Despre suflet (II)

Recapitulând, vom spune că sufletul este sediul personalităţii. Acolo se afla voinţa, intelectul şi emoţiile omului. După cum duhul e obişnuit să comunice cu lumea spirituală, tot aşa şi sufletul stă între duh şi trup, exercitându-şi puterea de discernământ, hotărând dacă lumea spirituală va domni în viaţa cuiva sau, dimpotrivă, lumea naturală. Uneori chiar sufletul însuşi pune stăpânire pe om prin intelect, creând astfel o lume ideaţională, care ajunge să domine omul. Pentru ca duhul să poată guverna, sufletul trebuie să-şi dea mai întâi consimţământul, deoarece altfel duhul nu are puterea de a reglementa relaţiile dintre suflet şi trup [cu cele trei funcţiuni ale sale: intuiţia, conştiinţa şi comuniunea cu divinitatea]. Dar decizia aceasta e lăsată pe seama sufletului, căci acolo îşi are reşedinţa personalitatea omului.

De fapt, sufletul este pivotul întregii fiinţe, întrucât lui îi aparţine voinţa omului – sau capacitatea de a lua decizii. Numai atunci când sufletul e dispus să-şi asume un rol smerit va putea duhul să conducă întreaga fiinţă a omului. Dacă sufletul se răzvrăteşte împotriva acestei atitudini, duhul devine neputincios de a mai domni. Aşa se explică voinţa liberă a omului sau liberul arbitru. Omul nu este un automat, care să nu poată face nici o mişcare decât cu voia lui Dumnezeu. Mai degrabă, omul are puterea suverană de a decide singur. El posedă organul voinţei şi poate opta între a urma voia lui Dumnezeu şi a I se împotrivi, urmând voia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca spiritul, întrucât e partea cea mai nobilă a omului, să stăpânească întreaga fiinţă. Dar voinţa – partea cea mai crucială a individualităţii – aparţine sufletului. Voinţa este cea care stabileşte dacă duhul sau sufletul sau chiar trupul va fi acela care va domni. Având în vedere faptul că sufletul posedă o putere atât de mare, fiind organul individualităţii omului, Biblia îl numeşte pe om „suflet viu.”

Din Omul Spiritual, de Watchman Nee.

Notă:

Scriptura clasifică tipologiile caracteriale (de personalitate) în funcţie de dominanta pe care persoana (individul) o manifestă în mod constant:

  • Tipul natural, sarkinos (σάρκινος), care îşi manifestă înclinaţiile (viciile) carnale – 1 Corinteni 3:1 „Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos.”;
  • Tipul sufletesc, psuchikos (ψυχικός), omul natural al sufletului si al mintii –  1 Corinteni 2:14: „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual;”,
    1 Corinteni 15:44-46: „înviază în putere; este semănat trup natural, înviază trup spiritual: dacă este trup natural, este şi unul spiritual. Aşa şi este scris: „Cel dintâi om, Adam, a devenit un suflet viu“; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă. Dar întâi nu este cel spiritual, ci cel natural; apoi cel spiritual;” Atentie!, peste tot pe unde apare cuvantul natural in acest fragment avem cuvantul corespondent din limba greaca psuchikos (ψυχικός);
  • Tipul spiritual, pneumatikos (πνευματικός) – a se vedea referintele de mai sus unde apare cuvantul „spiritual” (traducerile vechi mentioneaza „duhovnicesc”), Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

