Există un plan

Suferința lui Iov nu se reduce la buba sa. Durerea pentru el este un ciclu chinuitor de rememorări ale atacurilor sabeenilor, loviturile ca de fulger ale focului lui Dumnezeu, tâlhăria cetelor de haldeeni, iar, în cele din urmă, dezastrul provocat de un vânt mare, ucigaș. Rând pe rând s-au dus turmele de boi și măgărițe, oile și cămilele, împreună cu slujitorii ce aveau grijă de ele, iar într-un final, fii și fiicele sale. Este tulburător de greu să trăiești o astfel de durere și să nu înnebunești. Dumnezeu a dat pe mâna Satanei viețile animalelor, slujitorilor și copiilor lui Iov. Iar cel rău a ucis. Nu trebuie să fim ridicoli să spunem că nu Dumnezeu a făcut răul. Dumnezeu știa ce are de gând să facă diavolul. Și a fost de acord. Este o convenție între două părți. Cei care au murit nici nu au fost înștiințați de acest consimțământ. Este chiar posibil ca victimele, înainte de moarte, să fii strigat, cu disperare, la Dumnezeu, pentru ajutor. Vă imaginați ironia sorții? Nici o șansă de supraviețuire. Deci, să nu fim ridicoli. Dumnezeu le-a pecetluit soarta pământească.

Când buba l-a scurs de orice vlagă, Iov sub imperiul atacurilor dezlănțuite ale celui rău și sub ploaia fără sfârșit a cicălelii nevestei, bleastămă ziua în care s-a născut. Conținutul acestui blestem din cartea Iov (capitolul 3) este fascinant. Merită lecturat de mai multe ori, deoarece, atunci când Dumnezeu i se arată, răspunde la mare parte din subiectele acestui blestem. Cu toată durerea sa, Iov nu bleastămă pe Dumnezeu. Acesta este examenul câștigat de Iov.

Acum, lucrul cel mai important pentru noi, cei care trecem prin suferințe. Dumnezeu are un scop: „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: «Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?»” Apoi urmează o lecție de creație fără egal în Scripătură. Totul conceput și adus la viață de o Minte fără egal și fără cusur. De o Inteligență și de o Înțelepciune fără seamăn. Iov recunoaște că Dumnezeu, în toată splendoarea Sa îl face să se simtă extrem de umil și-l apucă scârba față de sine. Nu acesta a fost scopul Creatorului. Ci să-l facă conștient pe Iov și pe toți urmașii lui că în spatele suferinței este un plan măreț. Evident, din interiorul furtunii, numai de măreția vreunui plan extraordinar nu ne arde nouă. Dar chiar și din mijlocul tunetelor și fulgerelor putem auzi vocea lui Dumnezeu: totul se află sub control. La final Iov spune: „Știu ca tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. Cum Doamne, Tu care poți TOTUL, mă lași în soarta celui rău? Niciodată! „Domnul a adus pe Iov iarăși în starea lui de la început. Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese. Frații, surorile și vechii prieteni ai lui Iov au venit toți să-l vadă, și au mâncat cu el la masă. L-au plâns și l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, și fiecare i-a dat un chesita și un inel de aur”. Dar ce se întâmplă cu ceialți copii ai săi? Dumnezeu este veșnic, iar veșnicia este pentru copiii Săi. Iov, se va fi întâlnit la sărbătoare, în cerul minunat al Creatorului, într-o perfectă reuniune de familie. O veșnicie de bucurii într-un loc unde lacrima și plânsul nu au ce căuta.

Eu, prieten sau dușman față de mine, în raport cu sentimentul de vinovăție

Mic eseu despre Conștiința morală și vină

Vinovăția este un sentiment cognitiv. Face parte din arsenalul Conștiinței Morale. Aceasta este o instanță interioară pe care o dețin toate ființele umane. Și psihopatul resimte vina, chiar dacă nu o poate trăi autentic, fiindcă e un mare complexat. „De ce îl fac complexele pe individ complet indezirabil din punct de vedere psihologic? Complexul se remarcă prin aceea că îi semnalează subiectului o inadecvare de sine care îl crispează în același timp. Marele complexat este incapabil să își abordeze lucid propria inadecvare. Nu știe să și-o dezamorseze. Și dacă nu o poate tolera, înseamnă că nu poate să și-o asume, să și-o facă a lui. Atunci: “Tu ești de vină, nu eu!. Deplasarea responsabilității, idealizarea, megalomania, ostilitatea, agresivitatea – tot atitea mecanisme pentru înlăturarea jenantului sentiment de complex. “Mi-e rușine cu mine, dar ma debarasez de rușinea de sine ca un impostor” în mod clandestin, pe ușa din spate, să nu vadă nimeni” – Andrada Ilisan.

Așadar, toți avem conștiință morală. A deprinde tehnici psihologice prin care să anesteziem acutul sentiment de vinovăție înseamnă, mai mult sau mai puțin, să devenim complexați. De fapt, sentimentul de vinovăție oferă, dincolo de straturile superficiale ale conștientului, informații autentice, de mare valoare, despre noi înșine. Ce elemente morale am inserat în conștiință, mediul în care am crescut (familia de origine), mediul în care m-am dezvoltat, separat de familia de origine – grupul de referință, starea emoțională (labilitate versus inteligență emoțională), filozofia sistemului (umanitate, religie, etc), sistemul rațional ce susține (fundamentează, argumentează) valorile morale.

