Profit sau Pierdere

Mă uit la un documentar interesant, dat pe mai multe posturi de televiziune (Discovery, Digi World etc.) despre întreprinzători. Este vorba de cumpărătorii de case. Acei oameni care licitează pentru ele, le cumpără cu un preț rezonabil, le renovează și le amenajează atât la interior cât și la exterior, apoi le vând cu un preț mai mare, în vederea obținerii unui profit substanțial. De obicei, prețul de pornire este stabilit în funcție de zona în care se găsește imobilul și de cât de aspectuos este în exterior. Cumpărătorii care licitează nu au voie să intre înăuntru. Din analiza exteriorului rezultă o estimare cu privire la interior. Uneori interiorul este acceptabil, alteori necesită mici reparații, în unele cazuri este nevoie de reparații capitale iar în altele reconfigurări serioase cu înlăturarea unor pereți, consolidări cu stâlpi, etc. Toate acestea au un cost și se reflectă direct asupra profitului. La finalul lucrării investitorul poate ieși în câștig sau în pierdere.

Estimarea interiorului prin analiza exteriorului poate fi o acțiune riscantă. Isus avea acces direct la inima omului. Știa cum este omul direct de la sursă: inima. Noi nu avem acest privilegiu, iar discernământul spiritual este din ce în ce mai rar. Cum este cel de lângă mine? Cum sunt eu? Exteriorul, ușor observabil, pare atractiv. Cu atât mai mult cu cât persoana în cauză este implicată în păstorire, leadership, Școală Duminicală, predicare, trainig spiritual etc. Calități observabile sunt: bunătate, manifestarea iubirii, acțiuni caritabile, consiliere, îndrumare biblică etc. Noi înșine putem primi din exterior păreri despre sine. De exemplu, o soră în Domnul, îmi spune că sunt un om deosebit, doar pentru timbrul vocii mele, așa cum se aude la telefon. Altul, căruia i-am contestat pseudo-lucrarea și metodele, mă acuză în fel și chip. Aceste evaluări bazate pe exterior le trăim cu toții. Un îndrumar cu privire la sursa acțiunilor noastre ne este de folos în cunoașterea de sine și cunoașterea altora. Deoarce numim dragoste agape ceea ce poate fi cu totul și cu totul altceva; acțiuni de binefacere care să ascundă motive nescripturale; nevoia de păstorire și predicare să fie un mecanism defensiv eșuat. Despre trăsături și acțiuni „spirituale” vorbim, ca mecanisme defensive mai jos.

Reacția Inversă
O descriem ca adoptarea unei convingeri sau reacții opuse celei inițiale, deoarece este indezirabilă (de nedorit sub aspect moral, emoțional) și ar genera anxietate. În mod concret aceasta poate să însemne că o persoană care are prejudecăți față de o etnie se manifestă extrem de prietenos cu reprezentanții respectivei etnii. Mama unui copil nedorit se comportă cu acesta extrem de protectiv și tandru. Fratele sau sora din biserică, atunci când te vede, verbalizează zgomotos iubirea sa față de tine, la un nivel sensibil mai mare decât îl exprimă față de ceilalți. Evident, nu sunteți nici prieteni, nici în relații apropiate și vă vedeți doar la sfârșitul serviciului divin. Dar vă iubește decibelic mai mult decât pe toți ceilalți.

Proiecția
Aceasta este atribuirea propriilor dorințe sau trăsături negative unei alte persoane. Uneori este ușor de sesizat acest mecanism. De exemplu, o persoană care nu a reușit să își argumenteze punctul de vedere susține că interlocutorul său este prost. Într-o altă situație, o femeie care tocmai s-a despărțit de partenerul său susține că vina pentru eșecul cuplului este în întregime a acestuia. Predicatorul al cărui mesaj este predominant cu și despre păcat, acuză păcatele auditoriului, arătând lui Dumnezeu că el este impotriva păcatului din viața sa. Oamenii care prezintă doar o față a lucrurilor, nu au trăit și alte experiențe care să-i impacteze. Dacă ar fi fericiți, nu ar mai da în alții, condamnându-i pentru robia din viața sa.

