternativă. În centrul atenţiei este relaţia interpersonală, self-ul fiind văzut ca produs al acesteia. Perspectiva narativ-construcţionistă este interesată de modul în care experienţa self-ului există la nivel lingvistic, în naraţiuni. Astfel, s-au propus termenii „self dialogic”, „self narativ” şi „multi-being”, noţiuni care sugerează un self fluid, dinamic. Din punct de vedere terapeutic, această perspectivă implică un grad de optimism. Dacă self-ul se construieşte şi se menţine în dialog cu alţii, prin psihoterapie este posibilă construcţia unui self nou, preferat de client.

Diferitele perspective pot fi văzute ca fiind complementare. Valorile perspectivei tradiţionale, nonsistemice includ faptul că explică persistenţa unor tipare comportamentale individuale şi se potrivesc cu experienţa noastră despre noi înşine ca fiinţe autonome. O altă expresie des întâlnită în literatură este „utilizarea self-ului” în psihoterapie, cu referire la self-ul terapeutului. Termenul poate fi înţeles în diferite sensuri:

  • participarea terapeutului în psihoterapie, ca fiinţă umană (în plus faţă de prezenţa ca expertspecialist);
  • utilizarea sau împărtăşirea experienţelor proprii;
  • monitorizarea propriilor reacţii emoţionale la ceea ce prezintă clientul şi utilizarea acestor observaţii în cadrul terapiei.

Patologia (anormalitatea, iraționalitatea) fricii (1)

Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivă, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea să fie mai clară și mai rapidă, mobilizează energiile, activează reflexele, astfel încât subiectul să fie în stare să acționeze mai repede și mai bine.

Fricile sau temerile iraționale apar atunci când subiectul se simte și se comportă ca și în cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minimal sau chiar inexistent. Astfel, o persoană cu fobie de câini, poate fi paralizată de groază la vederea unui cățeluș inofensiv.

Anxietatea – este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Subiectul trăiește o încordare continuă, simțindu-se permanent amenințat. El este foarte tensionat și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

Fobia – reprezintă o frică persistentă de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifică teama. Subiectul își dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge.

Panica – desemnează un puseu brusc și acut de teroare.

Stările anxioase cuprind:

  • tulburări de anxietate generalizate;

  • tulburări de tip panică;

  • tulburări obsesiv-compulsive;

  • tulburări post-traumatice datorate stresului.

În episodul de față nu vom aprofunda tulburările fricii (anxietății). Este important să reținem că în structura (de personalitate a) individului s-au produs niște modificări atât de pronunțate și cu un efect atât de nociv, încât subiectul este luat prizonier. Să ne uităm la fobie. Marinela suferă de arahnofobie (teama cutremurătoare, panica de păianjeni). Nu i-a fost frică întotdeauna de păianjeni. Dar chiar și numai amintirea înfiorătoare din noaptea în care a fost mușcată de un păianjen foarte veninos, o face sa tremure, să simtă ca o ia cu leșin , mai-mai să verse. Durerea cruntă și recuperarea anevoioasă din spital a marcat-o, zice ea plângând, pentru totdeauna.

Stări anxioase ne sunt induse de diferite substanțe, cum ar fi cafeaua în exces ori medicația. Unele medicamente induc o puternică stare de anxietate, cu flash-uri de depresie. Bolile cardiovasculare activează puternic anxietatea. Există personalităti anxioase. Cu alte cuvinte așa sunt clădite ele și nu pot schimba acest lucru.

Există modele familiale, comunitare și culturale care produc și mențin anxietatea la cote alarmant de ridicate. Modele religioase care conduc prin teroare (am consiliat o sumedenie de astfel de cazuri). Cronicizarea unui sentiment de vinovăție care duce la anxietate și depresie.

De toate acestea și multe altele trebuie să ținem cont când vorbim despre teamă, fobii și anxietăți. Din nefericire acuza permanentă a unor creștini împotriva celor ce suferă de aceste tulburări este, în sine, un act de îngrozire paralizantă, cu consecințe nefaste. Să ne fie milă de acești oameni, să căutăm să-i înțelegem, să-i asigurăm de dragostea noastră. Cei care au darul de consiliere (îmbărbătare) și sunt energizați de pasiunea vindecării semenilor, se vor înhăma cu bucurie la un proces terapeutic de durată, epuizant uneori, dar care are ca răsplătire eliberarea suferindului.