Despre suflet, de Watchman Nee

Dumnezeu a tratat sufletul omului ca pe ceva unic. Dumnezeu îi numeşte pe oameni suflete. Care e explicaţia? Omul se poate numi suflet, deoarece aşa va fi acel om cum îi va fi sufletul, căci sufletul îl reprezintă şi-i exprimă individualitatea. Este organul voinţei libere a omului, organul în cadrul căruia duhul şi trupul sunt complet fuzionate. Întrucât sufletul face parte din eul propriu al fiinţei, dezvăluind personalitatea cuiva, vom spune că este acea parte care ne dă conştiinţa de sine. Sufletul este legat de lumea spirituală prin duh şi de lumea materială prin trup. În plus, posedă capacitatea opţiunii, proprie liberului arbitru, întrucât este în stare să aleagă mediul convenabil din jur. Sufletul înlesneşte comunicarea şi cooperarea dintre duh şi trup. Sufletul are misiunea de a menţine aceste două elemente la locul corespunzător, aşa încât ele să nu-şi piardă relaţia propice dintre ele, potrivit căreia, partea cea mai de jos, trupul, e supusă duhului, în vreme ce partea cea mai înaltă, duhul, trebuie să domnească asupra trupului prin intermediul sufletului. Factorul primordial al omului este, fără îndoială, sufletul. El îşi îndreaptă privirile spre duh, ca să primească de la acesta ceea ce i-a comunicat Duhul Sfânt, pentru ca apoi sufletul, după ce a fost desăvârşit, să poată transmite această comunicare trupului şi astfel până şi trupul să aibă parte de desăvârşirea Duhului Sfânt, devenind astfel un trup spiritual.

Din Omul Spiritual.

Imaginea de Sine – Perspectiva divină

Josh McDowell spune că, pentru el, imaginea de sine nu este bună sau rea, ci sănătoasă ori nesănătoasă. O imagine de sine sănătoasă provine sau ar trebui să fie ancorată în ceea ce vede Dumnezeu la noi. De asemenea, Romani 12:3:

Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecãruia dintre voi, sã nu aibã despre sine o pãrere mai înaltã decît se cuvine; ci sã aibã simțiri cumpãtate despre sine, potrivit cu mãsura de credințã, pe care a împãrțit-o Dumnezeu fiecãruia.

Foamea de… alţii (sau relaţia de tip sugativă)

De ce foame? Foame deoarece este o trebuinţă psihică ce trebuie satisfăcută mereu şi mereu. Foame pentru că-l satisface doar pe cel ce înfulecă. Uneori această foame se transformă în îmbuibare de-a dreptul.

Şi de ce de alţii? Pentru că ceilalţi îi “oferă” (de fapt, o ia el) hrana cu care îşi satisface temporar foamea. Are nevoie de ceilalţi pentru că-i este foame. Dar, despre ce fel de hrană este vorba? Satisfacţia, starea de saţietate se traduce prin confirmarea valorii de sine. Orice cuvânt sau expresie, din partea celorlalţi, de genul: “ce cult eşti”, ori “ai o minte foarte dezgheţată”, “îmi place că eşti «open mind»”, “eşti sensibil” constituie, pentru gurmandul nostru, bucate alese.

Mândria, agresivitatea, superioritatea şi intimidarea sunt trăsăturile lui dominante. Este foarte interesat de impresia pe care o produce interlocutorului. Pentru el numărul mare de întrebări este ca un tir bine ţintit cu scopul de a sensibiliza. Nici nu ajungi la jumătatea răspunsului, că a şi ţâşnit a doua întrebare, care nici măcar nu are legătură cu subiectul celei dintâi. Cât de curând interlocutorul se va simţi depreciat şi folosit.

În general îi lipseşte pasiunea pentru un domeniu anume, dar atunci când “studiază” ceva, nu o face din curiozitate ştiinţifică ci ca să epateze (a epata = a uimi, a impresiona peste măsură). Are mania cercetărilor motivate de hiper afirmare de sine:

Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic; ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni (1 Timotei 6:3-5).

Dacă îi identificaţi, recomandarea Scripturii este pentru protecţia dumneavoastră: evitaţi astfel de caractere. Mai ales că nu recunosc a avea vreo problemă. Sunt personalităţi unice, aproape perfecte (modeste, nu?), care au doar „de oferit”.