Sublimarea
Aici vorbim despre manifestarea dorințelor inacceptabile într-o manieră acceptabilă social. Vedem sublimarea la persoanele care își manifestă impulsurile agresive practicând sporturi violente. Este un pastor predicator pe care-l văd pe internet. Sublimare scrie în toate cuvintele acuzatoare, însoțite de o dinamică mimico-gestuală și sunete provenite din scrâșnetele dinților acționate de mușchii ca de buldog ai maxilarelor. Ochii sunt încărcați de o răutate pătrunzătoare, pumnul este alb datorită forței cu care este strâns și cuvintele sunt tăișuri nimicitoare. Este vorba de o agresivitate emoțională gravă. Sub paravanul Scripturii sunt acceptate toate upercuturile, directele și croșeul devastator.

Ele sunt mai multe, dar ideea s-a prins deja. Camuflați de un exterior plăcut, atractiv putem să punem în scenă propriile noastre tendințe naturale. Dar interiorul fiecăruia va fi dat pe față: „Iar dacă cineva construieşte, pe această temelie, aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dezvăluită, pentru că Ziua aceea o va face cunoscută, deoarece va fi descoperită prin foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” – 1 Corinteni 3:12-13. Vom avea profit sau pierdere, faliment.

ORGOLIUL

Trăsătură de caracter constând în hipertrofia eului și având ca urmare supraestimarea de sine, pornind de la intense nevoi narcisice: „… orgoliosul se stimează pe sine dincolo de orice măsură (Dupré)”. Ca element al structurii paranoiace, orgoliul rezultă din proiectarea în exterior a tot ceea ce ar putea amenința identitatea dintre eu și idealul eului. Poate corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului în cazul unui supraeu delirant sau al unui conflict real dintre eu și un supraeu sever, conflict rezolvat de eu cu ajutorul mecanismului de proiecție. În normalitate, se îmbină cu vanitatea, care este o nevoie de apreciere venită din exterior și are semnificația de aport narcisic, dincolo de motive reale, obiectivabile. Când corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului, cu negarea elementelor ce contrazic această identitate, duce la dificultăți de adaptare socială, prin atitudini despotice, abuz de autoritate, intoleranță, dispreț și nevoie de control posesiv, asociată cu susceptibilitate accentuată. În patologie, mecanismul proiectiv care asigura identitatea eu-supraeu poate determina delirul de persecuție, delirul de grandoare din psihozele paranoide, maniacale și, mai ales, din paralizia generală sau din oligofrenii, cu absența sau pierderea autocriticii.

ANANCASTUL în concepția lui E. Kahn

Cei mai mulți anancaști sunt astenici; terenul anancast se naște din reunirea unei particularități instinctive cu un anumit temperament, care poate fi disforic [opusul lui euforic], dar și senzitiv.