Cui datorăm frica ?

Nicușor aduna pietricele colorate, pe albia rîului. Era un singuratic. Și asta doar pentru că lumea lui interioară era mai captivantă decât hărmălaia produsă de cele două cete de copii aflate în rivalitate, una condusă de Petrișor, cealaltă sub dominația lui Radu. În ultima vreme fusese atacat și chiar scărmănat de copiii din ambele cete. Erau ca niște hoarde sălbatice. Iar cele două căpetenii se întreceau în a arăta care este mai rău și mai de temut. Într-o zi, era cam pe la amiază, ambele cete se întâlniră pentru a stabili supremația. Radu și Petrișor se vor confrunta. Cine va învinge va stabili de acum înainte regulile. Pentru că suntem civilizați vom trece peste episodul luptei, peste tot ce înseamnă îmbrânceli, trântă, zgârieturi, pumni și picioare. Radu ieși victorios. Nicușor, care era bumbăcit de toți, dispăru vreme de două zile. Se ascunse în podul casei pentru a cumpăni bine de tot la salvarea sa. Se săturase de vânătăi și vorbe deloc plăcute. De acum avea să pună capăt suferinței. Îi era frică de conducătorii ambelor cete, dar trebuia să datoreze frica celui mai puternic. Dacă ajungea să facă alianță cu Radu, atunci toți îl vor considera de neatins. Îl va costa foarte mult, dar pacea inimii lui era mai importantă. Colecția lui de pietricele viu colorate, clasorul cu timbre și praștia cu care dobora merele roșii din curtea vecinului.

De ieri, praștia lui Nicușor era la brâul lui Radu, dar sacrificiul era meritat. El putea merge liniștit pe unde-i poftea inima. Nimeni nu se mai lega de el, de frica lui Radu. Nici măcar Petrișor nu-l deranja, chiar dacă mârâia neinteligibil, atunci când âl vedea

Povestea de mai sus este o introducere la textul biblic din Marcu 4:35-41, unde Mântuitorul ceartă stihiile naturii: În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă”. După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”

Din ce am învățat până acum frica se activează în situații primejdioase. Era furtună, valurile măturau corabia, iar apa mai că o umplea. Cum să nu te temi? Frica lor era normală. Din perspectiva lui Isus, ucenicilor nu le era frica de cine trebuie. Cum așa? Trebuie să-ți fie frică de cel mai puternic și în același timp să faci alianță cu el. Ca principiu general. În situația de față, puterea cea mai mare era deținută de Isus. EL nu doar că se afla în diferite situații, dar EL însuși creea și desființa contexte. Marea era puternică, dar EL era și mai puternic. Mai mult, era șeful ei. Cu cine fac alianță? Evident, ucenicii nu-L cunoașteau suficient de bine pe Isus. Ei niciodată nu au mai fost în asemena situație. Niciodată credința lor nu fusese exersată de asemenea situație primejdioasă. Dar după ce au simțit enorma putere a Mântuitorului, „i-a apucat o mare frică”. Cui datorăm frica noastră?

Emoții binecuvântate – Frica (2)

Frica, alături de mânie, este una dintre primele emoții care apar bine conturate la bebeluși. Creștinii, fără o minimă educație, văd în aceste emoții normale și necesare dovada prezenței păcatului: „Vedeți cum plânge și cum zbiară și cum se arcuiește mâniindu-se? Cum se vede păcatul în el (!?).” Doamne, ferește-ne de astfel de creștini pseudopioși.

  • Frica este emoția specifică primejdiei, sau a percepției pericolului;

  • Frica este o emoție cu un mare impact psihologic: se accelerează ritmul bătăilor inimii și ritmul respirației, mușchii se contractă și mâinile tremură. Toate aceste manifestări sunt legate de activarea sistemului nervos simpatic (care constituie împreună cu sistemul parasimpatic, sistemul nervos autonom, adică *independent de voința noastră*) și de doi neurotransmițători, adrenalina și noradrennalina, care acționează asupra întregului nostru organism în prezența fricii;

  • Frica ne pregătește pentru acțiune fizică: mai ales fuga.Se știe astăzi că frica ne pregătește și pentru alte acțiuni: fight (luptă), flight (fugă), freeze (nemișcare);

  • Frica este o emoție adesea inconștientă;

  • Frica are o expresie facială specifică.