Zidurile inimii mele

Zidurile inimii mele

Zidurile inimii mele

Am primit de curând o carte interesantă de psihologie şi terapie creştină (Zidurile inimii mele, Dr. Bruce Thompson & Barbara Thompson, Constanta : Kairos, 2013). S-ar putea să fie de folos multora dintre creştinii care resimt în fiinţa lor conflicte sufleteşti aduse/purtate din familia de origine. Cred de asemenea că vor fi şi unii care nu vor înţelege mare lucru, neavând o înclinaţie interioară pentru domeniul tulburărilor sufleteşti. Sunt convins însă că această carte este de folos (psiho)terapeuţilor, consilierilor creştini.

Nu este o lucrare pur ştiinţifică, dar provine din practica autorului şi din bagajul său de cunoştinţe medicale şi psihologice. Pe alocuri am văzut şi altfel decât dr. Bruce Thompson, dar, per ansamblu, am avut de învăţat, în mod special pe partea de soluţionare a conflictelor sufleteşti din punct de vedere creştin. Paşii terapeutici sunt izbitor de asemănători cu cei din diverse paradigme (Terapie Individuală – adleriană, Terapie Cognitiv-Comportamentală, Terapie Sistemică etc.), chiar dacă denumirile sunt diferite (de exemplu “pocăinţă” – “recunoaşterea problemei şi asumarea responsabilităţii”).

Ce se poate spune despre autor ?

Dr. Thompson s-a născut în Noua Zeelandă, este medic şi a pus bazele Facultăţii de Consiliere şi Îngrijire Medicală din cadrul Universităţii Naţiunilor, parte a organizaţiei Tineri Pentru Misiune. Lucrarea lui din Africa de Vest, ca medic misionar alături de Worldwide Evangelism Crusade, a dus la deschiderea centrelor de consiliere ale organizaţiei Tineri Pentru Misiune în mai multe locuri din lume. Alături de el, soţia lui, Barbara, slujeşte ca asistentă medicală, consilier şi co-autor. Ei locuiesc în Noua Zeelandă.

Aprecieri :

Dr. Thompson îşi călăuzește cititorii într-o călătorie înspre dobândirea plinătăţii. El aseamănă defensele psihologice cu niște ziduri pe care noi înşine le construim sub influenţa negativă a diferitelor persoane din viața noastră, denumite profeţi falşi, și compară aceste ziduri cu firul cu plumb divin al Legii lui Dumnezeu, arătându-ne cum să ne schimbăm prin pocăinţă şi ce înseamnă viaţa înnoită. Scriitorul acordă o deosebită atenţie credinţelor false ce apar în monologurile noastre interioare, procesului prin care ele iau naştere şi felului în care pot fi înlocuite prin adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru o mai bună înțelegere, dr. Thompson a pus la dispoziţia cititorilor şi câteva figuri bazate pe Scriptură.

Dr. William Backus – Autor al cărţii „Telling Yourself the Truth”, Fondator şi director al Centrului pentru Servicii Psihologice Creştine din St. Paul, Minnesota.

“Acest proces, al lui dr. Thompson, descrie un mod de vindecare extraordinar al lui Dumnezeu. Cu ajutorul firului de plumb al lui Dumnezeu, cei distruşi de păcat şi de traume pot fi vindecaţi şi pot trăi o viaţă răscumpărată. Cred că toţi creştinii, dar în mod special liderii şi consilierii, vor fi încurajaţi de această carte plină de învăţătură şi de înţelepciune.”

Dr. Archibald D. Hart – Profesor senior de Psihologie si Decan emerit al Catedrei de Psihologie Clinica din cadrul Fuller Theological Seminary, Pasadena, CA.

Personalitate de bază

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului lot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă. Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică.

În Evanghelia după Luca (4:20, 22, 28) observăm ceea ce se numeşte personalitate de bază. Avem un grup social cu puternice rădăcini istorice şi tradiţionale. Comportamentul grupului se aseamănă izbitor cu mişcarea sincronă a unui banc de peşti. Există anumite bancuri de peşti care se comportă ca un singur organism. Toţi indivizii se mişcă în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi viteză şi totul face un sens (autoprotejarea întregului).

Care este mişcarea (trăsătura) grupului din sinagoga vizitată de Isus?