Când apare sentimentul de vinovăție, prima reacție este aceea de rejectare, deoarece simțim acut, în mod dureros, regretul, remușcarea. Cu toate acestea, vina nu dispare, își face simțită și mai puternic prezența. Singura modalitate de rezolvare constă în reparația prejudiciului și revenirea la valorile morale încălcate.
Devenim proprii noștri dușmani atunci când apelăm la diverse subterfugii, ca să scăpăm de vină. Devenim aliați cu noi înșine atunci când dorim să înțelegem ce se întâmplă. Cu precădere în cabinetul psihoterapeutului descoperim propriile vulnerabilități, complexe, vocea părinților, vocea comunității religioase, societatea. Descoperim structura personalității noastre, cu precădere cea afectivă. De asemenea, validitatea sau invaliditatea unor elemente morale. De exemplu, cineva a fost învățat să ajute oamenii în suferință. Dacă nu ajută pe cineva, se simte tare inadecvat. Cumva, putem lucra la acest element din conștiință: ajutorarea celor suferinzi. Putem completa propoziția sau fraza ajutorării cu un element de bun simt: „după posibilități”. Nimeni nu poate ajuta toată populația suferindă. De asemenea, este de ajutor dacă descoperim că pacientul dorește să ajute pe TOATĂ lumea. De ce simte această nevoie? De ce este o catastrofă dacă nu poate ajuta un singur suferind? Ce spune asta despre felul în care se vede pe sine însuși?

Un alt element moral poate fi „Dacă gândesc imoral, sunt irecuperabil”. Această vinovăție este una total inadecvată și irațională. Observăm că este un deziderat profund subiectiv, ceva ce aparține doar subiectului. Pe lângă intervenția de ordin suportiv-emoțional este clar că trebuie să restructurăm profund această „dogmă” (credință irațională) a pacientului. Niciun om nu este scutit de gânduri parazite. Faptul că mintea mea reprezintă terenul de aterizare a diverselor gânduri nu mă face o persoană condamnabilă. Important este să învăț să le gestionez (și orice gând faceți-l rob ascultării de Christos). Iar dacă se întâmplă să fiu furat de vreun scenariu mental ce are la bază un gând inacceptabil, să înțeleg valoarea Ispășirii și valoarea mea ca ființă umană în ochii lui Dumnezeu. Identitatea în Christos reprezintă baza dezvoltării armonioase.

Profit sau Pierdere

Mă uit la un documentar interesant, dat pe mai multe posturi de televiziune (Discovery, Digi World etc.) despre întreprinzători. Este vorba de cumpărătorii de case. Acei oameni care licitează pentru ele, le cumpără cu un preț rezonabil, le renovează și le amenajează atât la interior cât și la exterior, apoi le vând cu un preț mai mare, în vederea obținerii unui profit substanțial. De obicei, prețul de pornire este stabilit în funcție de zona în care se găsește imobilul și de cât de aspectuos este în exterior. Cumpărătorii care licitează nu au voie să intre înăuntru. Din analiza exteriorului rezultă o estimare cu privire la interior. Uneori interiorul este acceptabil, alteori necesită mici reparații, în unele cazuri este nevoie de reparații capitale iar în altele reconfigurări serioase cu înlăturarea unor pereți, consolidări cu stâlpi, etc. Toate acestea au un cost și se reflectă direct asupra profitului. La finalul lucrării investitorul poate ieși în câștig sau în pierdere.

Estimarea interiorului prin analiza exteriorului poate fi o acțiune riscantă. Isus avea acces direct la inima omului. Știa cum este omul direct de la sursă: inima. Noi nu avem acest privilegiu, iar discernământul spiritual este din ce în ce mai rar. Cum este cel de lângă mine? Cum sunt eu? Exteriorul, ușor observabil, pare atractiv. Cu atât mai mult cu cât persoana în cauză este implicată în păstorire, leadership, Școală Duminicală, predicare, trainig spiritual etc. Calități observabile sunt: bunătate, manifestarea iubirii, acțiuni caritabile, consiliere, îndrumare biblică etc. Noi înșine putem primi din exterior păreri despre sine. De exemplu, o soră în Domnul, îmi spune că sunt un om deosebit, doar pentru timbrul vocii mele, așa cum se aude la telefon. Altul, căruia i-am contestat pseudo-lucrarea și metodele, mă acuză în fel și chip. Aceste evaluări bazate pe exterior le trăim cu toții. Un îndrumar cu privire la sursa acțiunilor noastre ne este de folos în cunoașterea de sine și cunoașterea altora. Deoarce numim dragoste agape ceea ce poate fi cu totul și cu totul altceva; acțiuni de binefacere care să ascundă motive nescripturale; nevoia de păstorire și predicare să fie un mecanism defensiv eșuat. Despre trăsături și acțiuni „spirituale” vorbim, ca mecanisme defensive mai jos.

Reacția Inversă
O descriem ca adoptarea unei convingeri sau reacții opuse celei inițiale, deoarece este indezirabilă (de nedorit sub aspect moral, emoțional) și ar genera anxietate. În mod concret aceasta poate să însemne că o persoană care are prejudecăți față de o etnie se manifestă extrem de prietenos cu reprezentanții respectivei etnii. Mama unui copil nedorit se comportă cu acesta extrem de protectiv și tandru. Fratele sau sora din biserică, atunci când te vede, verbalizează zgomotos iubirea sa față de tine, la un nivel sensibil mai mare decât îl exprimă față de ceilalți. Evident, nu sunteți nici prieteni, nici în relații apropiate și vă vedeți doar la sfârșitul serviciului divin. Dar vă iubește decibelic mai mult decât pe toți ceilalți.