Care sunt diferențele dintre frică și anxietate?

Frica:

  • Reacție la o primejdie reală;

  • Manifestare de scurtă durată;

  • Motiv real (știu de ce mă tem);

  • Manifestări fizice predominante (tensiune, tremurături etc.);

  • Boală psihică derivată: fobii (frică incontrolabilă în diferite situații).

Anxietate:

  • Anticipare a unei primejdii iminente sau presupuse;

  • Poate deveni cronică;

  • Fără motiv precis (nu știu ce formă va avea primejdia);

  • Manifestări de natură psihologică (griji, neliniște etc.);

  • Boală psihică derivată: anxietate generalizată (griji incontrolabile în viața de zi cu zi).

În Scriptură frica este văzută ca ceva normal, natural, având în general două consecințe majore: 1) îndepărtarea de Dumnezeu și 2) Apropierea de Dumnezeu.

Există un text frumos în Faptele Apostolilor (2:41-43), care prezintă frica într-un mod pozitiv: „Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor au fost adăugate cam trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne”. Nu doar că aveau frică. Erau plini (suprasaturați) de frică. Umpluți până la limita capacității lor. La finalul capitolului se spune despre ei că „lăudau pe Dumnezeu șu erau plăcuți înaintea întregului norod”. Așadar despre acești înaintași ai noștri se spun lucruri bune. Iar printre aceastea se număra și frica. O frică binecuvântată, neparalizantă, nepăcatoasă.

O avalanșă de emoții „negative” și pozitive ni se prezintă în 2 Corinteni 7:11: „Vedeţi ce devotament (frământare) a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu, ce apărare, ce indignare, ce *teamă*, ce dorinţă, ce râvnă, ce dorinţă de dreptate! În toate v-aţi arătat fără vină în această problemă. Această frică din lista emoțiilor de mai sus nu face decât să contribuie la tabloul plin de integritate al corintenilor: „fără vină” ân această situație.

Episodul următor va aborda un text foarte greșit înțeles de suficient de mulți creștini, și anume Romani 8:15: „Fiindcă voi n-aţi primit un duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba!», adică «Tată!»”. Mulți înțeleg în mod total eronat că nu trebuie să simțim frica și cum că simțirea emoției de frică ar fi păcat.

Emoții binecuvântate : Frica

Victor se simțea împovărat. Adevărul era că stresul își făcea loc încetul cu încetul în viața lui. La slujbă circula zvonul unor restructurări și aflase că și postul său era trecut pe lista neagră. Copiii erau la părinții lui, iar soția se afla la spital. Spre ea mergea acum, gonind nebunește pe șosea. Îi pregătise ceva bun de mâncare. Cățelul de pe marginea străzii îi aduse aminte că în urmă cu un an l-a pierdut pe Jack, câinele său. Prin față îi trecură, rând pe rând, amintiri care mai de care mai plăcute. O lacrimă pușcă din ochiul stâng. Dădu să o înlăture cu o mișcare puternică a capului și zări cu groază cum se îndrepta vertiginos către tirul din față. Furat de amintiri, nu își dădu seamă că pătrunse pe sensul opus de mers. Înima primi o doză puternică de adrenalină (efect al fricii) și avu o energie și o rapiditate ieșită din comun, încât să tragă de volan, suficient cât să evite accidentul. Trase pe marginea drumului îngrozit și incapabil să mai șofeze, datorită zbuciumului din picioare și pentru faptul că mâinile nu-l mai ascultau.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu frică. În grădina Eden nu-și aveau rostul emoțiile negative. După cădere însă, lumea a devenit un loc periculos. Iar acest lucru trebuia semnalat în și din interiorul nostru. Frica face parte dintre emoțiile universale. Adică, oriunde pe planetă, în orice trib și civilizație oamenii se nasc cu emoții comune. Altele se învață și se numesc emoții sociale. Sunt impregnate de cultura locului (comunității, poporului).