  1. Prima reacţie este CAPTIVAREA. După o cuvântare profetică a lui Isus, „toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El”;
  2. A doua recţie este SURPRIZA. Printr-o cuvântare înţeleaptă Isus face ca „toţi să mărturisească despre El şi să se mire de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”;
  3. Ultima reacţie a personalităţii grupului este DUŞMĂNIA. Printr-o cuvântare acuzatoare a lui Isus se face că „toţi cei din sinagogă auzind aceste lucruri s-au umplut de mânie. S-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui pe care era zidita cetatea lor, ca să-l arunce jos, în prăpastie”.

De ce toţi reacţionau în acelaşi mod ? De „vină” este personalitatea de bază 🙂 .

Lupta rolurilor

Apostolul Pavel spune : „… când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc”.

Este impropriu şi inadecvat ca cineva să fie dimineaţa un maistru care „taie şi spânzură” sau un inspector fioros care pentru nimica toată desfiinţează câteva locuri de muncă, iar seara, să fie un creştin plin de compasiune care „mângâie, îmbărbătează şi consiliază” pe cei „spânzuraţi” şi pe cei lăsaţi fără locurile de muncă. Nu se potriveşte !

Atât consilierul spiritual (pastorul, preotul) cât şi psihoterapeutul dedicat, pasionat de oameni începe să fie pătruns de rolul său, care devine dominant, răsfrângându-se asupra celorlalte roluri (şef de secţie, mamă, tată, bunic, profesor, director, manager) şi domenii. Cei doi trebuie să ajungă la înţelegerea şi gestionarea propriilor sentimente / emoţii şi atitudini contradictorii.

O cerinţă imperioasă pentru rolul de consilier/terapeut este un puternic echilibru interior – un control al reacţiilor emoţionale, răbdare şi disponibilitate de a veni în contact cu problematica şi suferinţa umană. Această trăsătură se învaţă şi se perfecţionează în mod continuu; pe toată durata vieţii. Creştinul matur recunoaşte şi invocă aportul Duhului Sfânt care oferă asistenţă cu „stăpânirea de sine” sau calmul (ἐγκράτεια – egkrateia : auto-controlul → ultimul element din roada Duhului).

Gradul de autoacceptare al consilierului / psihoterapeutului este o alta trăsătură importantă pentru îndeplinirea rolului. Această atitudine aduce cu sine înţelegerea şi acceptarea celorlalţi, respectul şi încrederea faţă de altul. Apostolul Pavel manifestă din plin autoacceptarea (a nu se înţelege mulţumirea de sine) : 1 Cor. 4:3-4.

În caz contrar, nemulţumirea faţă de sine, vinovăţia şi mecanismele de apărare generate secundar vor putea duce la o morală rigidă, rigoristă [legalistă] şi proiectată în mod nefericit asupra persoanelor care caută ajutorul, şi nu o judecată încărcată de tâfne (Oancea C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

Psihologia „watchmanista” – I

Cititorii „watchmanisti” (un adjectiv-trasatura inventat – provine de la autorul crestin chinez Watchman Nee, pe numele sau adevarat Nee To-Sheng) se confrunta cu reale dificultati atunci cand citesc din opera marelui scriitor. Cele mai multe din scrierile sale sunt de fapt compilatii. Lucrarea de baza a lui Watchman Nee este Omul Spiritual si este singura carte pe care a editat-o el insusi (Nee, W., Omul Spiritual, 2006, p. 5). Dificultatea majora – asa cum o vad eu – consta in relatia dintre componentele tipologiei tripartite a fiintei umane. Nu toti crestinii vad fiinta umana intr-un mod tripartit, ci dihotomic, unind duhul si sufletul intr-o singura componenta, cea imateriala. Aici fac referire la aceia care vad fiinta umana ca fiind tripartita. Watchman Nee, ca orice investigator serios, realizeaza o colectie de date riguroasa (din Biblie) cu privire la cele trei componente – duh, suflet, trup – le analizeaza prin prisma termenilor (ebraica si greaca), naturii si functionalitatilor specifice. El vede crestinul ca o creatie noua care trebuie sa se manifeste prin duh. Aceasta se produce prin zdrobirea sufletului (adica renuntarea la dorintele carnii, motivatiilor egoiste, intereselor personale etc.) si subordonarea trupului care este vehiculul prin care duhul iese in afara. Zdrobirea sufletului nu trebuie sa duca la „anihilarea” acestuia, ci, din contra, la o dezvoltare a sa (minte, sentimente si vointa) in stransa dependenta de duh, deoarece prin suflet se manifesta personalitatea omului, alegerea sa libera.