Proiecția
Aceasta este atribuirea propriilor dorințe sau trăsături negative unei alte persoane. Uneori este ușor de sesizat acest mecanism. De exemplu, o persoană care nu a reușit să își argumenteze punctul de vedere susține că interlocutorul său este prost. Într-o altă situație, o femeie care tocmai s-a despărțit de partenerul său susține că vina pentru eșecul cuplului este în întregime a acestuia. Predicatorul al cărui mesaj este predominant cu și despre păcat, acuză păcatele auditoriului, arătând lui Dumnezeu că el este impotriva păcatului din viața sa. Oamenii care prezintă doar o față a lucrurilor, nu au trăit și alte experiențe care să-i impacteze. Dacă ar fi fericiți, nu ar mai da în alții, condamnându-i pentru robia din viața sa.

Sublimarea
Aici vorbim despre manifestarea dorințelor inacceptabile într-o manieră acceptabilă social. Vedem sublimarea la persoanele care își manifestă impulsurile agresive practicând sporturi violente. Este un pastor predicator pe care-l văd pe internet. Sublimare scrie în toate cuvintele acuzatoare, însoțite de o dinamică mimico-gestuală și sunete provenite din scrâșnetele dinților acționate de mușchii ca de buldog ai maxilarelor. Ochii sunt încărcați de o răutate pătrunzătoare, pumnul este alb datorită forței cu care este strâns și cuvintele sunt tăișuri nimicitoare. Este vorba de o agresivitate emoțională gravă. Sub paravanul Scripturii sunt acceptate toate upercuturile, directele și croșeul devastator.

Ele sunt mai multe, dar ideea s-a prins deja. Camuflați de un exterior plăcut, atractiv putem să punem în scenă propriile noastre tendințe naturale. Dar interiorul fiecăruia va fi dat pe față: „Iar dacă cineva construieşte, pe această temelie, aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dezvăluită, pentru că Ziua aceea o va face cunoscută, deoarece va fi descoperită prin foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” – 1 Corinteni 3:12-13. Vom avea profit sau pierdere, faliment.

Gândurile Automate

Mintea este terenul unde se duc luptele devenirii sau ale căderilor noastre. Scriptura ne spune să fim transformați prin înnoirea minții noastre și să facem rob ascultării de Christos orice gând; să răsturnăm orice întăritură mentală ce ne face robi unei vieți falimentare. Nu doar simbolurile mentale (imagini, cuvinte, reprezentări) evidente ale păcatelor sunt întărituri, ci chiar modalități de gândire defectuoasă, pe care nu le sesizăm, datorită modului automat în care acestea se declanșează. Mai jos lista cu aceste gânduri automate:

1. Gândirea de tip totul sau nimic/ gândirea în alb-negru
Aceast mod de gândire presupune o perspectivă în alb-negru asupra lucrurilor (în termeni extremi). Aceasta înseamnă că situaţiile sau circumstanţele sunt interpretate ca fiind bune sau rele, pozitive sau negative. Nu există cale de mijloc. Exemplu: “Viaţa mea a fost minunată înainte să fiu diagnosticat cu depresie, dar acum nu mai aştept nimic.”

2. Suprageneralizarea
Acest tip de gândire presupune acordarea unei importanţe exagerate unei singure experienţe negative, până la un punct în care acea experienţă negativă este interpretată ca un semn pentru un şir nesfârşit de evenimente negative care vor surveni în viitorul apropiat. Exempu: “Dacă ieri m-am simţit obosit, cu siguranţă mă voi simţi obosit pe tot parcursul tratamentului şi probabil şi după aceea”.

3. Filtrul mental
Acest tip de gândire presupune alegerea unui singur detaliu negativ dintr-o experienţă negativă trecută şi apoi insistarea pe această caracteristică. Cu alte cuvinte, ignori contextul general şi „filtrezi” orice alt aspect pozitiv al evenimentului. Exemplu: “Mă tem să nu fiu nevoit(ă) să merg la spital. Deşi îmi face plăcere să socializez cu alţi pacienţi depresivi şi chiar dacă asistentele sunt atât de drăguţe şi amabile, nu-mi place să fiu tratat(ă) în spital”.

4. Citirea minţii
Această eroare se referă la pretenţia de a şti ce gândesc şi simt ceilalţi oameni, precum şi motivul pentru care aceştia se comportă ca atare chiar fără a-i întreba. Exemplu: “Ştiu că familia şi prietenii mei mă consideră inutil, acum că am depresie”.

5. Catastrofarea – Amplificarea exagerată a evenimentelor
Această eroare de gândire implică exagerarea importanţei lucrurilor, în special a situaţiilor negative. Se face un mare caz dintr-o singură experienţă negativă. Exemplu: “M-am simţit oribil după şedinţa de ieri. Acesta este cu siguranţă un semn că starea mea se înrăutăţeşte. Nu- mi voi reveni niciodată din accastă tulburare”.

6. Minimizarea părţilor pozitive
Eroarea aceasta implică ignorarea sau minimizarea punctelor forte ale dumneavoastră, ale altor persoane sau ale unui eveniment sau situaţie pe care aţi experimentat-o. Exemplu: “Nu-i mare lucru că am reuşit să pregătesc o masă delicioasă familiei mele aseară. La urma urmei, este responsabilitatea mea să mă asigur că familia mea este bine hrănită şi că îşi savurează masa indiferent de cât de rău mă simt eu”.