  • În lipsa unui temperament anxios-senzitiv, fenomenul obsesiv nici nu are cum să apară, elementul anxios-senzitiv dând prilejul structurării sentimentului de vină, care conduce la nesiguranța senzitivă; din trăirea sentimentului de vinovăție ia naștere tendința de autopedepsire, dar și revolta împotriva culpei și a pedepsei, adică rădăcinile ambitendenței [amivalenței] obsesive.
  • Anancastul are următoarele caracteristici care se adaugă fundalului instinctiv și temperamental: eu slab, introversiunea, nesiguranța, subaprecierea eului propriu, tendința spre fenomene de hipercompensare.
  • Obsesivul gândește astfel: „sunt sortit să fiu mereu chinuit, destinat suferinței; pentru aceasta obsesia vine la timpul oportun; prin suferința mea mă ridic deasupra celorlalți, celor care nu suferă, și astfel merit mila și atenția lor”.
  • Hoffmann arată că una dintre caracteristicile bazale ale obsesivului este, alături de scindarea antinomică, dragostea sa pentru obsesie; obsesivul are impresia că prin obsesie plătește tribut unei forțe superioare și că responsabilitatea sa față de semeni este mai lipsită de importanță decât cea față de forțe oculte superioare.
  • Obsesivul se teme de forța superioară, pe care o bănuiește prezentă în orice fenomen obsesiv, nerealizând că se identifică cu această forță externă, autopedepsindu-se.
  • Nu există un singur tip de anancast, singurul criteriu comun fiind nesiguranța generală, care este însă caracteristică și altor tipuri.
  • Anancastul vrea cu orice preț să rămână mic și copil, dar copilul unei forțe mari, supranaturale; de aceea, nu apare eronată apropierea dintre mentalitatea obsesivului și cea religioasă, paralelă; această apropiere nu se limitează numai la asemănarea ritului și a cultului cu ceremonialul obsesiv.
  • Obsesia ajută anancastul „să fie în același timp sclav și stăpân”, „copil și părinte”, roluri pe care le mimează ca pe un joc; morala riguroasă, tirania etică a multor anancaști poate rezulta din ambitendență și supracompensare; obsesivul este în situația vulpii din fabulă, care vede strugurii, dar neputându-i ajunge, îi declară acri.
  • Anancastul nu este criminal, nu pentru că morala sa îl oprește de la crimă, ci pentru că topește instinctele criminale în forul său interior, dezvoltându-le într-o magmă în care el singur este „delincvent și judecător”.

ANACASTUL în concepția lui Kurt Schneider

Caracterul (tipul) anancast nu poate fi înțeles decât pornind de la starea de neliniște și  nesiguranță.

  • Obsesivitatea este una din caracteristicile majore ale acestui tip de psihopatie.
  • Obsesia apare atunci când subiectul nu-și poate refula conținuturile din conștiință, cu toate că, în același timp, apreciază drept patologice aceste conținuturi sau consideră că predominarea și persistența lor nu au nici o rațiune; conținuturile de conștiință vin din interior (deci nu au o exogenitate*); în obsesie este vorba de o constrângere interioară; ea nu poate apărea pe terenul unei vieți suple, fluente.
  • Reprezentările obsesive, în sensul strict al cuvântului, sunt numai formal obsesii, deoarece nu sunt însoțite de sentimentul de asediere a conștiinței.
  • Ideile obsesive pornesc la anancast din sentimentul permanent de culpabilitate sau de insuficiență; subiecții trăiesc în permanență cu frica că au făcut ceva nepotrivit, greșit sau că se va întâmpla sau se întâmplă ceva nefast.
  • Acești indivizi sunt opusul a ceea ce se numește „o conștiință robustă”.
  • Temele obsesive sunt în strânsă legătură cu impulsiunile și scara axiologică (valorică) a persoanei, deci în raport cu istoria sa individuală.
  • Anancastul este pedant, corect, minuțios, neliniștit, nesigur, precaut, predispus spre ceremonii și rituri, care pot părea neautentice și bizare.
  • Studiile făcute pe familiile lor îndreptățesc ipotezele referitoare la un anume rol al eredității.
  • Există o înrudire destul de strânsă a obsesivului cu depresivul și astenicul; procese obsesive pot apărea în faza depresivă a psihozei maniaco-depresive, chiar și la persoane care nu au prezentat anterior trăsături anancaste.

Chestionarele de personalitate pe post de… zodiac.

Ne este cunoscută la toți vorba: „Românul s-a născut poet”. Dar ne este cunoscut, din experiența zilnică, și faptul că românul s-a născut medic, farmacist, mecanic, profesor și multe alte nașteri specializate din fașă.