Cu toate ca autorul avertizeaza la inceputul lucrarii sale (Omul Spiritual) ca face impartirea din considerente didactie, omul actionand ca un tot unitar, felul in care se realizeaza definirile, explicatiile si argumentele reflecta nivelul si paradigma in care era abordata psihologia in acele vremuri.

Perspectiva atomista [bucata cu bucata] este bazata, pe de o parte, pe descompunerea personalitatii in elementele sale componente in vederea studierii legitatilor lor de functionare iar, pe de alta parte, pe descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al acesteia. Perspectiva aceasta pacatuieste prin diviziunea excesiva a elementelor si separatismului acestora (Zlate M., Eul si Personalitatea, p. 13).

Cu toate ca lucrarea Omul Spiritual releva lucruri mereu noi, profunde, adevaruri importante sub aspect spiritual creeaza impresia de sciziune in fiinta umana. Parca in om exista trei instante „cu vointa proprie”, cu cerinte specifice, pulsiuni si trebuinte private. Eu doar le simt prezenta, conflictul, lupta dupa putere, dar tot eu trebuie sa stabilesc cui dau intaietate, cine cui se subordoneaza etc. Modul alambicat in care (pare ca) se pune problema il duce pe cititor la o confuzie reala. Acum sunt in suflet, acum sunt in duh si acum exprim prin trup ori sufletul, ori duhul, ori si una si alta amestecate – lucrul cel mai primejdios.

Dupa autor, cea mai buna modalitate de traire este cea realizata prin duhul. Prin aceasta el intelege o comunicare directa, nemijlocita cu Dumnezeu, cu Duhul Sfant, iar aceasta se realizeaza prin intermediul intuitiei, o functiune a Duhului. Nu se poate explica, ci doar simti si sti ca ceea ce cunosti in acel moment este de la Dumnezeu. Exista aici un mare pericol: alunecarea in misticism, „stergerea creierului” si abulie (lipsa mai mult sau mai puțin pronunțată a voinței; nehotărâre, inerție. – Din fr. aboulie.). Cu toate ca autorul cere ca vointa sa fie ferma, totusi cunoasterea de tip intuitie nu se realizeza cu mintea si da exemplul din rugaciunea cu duhul, unde mintea ramane fara rod. In alta lucrare atribuita lui (compilatia Comuniunea Duhului Sfant) se cere, din contra, ca mintea sa fie foarte activa iar vointa vigila, pentru a nu da cale de acces duhurilor rele sa patrunda in duhul nostru.

Va continua…

Creștinii și tulburările de personalitate – 2

Tulburările de personalitate [caracteriale] sunt afecțiuni nedatorate unei patologii organice sau altei boli psihice, care întrunesc următoarele caracteristici:

  • atitudini și comportament evident dizarmonice care se validează într-o gamă largă de situații personale și sociale
  • durabilitate, constând în episoade prelungite și nelimitate în timp de boala psihică
  • simptomele apar în copilărie sau adolescență, ele persistând în viața adultă
  • tulburarea determină un disconfort subiectiv care devine evident mai ales în stadiile mai tardive ale afecțiunii
  • afectarea semnificativă a performanțelor profesionale și sociale, dar nu obligatorie.

În DSM IV (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – Manualul statistic si de diagnostic al tulburărilot mentale) tulburările de personalitate sunt grupate în trei subcategorii denumite clustere.