Dar să revenim la Victor. Dacă ar fi trăit puternic sentimentul curajului? Dacă ar fi fost invadat în ființa sa de o trăire masculină de „care pe care” ? Adică o trăire opusă fricii. Dacă s-ar fi repezit orbește, frontal în tirul care mergea regulamentar, pe sensul său de mers? Specialiștii ar spune că, mai degrabă, am fi vorbit de un sentiment de depresie, de renunțare. Omul s-ar fi sinucis din cauza necazurilor care l-au copleșit. Dar Victor, în ciuda dificultăților existențiale prin care trecea, era un om echilibrat, puternic și cu frică de Dumnezeu. Înțelegem astfel, că reacția sa de frică, a fost una naturală, conformă cu situația în care se afla și în acord cu țelurile sale lăuntrice. Iar această frică instantanee l-a ferit de procesul evaluării conștiente (gîndire), în care mintea ar fi analizat, încet și pe îndelete situația în care se afla. Din fericire, frica l-a scăpat de acest proces. I-a strigat puternic în minte și inima: PERICOL, i-a pompat adrenalină în inimă și a produs comportamente specifice de evitare a dezatrului. Acesta este rolul binecuvântat al fricii.

În partea a doua vom vorbi despre fricile pozitive, binecuvântate din Scriptură. Emoția de frică NU ESTE UN PĂCAT, ci un dat de la Dumnezeu. Ca orice lucru din lumea aceasta, frica poate deveni patologică. în anumite circumstanțe, iar răspunsul nostru la frică poate deveni păcat.

Biblia și Stima de Sine

Cei cu o stimă de sine scăzută sunt deprimaţi, anxioşi, pesimişti în legătură cu viitorul lor, se simt incompetenţi şi mai degrabă supuşi eşecului, din cauza unui cerc vicios ce determină profeţii care se autoîndeplinesc. Consecinţele unei stime de sine ridicate sau scăzute provin din maniera în care oamenii se raportează la evenimentele cotidiene. De asemenea, există o strânsă legătură între stima de sine și personalitate, varstă si gen.

Din păcate, societatea inculcă indivizilor un model greșit de evaluare a propriei persoane. Dacă ai succes ori acțiuni performante, te poți simți bine în propria piele. Dacă nu, ești marginalizat și experimentezi emoții și sentimente negative față de propria persoană. Baza unei stime de sine adecvată o constituie existența în sine, faptul că ești o ființă umană. Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că *sunt* o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! (Psalmul 139:13-14). Altă traducere prezintă astfel: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod înfricoșător și admirabil…” De altfel, după ce omul a fost creat, Dumnezeu a vazut că toate erau foarte bune. Pănă la om erau doar bune. Așadar, faptul că sunt/ești (ființez/i) este baza unei stime de sine adecvate.

IDENTITATE, IDENTITATE DE SINE

IDENTITATE

Raport de asemănare perfectă între două entități, mergând până la completă lor echivalență; identitatea este doar conceptibilă, stabilindu-se numai între entități ideale și nefiind decât aproximativă între lucruri concrete. Acestea sunt identice numai la nivel abstract, dacă se consideră exclusiv proprietățile lor comune, repetabile; luate individual, obiectele se și deosebesc între ele, fiecare având, pe fondul asemănărilor esențiale cu celelalte, o serie de caracteristici care îl fac inconfundabil în unicitatea sa.

Termenul semnifică și proprietatea unui obiect de a fi același, păstrându-și caracteristicile fundamentale care îl definesc, dându-i unicitatea inconfundabilă. În gândire, se reflectă sub forma principiului identității, conform căruia în același discurs orice expresie își păstrează un singur sens și numai unul, orice modificare dând naștere unor sofisme (sofism: raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al conținutului).

În psihogeneză, identitatea se realizează prin maturizare, prin educație și prin diferențieri de roluri și statuturi îndeplinite în cadrul interacțiunii cu mediul social – ceea ce corespunde unor identificări succesive; copilul „candidat la umanitate”, devenit adolescent își cristalizează o identitate de sine psihologică, puternic impregnată socio-afectiv de atributele grupurilor (școlare, profesionale, de petrecere a timpului liber) cărora îi aparține.