Că ne doftoricim după ureche nu mai este de mult un secret. Ne pricepem și suntem mândri de „doxa” noastră. Nu e deloc o noutate aplecarea și spre cele sufletești. Ideea „dezvoltării personale” nu mai este de mult preocuparea psihoterapeutului, iar manevrarea chestionarelor de personalitate a devenit o îndeletnicire strict personală, ce să mai mergem noi la psihologii diagnosticieni. Apropos! Mi-a fost dat să văd chestionare făcute de unii creștini fără ca aceștia să știe măcar ce este o scală nominală, darmite una ordinală ori de intervale egale sau de raport. De unde să ști că testul pe care l-ai creat după urechea de specialist născut, nu făcut, măsoară ceea ce ți-ai propus? Ai testat testul însuși? L-ai trecut prin furcile caudine ale fidelității și validității? Lasă-ne dom’le cu prostiile astea…

Și așa zic și cei care-și aplică după ureche chestionare de personalitate, ori de aptitudini sau de interese. Sunt bucuroși că și-au descoperit eticheta: Liderul, Protectorul, Pacifistul etc. În realitate chestionarul este fără de nici un folos în mâna nespecialistului. Are rol de… metamfetamină ideologică.

Ce se întâmplă când ne aplicăm teste de personalitate fără a parcurge o serie de sesiuni de autocunoaștere sub directa călăuzire a unui specialist (consilier psihologic, psihoterapeut)?

În primul rând ne furnizează iluzii. Hm, cum să ofere iluzii când acel chestionar a fost realizat de o armată de specialiști? Când a trecut probele cele mai serioase de validare a conținutului, a criteriului și a constructului? Deoarece chestionarele „măsoară” tendințe mai puțin profunde. Tendințe adevărate, dar care nu fac parte din adîncimile psihismului nostru. Doar un specialist poate fora, cu ajutorul consiliatului dincolo de conștient. Un specialist știe când dă de rezistența consiliatului. Majoritatea cauzelor tulburărilor psihice sunt de natura inconștientă. Parcurgerea itemilor unui chestionar nu duce la insight niciodată. În mâna nespecialistului rezultatul unui test de personalitate este ca vopsirea cu un roșu metalizat, strălucitor, lucios a unei mașini. Dar peste rugină.

În al doilea rând folosirea după ureche a chestionarelor duce la o mai profundă mascare a problemelor sufletești. Caracterul de generalitate al chestionarului nu poate suplini travaliul pe care specialistul psihoterapeut îl depune împreună cu consiliatul său. Un chestionar nu te întreabă și nu cere să dezvolți un răspuns pe care-l dai, bifând una dintre opțiunile date. Ba din contră nu ia în calcul și altă variantă pe care ai da-o dacă ai fi întrebat. Mai mult decât atât, nu te ajută să corelezi răspunsurile cu situația ta actuală și cu evenimentele importante din viața ta. Chestionarul e prea general pentru ce trebuie să întreprindă terapeutul împreună cu tine.

În al treilea rând un chestionar de personalitate autoaplicat de necunoscător oferă pseudo soluții. Chestionarul nu te cunoaște. Nu știe cine ești. Nu-ți cunoaște experiența de viață, trăirile, planurile de viitor, viciile sau virtuțile, fantasmele ș.a.m.d. Chestionarul e imperturbabil în drumul său, unic pentru toți și cu aceleași răspunsuri pentru toți. Chestionarul nu cunoaște frumoasa reclamă de pe frontispiciul mega magazinelor: „Suntem cu toții diferiți. Din fericire!” Așadar, soluțiile sale nu sunt pentru tine, unicul și indivizibilul, ci pentru toți. Înțelegi de ce nu ți se aplică?

Dar, după cum ați intuit, un chestionar de personalitate poate fi de folos în mâna unui specialist, care are competența anilor de școală și a anilor de formare într-o anume formă de psihoterapie. Apoi intuiția și experiența îl ajută să formuleze întrebări noi, ingenioase, adaptate la situația ta de viață. El este preocupat de ce înseamnă pentru tine ceea ce răspunzi, nu ce se potrivește cu toți ceilalți. Doar în acest fel un chestionar de personalitate devine unul dintre zecile de instrumente, eficiente, pe care un specialist le folosește în ajutorul tău.