7. Personalizarea
Eroarea constă în asumarea unei responsabilităţi sau în învinuirea de sine nejustificatâ ca urmare a unei experienţe negative asupra căreia, de cele mai multe ori, nu avem control. Exemplu: Fiul meu şi-a picat examenul la matematică deoarece eu n-am avut suficient timp să-l ajut, fiind prea deprimat(ă)”.

8. Formularea de concluzii pripite
Accastă eroare se referă la luarea unei decizii sau la interpretarea unei situaţii într-o manieră negativă, pe baza unor fapte nesigure, tranzitorii sau chiar când dovezile susţin concluzia opusă: Exemplu: Sora mea nu a luat legătura cu mine de peste o săptămână. Sigur am spus ceva care a supărat-o şi acum mă evită”.

9. Raţionamentul emoţional
Această eroare implică faptul că persoana se gândeşte că ceea ce simte (despre sine, ceilalţi şi situaţiile de viaţă) reflectă starea reală a lucrurilor. Adică, gândiţi/raţionaţi pe baza emoţiilor trăite. Exemplu: Acum că urmez un tratament pentru depresie, simt că sunt o povară imensă pentru familia mea. Dacă cu simt acest lucru, cu siguranţă Ia fel simt şi partenerul şi copw mei. Cu certitudine sunt o povară pentru ei”.

10. Stilul de gândire absolutist: Afirmaţii de tip “trebuie”
Această eroare de gândire se referă la a avea păreri puternice despre cum ar trebui să se comporte ceilalţi. Când adresaţi aceste afirmaţii celorlalte persoane, tindeţi să resimţiţi emoţii negative puternice, cum ar fi furie, resentiment, frustrare şi enervare. Exemplu: ”Nu trebuie să las depresia să interfereze cu viata familia mele. De aceea, trebuie să mă asigur că stilul de viaţa al familiei nu este afectat de tratamentul meu.”

11. Etichetarea/ Etichetarea greşită
Acest tip de eroare implică o formă extremă de suprageneralizare. Tindeţi să puneţi o etichetă negativă atât dumneavoastră, cât şi celorlalţi pe baza unei experienţe negative. Exemplu (1): “Am depresie, sunt un “inadaptat” în societate”. Exemplu (2): “Vecinul meu a fost nepoliticos ieri fată de mine, este o persoană “urâcioasă””.

12. Învinuirea
Aceasta eroare implică auto-invinovăţirea pentru greşelile altora. In acelaşi timp, ceilalţi sunt acuzaţi că sunt răspunzători de necazurile şi eşecurile personale. Exemplu (1): “Nu m-aş simţi atât de obosit în timpul tratamentului dacă familia mea ar fi mai sensibilă la nevoile mele. Exemplu (2): „Fiul meu ar avea rezultate şcolare mai bune dacă eu nu aş avea depresie”.

sursa: Tratamentul depresiei prin psihoterapie cognitiv comportamentala (Daniel David)

Biblia și Stima de Sine

Cei cu o stimă de sine scăzută sunt deprimaţi, anxioşi, pesimişti în legătură cu viitorul lor, se simt incompetenţi şi mai degrabă supuşi eşecului, din cauza unui cerc vicios ce determină profeţii care se autoîndeplinesc. Consecinţele unei stime de sine ridicate sau scăzute provin din maniera în care oamenii se raportează la evenimentele cotidiene. De asemenea, există o strânsă legătură între stima de sine și personalitate, varstă si gen.

Din păcate, societatea inculcă indivizilor un model greșit de evaluare a propriei persoane. Dacă ai succes ori acțiuni performante, te poți simți bine în propria piele. Dacă nu, ești marginalizat și experimentezi emoții și sentimente negative față de propria persoană. Baza unei stime de sine adecvată o constituie existența în sine, faptul că ești o ființă umană. Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că *sunt* o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! (Psalmul 139:13-14). Altă traducere prezintă astfel: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod înfricoșător și admirabil…” De altfel, după ce omul a fost creat, Dumnezeu a vazut că toate erau foarte bune. Pănă la om erau doar bune. Așadar, faptul că sunt/ești (ființez/i) este baza unei stime de sine adecvate.

Despre suflet (II)

Recapitulând, vom spune că sufletul este sediul personalităţii. Acolo se afla voinţa, intelectul şi emoţiile omului. După cum duhul e obişnuit să comunice cu lumea spirituală, tot aşa şi sufletul stă între duh şi trup, exercitându-şi puterea de discernământ, hotărând dacă lumea spirituală va domni în viaţa cuiva sau, dimpotrivă, lumea naturală. Uneori chiar sufletul însuşi pune stăpânire pe om prin intelect, creând astfel o lume ideaţională, care ajunge să domine omul. Pentru ca duhul să poată guverna, sufletul trebuie să-şi dea mai întâi consimţământul, deoarece altfel duhul nu are puterea de a reglementa relaţiile dintre suflet şi trup [cu cele trei funcţiuni ale sale: intuiţia, conştiinţa şi comuniunea cu divinitatea]. Dar decizia aceasta e lăsată pe seama sufletului, căci acolo îşi are reşedinţa personalitatea omului.