  • Clusterul A – Caracterizat prin bizar și excentricitate
  • tulburare paranoidă
  • tulburare schizoidă
  • tulburarea schizotipală
  • Clusterul B – Caracterizat prin teatralitate, expresie emoțională intensă și instabilitate
  • tulburarea antisocială
  • tulburarea borderline
  • tulburarea narcisică
  • tulburarea histrionică
  • Clusterul C – Caracterizat prin anxietate și îngrijorare
  • tulburarea evitantă
  • tulburarea dependentă
  • tulburarea obsesiv-compulsivă

Trăsături temperamentale predispozante pentru tulburările de personalitate:

  • Pentru Tulburările din Clusterul A:
  • Retragere socială
  • Suspiciozitate
  • Stil de comunicare ambiguu
  • Pentru Tulburările din Clusterul B:
  • Impulsivitate
  • Extroversie
  • Abilitate de disociere a gândirii față de reacțiile afective negative
  • Pentru Tulburările din Clusterul C:
  • Neuroticim
  • Evitarea traumei.

Jorg Muller (psihiatru si preot) descrie „Comportamentul religios greșit” în cinci ipostaze. Patru dintre ele descriu din experiența sa tulburări de personalitate.

Creștinii și tulburările de personalitate

Chiar dacă sunt încă în DSM, tulburările de personalitate, conform specialiștilor sunt mai  degrabă tulburări de caracter.

Tulburarile de personalitate reprezinta un grup de structuri particulare ale personalitatii care include deviatii calitative sau cantitative ale sferei afectiv-volitionale si instinctive.

Aceste tulburari sunt schitate din copilarie, dar se cristalizeaza la adolescenta si insotesc persoana in cauza de-a lungul vietii. Ele se manifesta la nivel comportamental, dar subiectul nu le recunoaste ca atare, provocandu-i o incapacitate de integrare armonioasa la conditiile mediului social.

Caracteristici obisnuite ale pacientilor cu tulburari de personalitate:

– modele de comportament cronice si durabile, nu episodice;

– blamarea constanta a altora;

– functia sociala si ocupationala tulburate;

– dependenta sau independenta excesiva;

– frecvent „dezamagiti” de catre partener;

– trecere de la subevaluare la supraevaluare;

– relatii interpersonale tulburi sau instabile;

– deseori rezistenta la tratament.

Din punct de vedere creștin (scriptural, biblic) ar fi câteva întrebari ce s-ar potrivivi subiectului:

  • pot fi transformați (creștin = urmaș al lui Christos, ucenic al lui Christos) cei cu tulburări de personalitate, ținând cont de faptul că structura lor de personalitate este una rigidă (trăsături cronice și durabile)?
  • dacă pot fi transformați, avem de-a face cu o transformare episodică (adică, manifestată din când în când), ascendentă (o transformare în bine, continuuă) etc.?
  • Unele trăsături de personalitate rigide se pot schimba, altele nu?
  • Poate avea creștinismul un impact (terapeutic, transformator) pozitiv asupra celor cu tulburări de personalitate?

Continuă lectura

Creştinii pot ajunge „dezechilibraţi”? Pot suferi creştinii tulburări psihice?

Împrejurările mi-au „demonstrat” faptul că nimeni nu este scutit de tulburări, dezechilibre şi chiar traume psihice serioase. Cu ceva timp în urmă am întâlnit pe cineva care afirma, sus şi tare, că este imposibil ca un creştin să fie atins de vreo tulburare psihică majoră. Altcineva mi-a mărturisit că a avut convingerea fermă că un creştin nu poate suferi de tulburări psihice, dar că, în timp, datorită împrejurărilor şi-a modificat convingerile.

Tulburări psihice minore ori majore poate suferi oricine. Cauzele acestora pot fi diverse: de la trăirea unor evenimente imposibil de suportat până la vreo intoxicaţie cu substanţe chimice; de la un accident la cap pînă la o infecţie serioasă etc.