Unilateralul – sau datu’ cu oiştea-n gard

Paul Watzlawick a povestit o întâmplare anecdotică din timpul specializării sale la o clinică psihiatrică italiană, în care se subliniază capcana unei orientări teoretice unilaterale şi limitate, dar şi a unei inexacte colectări de date :

Doi asistenţi medicali trebuiau să transporte un pacient schizofrenic, de la spitalul psihiatric din Verona, la spitalul central din Roma. Ei ştiau că pacienţii schizofrenici au tulburări perceptive, reacţionează adesea paranoid şi atunci pot deveni agresivi, nu recunosc persoane, neagă realitatea şi se cred adesea a fi altcineva.

L-au întrebat pe portar unde îl pot găsi pe pacientul Giovanni Rossi. Le-a spus să se ducă în camera 102. S-au dus acolo şi au găsit un bărbat îmbrăcat frumos, cu palton, care părea gata pentru transport. I-au spus : „Vă rugăm să nu ne faceţi greutăţi domnule Rossi, veniţi cu noi la Roma !” El le-a răspuns : „Eu nu sunt Rossi, acela este altul”. „Sigur !” zâmbeau ei ştiutori. „Cu toate acestea, veniţi cu noi la psihiatrie.”

Omul a devenit furios. Se opunea. Când a fost luat în braţe, a început să lovească şi să strige. Tot mereu nega realitatea : „nu sunt bolnav, eu nu sunt pacient, numele meu nu este Rossi, eu nici măcar nu sunt internat în spital”. Asistenţii se gândesc : „totul se potriveşte cu descrierea bolii. Îi vom administra o injecţie de calmare şi când e conştient îl transportăm la salvare.” Aşa au procedat şi au pornit spre Roma.

După o ora au fost opriţi de poliţie : „Trebuie să vă întoarceţi numaidecât la Verona, pentru că aţi luat persoana greşită. Acest domn nu este pacientul Rossi, ci un vizitator.”

Chiar şi o bună cunoaştere, dacă e unilaterală, se transformă în ochelari de cal.

Comportamentul religios greşit – Caracterul Schizoid

Oamenii care comunica greu si se tem de legaturi sentimentale sunt considerati firi schizoide. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca ei se afla pe treapta premergatoare schizofreniei, ci ca au o anumita structura a personalitatii, ca nu doresc sa se lege in nici un fel, parand din aceasta cauza reci si distanti. Oamenii din aceasta categorie nu-i iubesc pe cei cu o credinta vie, implicata, ei prefera sa se apropie de orice sentiment inarmati cu scepticism si retinere. Iar aceasta pentru ca ar putea fi dezamagiti, ceea ce ar fi rau pentru ei. Credinta este pentru ei un lucru rational. Gandirea le este abstracta, legatura cu Dumnezeu lipsita de caldura. Deoarece nu se simt iubiti, cauta relatii libere, care sa nu-i oblige la nimic, si incep sa se teama de acestea imediat ce partenerul incearca o apropiere. De aceea omul cu un asemenea caracter ramane mai degraba un singuratic si se trezeste atras intr-un cerc vicios: refuzand intimitatea, el se afla de fapt in cautarea ei. Este un “arici” care isi scoate acele si devine agresiv de cate ori se apropie cineva de el.

Cateodata agresivitatea sa poate fi mijloc de stabilire a contactelor: ii e mai usor sa lege o relatie cu ajutorul intepaturilor, a iesirilor cinice, ironice, sau chiar a bataii decat prin tandrete si complimente. Asemenea tactici il feresc de relatii sentimentale de care se teme.

Continuă lectura

Comportamentul religios greşit – Caracterul depresiv

Un neurolog mi-a spus candva ca ii recunoaste aproape imediat pe bunii “catolici” printre pacientii sai. Acestia ar suferi mai frecvent de depresii, deoarece sunt mereu crispati de dorinta de a atinge perfectiunea. Inclin sa ii dau dreptate colegului meu. Orice efort de a deveni, prin forte proprii, sfant, duce la resemnare sau depresie. Este vorba, in primul rand, de refularea unor sentimente elementare cum sunt mania, frica, vinovatia, tristetea, a caror manifestare suferindul nu si-o ingaduie. El crede ca asemenea sentimente, ca si nevoile sexuale, sunt ceva rau si trebuie tinute in frau! Este insa, mai degraba, o suprimare ce se petrece in numele Domnului. Acolo unde lipseste expresia uni impresii se instaleaza depresia, adica atunci cand cineva nu-si articuleaza sentimentele si nevoile se ajunge de-a dreptul la suprimarea lor. Aceasta insa nu din dorinta lui Dumnezeu.