De fapt, sufletul este pivotul întregii fiinţe, întrucât lui îi aparţine voinţa omului – sau capacitatea de a lua decizii. Numai atunci când sufletul e dispus să-şi asume un rol smerit va putea duhul să conducă întreaga fiinţă a omului. Dacă sufletul se răzvrăteşte împotriva acestei atitudini, duhul devine neputincios de a mai domni. Aşa se explică voinţa liberă a omului sau liberul arbitru. Omul nu este un automat, care să nu poată face nici o mişcare decât cu voia lui Dumnezeu. Mai degrabă, omul are puterea suverană de a decide singur. El posedă organul voinţei şi poate opta între a urma voia lui Dumnezeu şi a I se împotrivi, urmând voia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca spiritul, întrucât e partea cea mai nobilă a omului, să stăpânească întreaga fiinţă. Dar voinţa – partea cea mai crucială a individualităţii – aparţine sufletului. Voinţa este cea care stabileşte dacă duhul sau sufletul sau chiar trupul va fi acela care va domni. Având în vedere faptul că sufletul posedă o putere atât de mare, fiind organul individualităţii omului, Biblia îl numeşte pe om „suflet viu.”

Din Omul Spiritual, de Watchman Nee.

Notă:

Scriptura clasifică tipologiile caracteriale (de personalitate) în funcţie de dominanta pe care persoana (individul) o manifestă în mod constant:

  • Tipul natural, sarkinos (σάρκινος), care îşi manifestă înclinaţiile (viciile) carnale – 1 Corinteni 3:1 „Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos.”;
  • Tipul sufletesc, psuchikos (ψυχικός), omul natural al sufletului si al mintii –  1 Corinteni 2:14: „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual;”,
    1 Corinteni 15:44-46: „înviază în putere; este semănat trup natural, înviază trup spiritual: dacă este trup natural, este şi unul spiritual. Aşa şi este scris: „Cel dintâi om, Adam, a devenit un suflet viu“; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă. Dar întâi nu este cel spiritual, ci cel natural; apoi cel spiritual;” Atentie!, peste tot pe unde apare cuvantul natural in acest fragment avem cuvantul corespondent din limba greaca psuchikos (ψυχικός);
  • Tipul spiritual, pneumatikos (πνευματικός) – a se vedea referintele de mai sus unde apare cuvantul „spiritual” (traducerile vechi mentioneaza „duhovnicesc”), Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

Despre suflet, de Watchman Nee

Dumnezeu a tratat sufletul omului ca pe ceva unic. Dumnezeu îi numeşte pe oameni suflete. Care e explicaţia? Omul se poate numi suflet, deoarece aşa va fi acel om cum îi va fi sufletul, căci sufletul îl reprezintă şi-i exprimă individualitatea. Este organul voinţei libere a omului, organul în cadrul căruia duhul şi trupul sunt complet fuzionate. Întrucât sufletul face parte din eul propriu al fiinţei, dezvăluind personalitatea cuiva, vom spune că este acea parte care ne dă conştiinţa de sine. Sufletul este legat de lumea spirituală prin duh şi de lumea materială prin trup. În plus, posedă capacitatea opţiunii, proprie liberului arbitru, întrucât este în stare să aleagă mediul convenabil din jur. Sufletul înlesneşte comunicarea şi cooperarea dintre duh şi trup. Sufletul are misiunea de a menţine aceste două elemente la locul corespunzător, aşa încât ele să nu-şi piardă relaţia propice dintre ele, potrivit căreia, partea cea mai de jos, trupul, e supusă duhului, în vreme ce partea cea mai înaltă, duhul, trebuie să domnească asupra trupului prin intermediul sufletului. Factorul primordial al omului este, fără îndoială, sufletul. El îşi îndreaptă privirile spre duh, ca să primească de la acesta ceea ce i-a comunicat Duhul Sfânt, pentru ca apoi sufletul, după ce a fost desăvârşit, să poată transmite această comunicare trupului şi astfel până şi trupul să aibă parte de desăvârşirea Duhului Sfânt, devenind astfel un trup spiritual.

Din Omul Spiritual.

Imaginea de Sine – Perspectiva divină

Josh McDowell spune că, pentru el, imaginea de sine nu este bună sau rea, ci sănătoasă ori nesănătoasă. O imagine de sine sănătoasă provine sau ar trebui să fie ancorată în ceea ce vede Dumnezeu la noi. De asemenea, Romani 12:3:

Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecãruia dintre voi, sã nu aibã despre sine o pãrere mai înaltã decît se cuvine; ci sã aibã simțiri cumpãtate despre sine, potrivit cu mãsura de credințã, pe care a împãrțit-o Dumnezeu fiecãruia.

Foamea de… alţii (sau relaţia de tip sugativă)

De ce foame? Foame deoarece este o trebuinţă psihică ce trebuie satisfăcută mereu şi mereu. Foame pentru că-l satisface doar pe cel ce înfulecă. Uneori această foame se transformă în îmbuibare de-a dreptul.

Şi de ce de alţii? Pentru că ceilalţi îi “oferă” (de fapt, o ia el) hrana cu care îşi satisface temporar foamea. Are nevoie de ceilalţi pentru că-i este foame. Dar, despre ce fel de hrană este vorba? Satisfacţia, starea de saţietate se traduce prin confirmarea valorii de sine. Orice cuvânt sau expresie, din partea celorlalţi, de genul: “ce cult eşti”, ori “ai o minte foarte dezgheţată”, “îmi place că eşti «open mind»”, “eşti sensibil” constituie, pentru gurmandul nostru, bucate alese.