Oricine poate traversa momente tulburi, de la diverse tulburări de dispoziţie până la psihozele cele mai severe. Nu dintr-o data, nu hocus-pocus, ci în urma convergerii unor factori de predispoziţie cu un eveniment(e) stresant(e), traumatic ce produc naşterea/începutul dezechilibrului psihic.

M-am întrebat adesea de ce creştinii resping evidenţa. Unul din răspunsurile aflate duce la o falsă imagine despre tulburarea şi boala psihică. Aceasta se realizează printr-un proces de identificare a bolii psihice cu posedările demonice relatate de Biblie. Ori, trebuie ştiut faptul că realitatea bolii psihice diferă fundamental de realitatea posedărilor demonice. Ele pot avea asemănări, dar şi mari diferenţe. Pentru delimitarea manifestărilor demonice, un mic rezumat aici.

Al doilea răspuns este ruşinea şi are o componentă socială puternică. E ruşine să fi „nebun”. Ni s-a inculcat ideea că a suferi de orice tulburare psihică înseamna să fi „dus cu pluta”, să ai „probleme la mansardă”. De parcă un atac de panică ar însemna nebunie. De parcă a fi depresiv ar echivala cu apostazia.

Al treilea răspuns este fuga de responsabilitate, pe care am întâlnit-o, în mod special, la pastori, conducători de biserici. Această fugă de responsabilitate ascunde/maschează o teamă de un domeniu complet necunosut, pentru că cel ce se găseşte într-o astfel de situaţie îşi dă seama că nu are capacităţile necesare (cunoştinţe şi experienţă/practică). Apare aici şi negarea realităţii/problemei, a ceea ce nu poţi să stăpâneşti. De asemenea, fuga de responsabilitate poate avea la bază ignoranţa.

Sigur, pot fi mai multe cauze, mai multe răspunsuri. Eu m-am oprit la cele pe care le-am văzut în teren. Suferinţa psihică există şi poate afecta orice fiinţă umană. De altfel boala nu are preferinţe, statut social şi apartenenţă religioasă. De cele mai multe ori practicarea Scripturii, trăirea în pace, părtăşia în comunitatea creştină locală asigură creştinului echilibrul sufletesc necesar. Alteori „resursele” sale interioare sunt depăşite de evenimente, ori de răutăţi ale oamenilor şi are nevoie de ajutor. Simplele sfaturi şi apelul la rugăciune, chiar dacă necesare, se dovedesc a fi bune, dar insuficiente.

Aşa cum spune şi Neil T. Anderson, învăţătura creştină priveşte spre viitor pentru a forma creştinul, pentru a-l maturiza. Consilierea creştină priveşte în trecutul consiliatului pentru a vedea cum s-au format acele structuri dezadaptative şi cum îl condiţionează în prezent. Atît învăţătura creştină – care priveşte în viitor –  cât şi consilierea creştină – care priveşte în trecut – se aplică în prezent, aici şi acum, creştinului concret care are nevoie de suport pentru a depăşi un obstacol serios din viaţa sa.

A ignora realitatea tulburării psihice, înseamna, în opinia personală, a-l ignora pe cel ce are nevoie de suport emoţional, consiliere şi, de ce nu, psihoterapie.

Biblica stimă de sine

Am scris un comentariu la Florin si am realizat ca prin lungime si continut poate fi un articol pe propriul site

Printre altele, stima de sine este profund legata de raportul dintre sinele autoperceput – conceptul de sine – si sinele ideal (sau dorit), adica modul in care am vrea sa arate, sub multiple aspecte, persoana noastra. Intr-un studiu efectuat de E. Higgins si colaboratorii (1985) li s-a cerut studentilor sa completeze chestionare pe tema conceptului de sine, sinele dorit de ei insisi, precum si felul in care cred ei ca sunt perceputi de tata, mama si de cel mai bun prieten si cum considera ei ca arata sinele lor dorit de aceste persoane. S-a constatat ca o distanta mare intre sinele actual (perceput) si sinele dorit conduce la stari deprimante, dar nu neaparat de acelasi tip. Daca discrepantele se manifestau intre imaginea de sine si sinele dorit de individul in cauza, rezultatul era dezamagirea si supararea, pe cand daca distanta aparea intre sinele actual si sinele dorit (asteptat) de parinti si prieteni, precumpanitor se degaja anxietatea.