Concret: refularea dorintelor puternice de catre oamenii depresivi duce, si in domeniul religios, la pierderea originalitatii si a capacitatea de a-si dezvolta personalitatea. Un comportament de victima, de autosacrificiu ascunde, nu arareori, teama de a infrunta viata; omul s-ar putea face, cu aceasta ocazie, vinovat. Si deoarece oamenii depresivi se tem de vinovatie, ei fac tot ce le pretind ceilalti. Astfel ei se fac vinovati de faptul ca nu-si traiesc propria viata. Iar pana la urma se intampla sa dea frau liber agresivitatii acumulate impotriva propriei persoane, ajungand, in cazurile cele mai grave, sa se sinucida, adica sa se dezica de viata ce le-a fost daruita. Crestinul sanatos a invatat sa se apere si sa se confrunte cu propriile sale defecte.

Continuă lectura

Comportamentul religios greşit – Caracterul Isteric

Il intalnim adesea in practica religioasa. Din teama de a pierde sentimentul ca este protejat, ca se afla in siguranta, istericul se agata de oamenii din jur, Ii cere lui Dumnezeu puterea de a se tine tare, se irita usor si, fiind extrem de emotiv, reactioneaza adesea fie printr-un entuziasm, fie printr-o indignare exagerata. Atunci cand frica este tinuta in subconstient, ea izbucneste sub forma unor afectiuni psihosomatice: conflictul sufletesc se converteste intr-un handicap fizic.Asemena cazuri sunt denumite isterii de conversiune. Acesta era si cazul unui elev de saptesprezece ani care a venit la mine [autorul cartii, Jorg Muller] deoarece isi pierduse, brusc, vederea, desi nu fusesera constatate la el nici un fel de leziuni ale tesuturilor ochiului. Nenorocirea a inceput in ziua cand o colega draguta

Continuă lectura

Comportamentul religios greşit – Urmarea unei false imagini despre Dumnezeu

Din cartea Dumnezeu este altfel, de Jorg Muller, am sa prezint in serial, acest capitol (din titlul de mai sus) deosebit de interesant si util. Jorg Muller, psihiatru si preot, are o vasta experienta in cele doua domenii. Experienta sa ne este utila, atat noua celor din domeniul psihologiei, dar si celor din domeniul spiritual, religios. Preotii, pastorii, liderii formatori, invatatorii si profesorii pot beneficia de exemplele din aceasta carte. O prezizare importanta: sublinierile, nuantarile si coloratura textului imi apartin. Sa incepem!

In mod normal nimeni nu apeleaza la psiholog sau la preot din cauza fenomenelor nevrotice ale gandirii si manifestarilor sale religioase. Oamenii sunt convinsi de corectitudinea comportamentului lor spiritual si in nici un caz nu se gandesc ca ar avea nevoie de ajutor inainte de a fi coplesiti de suferinta. Deformarile religioase precum fanatismul, o piosenie exagerata, setea masochista de suferinta, fariseismul si negarea pseudomistica a acestei lumi sunt manifestari ale unor spaime ascunse. Asemenea oameni par derutati si instrainati de lume, fiind insa, de fapt, in permanenta preocupati doar de persoana lor, deoarece vor sa-si asigure mantuirea prin propriile forte. Sunt sclavii unui Dumnezeu gresit inteles, Care nu le ingaduie sa traiasca. Ceea ce pare la ei umilinta nu-i nimic altceva decat o trufie ascunsa prin care se doreste, in mod inconstient, satisfacerea pretentiilor excesive fata de propria persoana. Prin exagererea binelui, binele nu devine mai bun; in schimb, omul este expus pericolului de a dezvolta un comportament samavolnic, si un orgoliu exacerbat.

Continuă lectura