IDENTITATE DE SINE

Dimensiune definitorie a conștiinței de sine, care se constituie ca revers și latură complementară a conștiinței despre lume, prin inferența mediului social (cu acțiune coercitivă, normativă, exprimând necesitatea obiectivă) asupra individului. Identitatea de sine reprezintă condiția autonomiei și autoreglării persoanei, precum și a organizării vieții de relație, cristalizându-se în cadrul relațiilor socio-afective ale individului cu ceilalți și a opțiunilor lui conștiente, în funcție de rolurile și statusurile îndeplinite simultan sau succesiv în societate. Aspectele de rol și statut servesc nuanțat la stabilirea identității de sine. Ele pot însă conduce, în caz de conflicte (inter-rol, inter-statut), la erodarea identității de sine sau la apariția unor tulburări de personalitate. În stările de modificare patologică a conștiinței de sine (prin hipertrofiere, hipotrofierea sau disoluția ei), apar tulburări de orientare de tipul derealizării, depersonalizării. Fenomenul de disociație desemnează dedublarea (fragmentarea Eului), deci pierderea unității și unicității persoanei, inclusiv a identității de sine, reprezentând un simptom major în schizofrenie și căpătând particularități în isterie (disociație).

ORGOLIUL

Trăsătură de caracter constând în hipertrofia eului și având ca urmare supraestimarea de sine, pornind de la intense nevoi narcisice: „… orgoliosul se stimează pe sine dincolo de orice măsură (Dupré)”. Ca element al structurii paranoiace, orgoliul rezultă din proiectarea în exterior a tot ceea ce ar putea amenința identitatea dintre eu și idealul eului. Poate corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului în cazul unui supraeu delirant sau al unui conflict real dintre eu și un supraeu sever, conflict rezolvat de eu cu ajutorul mecanismului de proiecție. În normalitate, se îmbină cu vanitatea, care este o nevoie de apreciere venită din exterior și are semnificația de aport narcisic, dincolo de motive reale, obiectivabile. Când corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului, cu negarea elementelor ce contrazic această identitate, duce la dificultăți de adaptare socială, prin atitudini despotice, abuz de autoritate, intoleranță, dispreț și nevoie de control posesiv, asociată cu susceptibilitate accentuată. În patologie, mecanismul proiectiv care asigura identitatea eu-supraeu poate determina delirul de persecuție, delirul de grandoare din psihozele paranoide, maniacale și, mai ales, din paralizia generală sau din oligofrenii, cu absența sau pierderea autocriticii.

Cum ajută „expertul” din noi ?

Suportul prin intermediul propriilor „dioptrii”

Când o persoană, pe care avem şansa să o cunoaştem, traversează o situaţie dificilă, unii dintre noi simt imboldul să o ajute. Dacă situaţia lui sau a ei se potriveşte cu cea prin care am trecut noi alaltăieri sau în în urma cu 6 luni, atunci faţa ni se luminează de bucurie. Cu un entuziasm neinhibat îi aducem la cunoştinţă interlocutorului că avem soluţia la problemă. După ce turuim vreo 15-30 minute cu mici pauze de respiraţie sacadată aşteptăm recompensa pe faţa celuilalt. Dar cum celălalt încă păstrează privirea pierdută şi un mare nod în gât, noi sesizăm starea de penibil în care ne aflăm.

Numai că o altă stare dă năvală în ungherele inimii şi simţim cum căldura sângelui ne inflamează pieptul şi braţele. Pompa cu adrenalină este activată automat şi muşchii, ca la o comandă promptă încep să se umfle. Un suflu îşi face simţită prezenţa parcă din centrul fiinţei noastre şi moara de măcinat gânduri sare direct în viteza a VI-a:

  • „Nerecunoscătorul !”, şoptim noi printre dinţi. „Adică îmi pierd timpul de pomană cu unul care nici măcar nu realizează că eu i-am dat soluţia pentru greaua lui problemă?”;
  • „Păi dacă nici când e căzut în groapă nu se agaţă de funia pe care eu i-am aruncat-o, atunci îşi merită soarta.”;
  • „Vaai, grea e recunoştinţa asta. Decât să se salveze prin metoda mea brevetată pe atâtea şi atâtea cazuri, mai bine se preface că nu înţelege, ca să nu rămână îndatorat.”

Şi gândurile pot curge la nesfârşit prin malaxorul creierului nostru. Ceea ce nu înţelege (şi poate nici nu are cum) expertul din fiecare dintre noi este că lumea se vede diferit din spatele ochilor celuilalt. Cuvintele evocă imagini asemănătoare pentru fiecare dintre noi, dar felul în care le percepem şi contextele diferă întotdeauna. Ştim sau nu, contextul stabileşte înţelesul. Decât să mă arunc cu repeziciunea unui sprinter care fură startul, mai bine aştept cu calm şi ASCULT tot ceea ce îmi spune celălalt. Apoi caut să ÎNŢELEG semnificaţia fiecărui lucru, obiect, emoţie, gând, acţiune a celuilalt, în contextul său. Aşa cum spunea filosoful Kirkegaard, nu poţi ajuta pe nimeni dacă nu faci eforturi să înţelegi modul în care acea persoană vede lumea.