De pilda, neconcordanta perceputa dintre asteptarile tatalui ca fiul sau sa devina un om de afaceri de succes si slaba speranta de a se intampla astfel i-a produs studentului in cauza o oarecare neliniste si anxietate si nu suparare. Cand insa acesta si-a dorit mult sa devina jucator de baschet, dar nu a reusit, sentimentele au fost de amaraciune, suparare si dezamagire.
Sinele si cunoasterea lui de Petru Ilut

Unii autori au aratat ca programele de crestere a stimei de sine nu trebuie sa se reduca la suportul psihologic pur, ci trebuie corelat cu modalitati si posibilitati efective de realizare de sine.

Scriptura vorbeste de o corecta “parere [stima] de sine” conform masurii de credinta pe care a dat-o Dumnezeu fiecaruia (Romani 12). Aceasta cerinta apare in contextul interactiunii fratesti si a manifestarii/practicarii darurilor personale. Daca observam, teza stima de sine sustinuta de competente proprii (daruri/talente practicate) este in primul rand biblica.

Concluzie: Stima de sine nu trebuie dezvoltata doar la nivel psihologic de tip sugestibil ci trebuie acompaniata de capacitati concrete. Este ca acea relatie dintre neprihanire si sfintenie. Dumnezeu ma considera neprihanit (daca am acceptat planul Sau, conform caruia sunt considerat astfel), insa in planul conduitei trebuie sa confirm prin sfintenie.

Dictionar:
Sugestibilitate – aptitudine de a primi sugestii, adica de a reactiona la un semnal (obiect sau ordin) in mod masinal, fara participarea activa a vointei.

Imaturitatea afectiva, emotivitatea, deficienta intelectuala favorizeaza sugestibilitatea.

Efectul anxietăţii asupra memoriei

Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus (Epistola lui Pavel către Filipeni, capitolul 4 vers. 6, 7)

AnxietateŞtim de câte ori „emoţia” este invocată ca explicaţie a rateurilor de la examene, de câte ori se dă vina pe anxietate pentru „inaccesibilitatea” unei învăţături însuşite cu mari eforturi.

Pe la începutul anilor 70, Irwin Sarason a decis să testeze validitatea acestor justificări: este fenomenul real sau candidaţii încearcă să găsească explicaţii de natură să le „acopere” lacunele cauzate de lipsa de străduinţă. După ce a înapoiat studenţilor săi o serie de lucrări scrise ale acestora şi a discutat cu ei despre cât era de uşor să se uite lucrurile învăţate şi să se creeze în minte starea de confuzie în timpul stresului de la examene, psihologul i-a întrebat: „Credeţi într-adevăr că, dacă aţi fi fost mai relaxaţi, aţi fi scris mai bine?” Aproape toţi au răspuns afirmativ. Ca urmare, Sarason a început să le dea câte două lucrări scrise în loc de una singură: ideea era că, dacă la a doua studentul obţinea o notă mai mare decât la prima, rămânea cu această notă mai mare. Dacă rezultatul lucrării a doua era inferior celui de la prima, tot nota cea mai mare urma să fie reţinută. Performanţa s-a dovedit superioară în condiţiile de stres diminuat ale „reluării”, iar studenţii care înregistraseră cote mari la un test al gradului de anxietate au luat note de patru ori mai bune la lucrarea a doua în comparaţie cu ceilalţi.

De ce produce anxietatea un asemenea efect? Se pare că anxietatea provoacă o stare de excitaţie psihologică amestecată cu o doză de îngrijorare legată de nivelul aptitudinilor („am impresia că sunt prost” sau „nu pot să fac faţă”). Vina o poartă, după toate aparenţele, îngrijorarea: dacă ne lăsăm în voia gândurilor la problemele noastre, nu ne mai putem concentra asupra examenului.

Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorîndu-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? (Matei 6:27)