Mândria, agresivitatea, superioritatea şi intimidarea sunt trăsăturile lui dominante. Este foarte interesat de impresia pe care o produce interlocutorului. Pentru el numărul mare de întrebări este ca un tir bine ţintit cu scopul de a sensibiliza. Nici nu ajungi la jumătatea răspunsului, că a şi ţâşnit a doua întrebare, care nici măcar nu are legătură cu subiectul celei dintâi. Cât de curând interlocutorul se va simţi depreciat şi folosit.

În general îi lipseşte pasiunea pentru un domeniu anume, dar atunci când “studiază” ceva, nu o face din curiozitate ştiinţifică ci ca să epateze (a epata = a uimi, a impresiona peste măsură). Are mania cercetărilor motivate de hiper afirmare de sine:

Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic; ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni (1 Timotei 6:3-5).

Dacă îi identificaţi, recomandarea Scripturii este pentru protecţia dumneavoastră: evitaţi astfel de caractere. Mai ales că nu recunosc a avea vreo problemă. Sunt personalităţi unice, aproape perfecte (modeste, nu?), care au doar „de oferit”.

Zidurile inimii mele

Zidurile inimii mele

Zidurile inimii mele

Am primit de curând o carte interesantă de psihologie şi terapie creştină (Zidurile inimii mele, Dr. Bruce Thompson & Barbara Thompson, Constanta : Kairos, 2013). S-ar putea să fie de folos multora dintre creştinii care resimt în fiinţa lor conflicte sufleteşti aduse/purtate din familia de origine. Cred de asemenea că vor fi şi unii care nu vor înţelege mare lucru, neavând o înclinaţie interioară pentru domeniul tulburărilor sufleteşti. Sunt convins însă că această carte este de folos (psiho)terapeuţilor, consilierilor creştini.

Nu este o lucrare pur ştiinţifică, dar provine din practica autorului şi din bagajul său de cunoştinţe medicale şi psihologice. Pe alocuri am văzut şi altfel decât dr. Bruce Thompson, dar, per ansamblu, am avut de învăţat, în mod special pe partea de soluţionare a conflictelor sufleteşti din punct de vedere creştin. Paşii terapeutici sunt izbitor de asemănători cu cei din diverse paradigme (Terapie Individuală – adleriană, Terapie Cognitiv-Comportamentală, Terapie Sistemică etc.), chiar dacă denumirile sunt diferite (de exemplu “pocăinţă” – “recunoaşterea problemei şi asumarea responsabilităţii”).

Ce se poate spune despre autor ?

Dr. Thompson s-a născut în Noua Zeelandă, este medic şi a pus bazele Facultăţii de Consiliere şi Îngrijire Medicală din cadrul Universităţii Naţiunilor, parte a organizaţiei Tineri Pentru Misiune. Lucrarea lui din Africa de Vest, ca medic misionar alături de Worldwide Evangelism Crusade, a dus la deschiderea centrelor de consiliere ale organizaţiei Tineri Pentru Misiune în mai multe locuri din lume. Alături de el, soţia lui, Barbara, slujeşte ca asistentă medicală, consilier şi co-autor. Ei locuiesc în Noua Zeelandă.

Aprecieri :

Dr. Thompson îşi călăuzește cititorii într-o călătorie înspre dobândirea plinătăţii. El aseamănă defensele psihologice cu niște ziduri pe care noi înşine le construim sub influenţa negativă a diferitelor persoane din viața noastră, denumite profeţi falşi, și compară aceste ziduri cu firul cu plumb divin al Legii lui Dumnezeu, arătându-ne cum să ne schimbăm prin pocăinţă şi ce înseamnă viaţa înnoită. Scriitorul acordă o deosebită atenţie credinţelor false ce apar în monologurile noastre interioare, procesului prin care ele iau naştere şi felului în care pot fi înlocuite prin adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru o mai bună înțelegere, dr. Thompson a pus la dispoziţia cititorilor şi câteva figuri bazate pe Scriptură.

Dr. William Backus – Autor al cărţii „Telling Yourself the Truth”, Fondator şi director al Centrului pentru Servicii Psihologice Creştine din St. Paul, Minnesota.

“Acest proces, al lui dr. Thompson, descrie un mod de vindecare extraordinar al lui Dumnezeu. Cu ajutorul firului de plumb al lui Dumnezeu, cei distruşi de păcat şi de traume pot fi vindecaţi şi pot trăi o viaţă răscumpărată. Cred că toţi creştinii, dar în mod special liderii şi consilierii, vor fi încurajaţi de această carte plină de învăţătură şi de înţelepciune.”

Dr. Archibald D. Hart – Profesor senior de Psihologie si Decan emerit al Catedrei de Psihologie Clinica din cadrul Fuller Theological Seminary, Pasadena, CA.

Personalitate de bază

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului lot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă. Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică.

În Evanghelia după Luca (4:20, 22, 28) observăm ceea ce se numeşte personalitate de bază. Avem un grup social cu puternice rădăcini istorice şi tradiţionale. Comportamentul grupului se aseamănă izbitor cu mişcarea sincronă a unui banc de peşti. Există anumite bancuri de peşti care se comportă ca un singur organism. Toţi indivizii se mişcă în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi viteză şi totul face un sens (autoprotejarea întregului).

Care este mişcarea (trăsătura) grupului din sinagoga vizitată de Isus?