Eșecul – șansă prețioasă

Un eșec poate fi o oportunitate prețioasă pentru autocunoaștere, pentru dezvoltare personală privită din perspectiva axei Motivaţie (dorinţă, interes) → Scop.

Nu fac parte din categoria perfecţioniştilor tulburaţi de cea mai mică greşeală ori cuprinşi de sentimente acute de vinovăţie atunci când în ochii lor sunt nedesăvârşiţi. În schimb însă, nu-mi plac acele greşeli sau gafe care îmi blochează sau îmi încetinesc atingerea unui scop nobil. Profesorul Jeno Erzse spunea că acest tip de greşeli reprezintă „cheltuieli de şcolarizare”, ţinând cont că aproape întotdeauna există un preţ de plătit (relaţional, personal, material).

Continuă lectura

Comunica Asertiv, nu Agresiv

Asertivitatea nu există !

Conceptul acesta este de fapt o “găselniță americănească” ce se referă la curajul de a spune lucrurilor pe nume într-o manieră de respect față de celălalt.

Spuneam mai sus că asertivitatea nu există pentru că ea este de fapt un concept foarte abstract care nu înseamnă aproape nimic până când nu vezi doi oameni care comunică asertiv unul cu celălalt. Continuă lectura

Introducere in psihologie

Am gasit un site in care sunt postate materiale video ce contin lectii, cursuri etc., ale unor profesori renumiti, de la universitati renumite din Statele Unite, ca Harvard, Stanford, Yale etc.

Am gasit si cursuri de psihologie (doritorii trebuie sa cunoasca limba engleza).

Iata care sunt titlurile:

Lecture 1 – Introduction to Psychology

Professor Paul Bloom welcomes students and presents the course as a comprehensive introduction to the study of the human mind. Course readings and requirements are discussed. The five main branches of psychology are presented: neuroscience, which is a study of the mind by looking at the brain; developmental, which focuses on how people grow and learn; cognitive, which refers to the computational approach to studying the mind; social, which studies how people interact; and clinical, which examines mental health and mental illnesses.

Lecture 2 – Foundations: This is Your Brain

This lecture introduces students to two broad theories of how the mind relates to the body. Dualism is the ubiquitous and intuitive feeling that our conscious mind is separate from our physical bodies, whereas Materialism is the idea that all of our mental states are caused by physical states of the brain. This lecture reviews arguments explaining why materialism has become the predominant theory of mind in psychology. This discussion is followed by a basic overview of the neurophysiology of the brain.

Lecture 3 – Sigmund Freud

This lecture introduces students to the theories of Sigmund Freud, including a brief biographical description and his contributions to the field of psychology. The limitations of his theories of psychoanalysis are covered in detail, as well as the ways in which his conception of the unconscious mind still operate in mainstream psychology today.

Lecture 4 – Foundations: Skinner

Professor Bloom opens with a brief discussion of the value and evolutionary basis of unconscious processing. The rest of this lecture introduces students to the theory of Behaviorism, particularly the work of prominent behaviorist, B. F. Skinner. Different types of learning are discussed in detail, as well as reasons why behaviorism has been largely displaced as an adequate theory of human mental life.

Lecture 5 – What Is It Like to Be a Baby: The Development of Thought

This lecture explores issues and ideas related to the branch of psychology known as cognitive development. It begins with an introduction of Piaget who, interested in the emergence of knowledge in general, studied children and the way they learn about the world in order to formulate his theories of cognitive development. This is followed by an introduction to the modern science of infant cognition. Finally, the question of the relationship between and the existence of different kinds of development is addressed.

Lecture 6 – How Do We Communicate?: Language in the Brain, Mouth and the Hands

One of the most uniquely human abilities is the capacity for creating and understanding language. This lecture introduces students to the major topics within the study of language: phonology, morphology, syntax and recursion. This lecture also describes theories of language acquisition, arguments for the specialization of language, and the commonalities observed in different languages across cultures. Continuă lectura