  1. Prima reacţie este CAPTIVAREA. După o cuvântare profetică a lui Isus, „toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El”;
  2. A doua recţie este SURPRIZA. Printr-o cuvântare înţeleaptă Isus face ca „toţi să mărturisească despre El şi să se mire de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”;
  3. Ultima reacţie a personalităţii grupului este DUŞMĂNIA. Printr-o cuvântare acuzatoare a lui Isus se face că „toţi cei din sinagogă auzind aceste lucruri s-au umplut de mânie. S-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui pe care era zidita cetatea lor, ca să-l arunce jos, în prăpastie”.

De ce toţi reacţionau în acelaşi mod ? De „vină” este personalitatea de bază 🙂 .

Lupta rolurilor

Apostolul Pavel spune : „… când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc”.

Este impropriu şi inadecvat ca cineva să fie dimineaţa un maistru care „taie şi spânzură” sau un inspector fioros care pentru nimica toată desfiinţează câteva locuri de muncă, iar seara, să fie un creştin plin de compasiune care „mângâie, îmbărbătează şi consiliază” pe cei „spânzuraţi” şi pe cei lăsaţi fără locurile de muncă. Nu se potriveşte !

Atât consilierul spiritual (pastorul, preotul) cât şi psihoterapeutul dedicat, pasionat de oameni începe să fie pătruns de rolul său, care devine dominant, răsfrângându-se asupra celorlalte roluri (şef de secţie, mamă, tată, bunic, profesor, director, manager) şi domenii. Cei doi trebuie să ajungă la înţelegerea şi gestionarea propriilor sentimente / emoţii şi atitudini contradictorii.

O cerinţă imperioasă pentru rolul de consilier/terapeut este un puternic echilibru interior – un control al reacţiilor emoţionale, răbdare şi disponibilitate de a veni în contact cu problematica şi suferinţa umană. Această trăsătură se învaţă şi se perfecţionează în mod continuu; pe toată durata vieţii. Creştinul matur recunoaşte şi invocă aportul Duhului Sfânt care oferă asistenţă cu „stăpânirea de sine” sau calmul (ἐγκράτεια – egkrateia : auto-controlul → ultimul element din roada Duhului).

Gradul de autoacceptare al consilierului / psihoterapeutului este o alta trăsătură importantă pentru îndeplinirea rolului. Această atitudine aduce cu sine înţelegerea şi acceptarea celorlalţi, respectul şi încrederea faţă de altul. Apostolul Pavel manifestă din plin autoacceptarea (a nu se înţelege mulţumirea de sine) : 1 Cor. 4:3-4.

În caz contrar, nemulţumirea faţă de sine, vinovăţia şi mecanismele de apărare generate secundar vor putea duce la o morală rigidă, rigoristă [legalistă] şi proiectată în mod nefericit asupra persoanelor care caută ajutorul, şi nu o judecată încărcată de tâfne (Oancea C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

Psihologia „watchmanista” – I

Cititorii „watchmanisti” (un adjectiv-trasatura inventat – provine de la autorul crestin chinez Watchman Nee, pe numele sau adevarat Nee To-Sheng) se confrunta cu reale dificultati atunci cand citesc din opera marelui scriitor. Cele mai multe din scrierile sale sunt de fapt compilatii. Lucrarea de baza a lui Watchman Nee este Omul Spiritual si este singura carte pe care a editat-o el insusi (Nee, W., Omul Spiritual, 2006, p. 5). Dificultatea majora – asa cum o vad eu – consta in relatia dintre componentele tipologiei tripartite a fiintei umane. Nu toti crestinii vad fiinta umana intr-un mod tripartit, ci dihotomic, unind duhul si sufletul intr-o singura componenta, cea imateriala. Aici fac referire la aceia care vad fiinta umana ca fiind tripartita. Watchman Nee, ca orice investigator serios, realizeaza o colectie de date riguroasa (din Biblie) cu privire la cele trei componente – duh, suflet, trup – le analizeaza prin prisma termenilor (ebraica si greaca), naturii si functionalitatilor specifice. El vede crestinul ca o creatie noua care trebuie sa se manifeste prin duh. Aceasta se produce prin zdrobirea sufletului (adica renuntarea la dorintele carnii, motivatiilor egoiste, intereselor personale etc.) si subordonarea trupului care este vehiculul prin care duhul iese in afara. Zdrobirea sufletului nu trebuie sa duca la „anihilarea” acestuia, ci, din contra, la o dezvoltare a sa (minte, sentimente si vointa) in stransa dependenta de duh, deoarece prin suflet se manifesta personalitatea omului, alegerea sa libera.

Cu toate ca autorul avertizeaza la inceputul lucrarii sale (Omul Spiritual) ca face impartirea din considerente didactie, omul actionand ca un tot unitar, felul in care se realizeaza definirile, explicatiile si argumentele reflecta nivelul si paradigma in care era abordata psihologia in acele vremuri.

Perspectiva atomista [bucata cu bucata] este bazata, pe de o parte, pe descompunerea personalitatii in elementele sale componente in vederea studierii legitatilor lor de functionare iar, pe de alta parte, pe descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al acesteia. Perspectiva aceasta pacatuieste prin diviziunea excesiva a elementelor si separatismului acestora (Zlate M., Eul si Personalitatea, p. 13).

Cu toate ca lucrarea Omul Spiritual releva lucruri mereu noi, profunde, adevaruri importante sub aspect spiritual creeaza impresia de sciziune in fiinta umana. Parca in om exista trei instante „cu vointa proprie”, cu cerinte specifice, pulsiuni si trebuinte private. Eu doar le simt prezenta, conflictul, lupta dupa putere, dar tot eu trebuie sa stabilesc cui dau intaietate, cine cui se subordoneaza etc. Modul alambicat in care (pare ca) se pune problema il duce pe cititor la o confuzie reala. Acum sunt in suflet, acum sunt in duh si acum exprim prin trup ori sufletul, ori duhul, ori si una si alta amestecate – lucrul cel mai primejdios.

Dupa autor, cea mai buna modalitate de traire este cea realizata prin duhul. Prin aceasta el intelege o comunicare directa, nemijlocita cu Dumnezeu, cu Duhul Sfant, iar aceasta se realizeaza prin intermediul intuitiei, o functiune a Duhului. Nu se poate explica, ci doar simti si sti ca ceea ce cunosti in acel moment este de la Dumnezeu. Exista aici un mare pericol: alunecarea in misticism, „stergerea creierului” si abulie (lipsa mai mult sau mai puțin pronunțată a voinței; nehotărâre, inerție. – Din fr. aboulie.). Cu toate ca autorul cere ca vointa sa fie ferma, totusi cunoasterea de tip intuitie nu se realizeza cu mintea si da exemplul din rugaciunea cu duhul, unde mintea ramane fara rod. In alta lucrare atribuita lui (compilatia Comuniunea Duhului Sfant) se cere, din contra, ca mintea sa fie foarte activa iar vointa vigila, pentru a nu da cale de acces duhurilor rele sa patrunda in duhul nostru.

Va continua…

Creștinii și tulburările de personalitate – 2

Tulburările de personalitate [caracteriale] sunt afecțiuni nedatorate unei patologii organice sau altei boli psihice, care întrunesc următoarele caracteristici:

  • atitudini și comportament evident dizarmonice care se validează într-o gamă largă de situații personale și sociale
  • durabilitate, constând în episoade prelungite și nelimitate în timp de boala psihică
  • simptomele apar în copilărie sau adolescență, ele persistând în viața adultă
  • tulburarea determină un disconfort subiectiv care devine evident mai ales în stadiile mai tardive ale afecțiunii
  • afectarea semnificativă a performanțelor profesionale și sociale, dar nu obligatorie.

În DSM IV (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – Manualul statistic si de diagnostic al tulburărilot mentale) tulburările de personalitate sunt grupate în trei subcategorii denumite clustere.

  • Clusterul A – Caracterizat prin bizar și excentricitate
  • tulburare paranoidă
  • tulburare schizoidă
  • tulburarea schizotipală
  • Clusterul B – Caracterizat prin teatralitate, expresie emoțională intensă și instabilitate
  • tulburarea antisocială
  • tulburarea borderline
  • tulburarea narcisică
  • tulburarea histrionică
  • Clusterul C – Caracterizat prin anxietate și îngrijorare
  • tulburarea evitantă
  • tulburarea dependentă
  • tulburarea obsesiv-compulsivă

Trăsături temperamentale predispozante pentru tulburările de personalitate:

  • Pentru Tulburările din Clusterul A:
  • Retragere socială
  • Suspiciozitate
  • Stil de comunicare ambiguu
  • Pentru Tulburările din Clusterul B:
  • Impulsivitate
  • Extroversie
  • Abilitate de disociere a gândirii față de reacțiile afective negative
  • Pentru Tulburările din Clusterul C:
  • Neuroticim
  • Evitarea traumei.

Jorg Muller (psihiatru si preot) descrie „Comportamentul religios greșit” în cinci ipostaze. Patru dintre ele descriu din experiența sa tulburări de personalitate.

Creștinii și tulburările de personalitate

Chiar dacă sunt încă în DSM, tulburările de personalitate, conform specialiștilor sunt mai  degrabă tulburări de caracter.

Tulburarile de personalitate reprezinta un grup de structuri particulare ale personalitatii care include deviatii calitative sau cantitative ale sferei afectiv-volitionale si instinctive.

Aceste tulburari sunt schitate din copilarie, dar se cristalizeaza la adolescenta si insotesc persoana in cauza de-a lungul vietii. Ele se manifesta la nivel comportamental, dar subiectul nu le recunoaste ca atare, provocandu-i o incapacitate de integrare armonioasa la conditiile mediului social.

Caracteristici obisnuite ale pacientilor cu tulburari de personalitate:

– modele de comportament cronice si durabile, nu episodice;

– blamarea constanta a altora;

– functia sociala si ocupationala tulburate;

– dependenta sau independenta excesiva;

– frecvent „dezamagiti” de catre partener;

– trecere de la subevaluare la supraevaluare;

– relatii interpersonale tulburi sau instabile;

– deseori rezistenta la tratament.

Din punct de vedere creștin (scriptural, biblic) ar fi câteva întrebari ce s-ar potrivivi subiectului:

  • pot fi transformați (creștin = urmaș al lui Christos, ucenic al lui Christos) cei cu tulburări de personalitate, ținând cont de faptul că structura lor de personalitate este una rigidă (trăsături cronice și durabile)?
  • dacă pot fi transformați, avem de-a face cu o transformare episodică (adică, manifestată din când în când), ascendentă (o transformare în bine, continuuă) etc.?
  • Unele trăsături de personalitate rigide se pot schimba, altele nu?
  • Poate avea creștinismul un impact (terapeutic, transformator) pozitiv asupra celor cu tulburări de personalitate?

Continuă lectura