IDENTITATE, IDENTITATE DE SINE

IDENTITATE

Raport de asemănare perfectă între două entități, mergând până la completă lor echivalență; identitatea este doar conceptibilă, stabilindu-se numai între entități ideale și nefiind decât aproximativă între lucruri concrete. Acestea sunt identice numai la nivel abstract, dacă se consideră exclusiv proprietățile lor comune, repetabile; luate individual, obiectele se și deosebesc între ele, fiecare având, pe fondul asemănărilor esențiale cu celelalte, o serie de caracteristici care îl fac inconfundabil în unicitatea sa.

Termenul semnifică și proprietatea unui obiect de a fi același, păstrându-și caracteristicile fundamentale care îl definesc, dându-i unicitatea inconfundabilă. În gândire, se reflectă sub forma principiului identității, conform căruia în același discurs orice expresie își păstrează un singur sens și numai unul, orice modificare dând naștere unor sofisme (sofism: raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al conținutului).

În psihogeneză, identitatea se realizează prin maturizare, prin educație și prin diferențieri de roluri și statuturi îndeplinite în cadrul interacțiunii cu mediul social – ceea ce corespunde unor identificări succesive; copilul „candidat la umanitate”, devenit adolescent își cristalizează o identitate de sine psihologică, puternic impregnată socio-afectiv de atributele grupurilor (școlare, profesionale, de petrecere a timpului liber) cărora îi aparține.

IDENTITATE DE SINE

Dimensiune definitorie a conștiinței de sine, care se constituie ca revers și latură complementară a conștiinței despre lume, prin inferența mediului social (cu acțiune coercitivă, normativă, exprimând necesitatea obiectivă) asupra individului. Identitatea de sine reprezintă condiția autonomiei și autoreglării persoanei, precum și a organizării vieții de relație, cristalizându-se în cadrul relațiilor socio-afective ale individului cu ceilalți și a opțiunilor lui conștiente, în funcție de rolurile și statusurile îndeplinite simultan sau succesiv în societate. Aspectele de rol și statut servesc nuanțat la stabilirea identității de sine. Ele pot însă conduce, în caz de conflicte (inter-rol, inter-statut), la erodarea identității de sine sau la apariția unor tulburări de personalitate. În stările de modificare patologică a conștiinței de sine (prin hipertrofiere, hipotrofierea sau disoluția ei), apar tulburări de orientare de tipul derealizării, depersonalizării. Fenomenul de disociație desemnează dedublarea (fragmentarea Eului), deci pierderea unității și unicității persoanei, inclusiv a identității de sine, reprezentând un simptom major în schizofrenie și căpătând particularități în isterie (disociație).

ANACASTUL în concepția lui Kurt Schneider

Caracterul (tipul) anancast nu poate fi înțeles decât pornind de la starea de neliniște și  nesiguranță.

  • Obsesivitatea este una din caracteristicile majore ale acestui tip de psihopatie.
  • Obsesia apare atunci când subiectul nu-și poate refula conținuturile din conștiință, cu toate că, în același timp, apreciază drept patologice aceste conținuturi sau consideră că predominarea și persistența lor nu au nici o rațiune; conținuturile de conștiință vin din interior (deci nu au o exogenitate*); în obsesie este vorba de o constrângere interioară; ea nu poate apărea pe terenul unei vieți suple, fluente.
  • Reprezentările obsesive, în sensul strict al cuvântului, sunt numai formal obsesii, deoarece nu sunt însoțite de sentimentul de asediere a conștiinței.
  • Ideile obsesive pornesc la anancast din sentimentul permanent de culpabilitate sau de insuficiență; subiecții trăiesc în permanență cu frica că au făcut ceva nepotrivit, greșit sau că se va întâmpla sau se întâmplă ceva nefast.
  • Acești indivizi sunt opusul a ceea ce se numește „o conștiință robustă”.
  • Temele obsesive sunt în strânsă legătură cu impulsiunile și scara axiologică (valorică) a persoanei, deci în raport cu istoria sa individuală.
  • Anancastul este pedant, corect, minuțios, neliniștit, nesigur, precaut, predispus spre ceremonii și rituri, care pot părea neautentice și bizare.
  • Studiile făcute pe familiile lor îndreptățesc ipotezele referitoare la un anume rol al eredității.
  • Există o înrudire destul de strânsă a obsesivului cu depresivul și astenicul; procese obsesive pot apărea în faza depresivă a psihozei maniaco-depresive, chiar și la persoane care nu au prezentat anterior trăsături anancaste.

Unilateralul – sau datu’ cu oiştea-n gard

Paul Watzlawick a povestit o întâmplare anecdotică din timpul specializării sale la o clinică psihiatrică italiană, în care se subliniază capcana unei orientări teoretice unilaterale şi limitate, dar şi a unei inexacte colectări de date :

Doi asistenţi medicali trebuiau să transporte un pacient schizofrenic, de la spitalul psihiatric din Verona, la spitalul central din Roma. Ei ştiau că pacienţii schizofrenici au tulburări perceptive, reacţionează adesea paranoid şi atunci pot deveni agresivi, nu recunosc persoane, neagă realitatea şi se cred adesea a fi altcineva.

L-au întrebat pe portar unde îl pot găsi pe pacientul Giovanni Rossi. Le-a spus să se ducă în camera 102. S-au dus acolo şi au găsit un bărbat îmbrăcat frumos, cu palton, care părea gata pentru transport. I-au spus : „Vă rugăm să nu ne faceţi greutăţi domnule Rossi, veniţi cu noi la Roma !” El le-a răspuns : „Eu nu sunt Rossi, acela este altul”. „Sigur !” zâmbeau ei ştiutori. „Cu toate acestea, veniţi cu noi la psihiatrie.”

Omul a devenit furios. Se opunea. Când a fost luat în braţe, a început să lovească şi să strige. Tot mereu nega realitatea : „nu sunt bolnav, eu nu sunt pacient, numele meu nu este Rossi, eu nici măcar nu sunt internat în spital”. Asistenţii se gândesc : „totul se potriveşte cu descrierea bolii. Îi vom administra o injecţie de calmare şi când e conştient îl transportăm la salvare.” Aşa au procedat şi au pornit spre Roma.

După o ora au fost opriţi de poliţie : „Trebuie să vă întoarceţi numaidecât la Verona, pentru că aţi luat persoana greşită. Acest domn nu este pacientul Rossi, ci un vizitator.”

Chiar şi o bună cunoaştere, dacă e unilaterală, se transformă în ochelari de cal.

Comportamentul religios greşit – Caracterul Schizoid

Oamenii care comunica greu si se tem de legaturi sentimentale sunt considerati firi schizoide. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca ei se afla pe treapta premergatoare schizofreniei, ci ca au o anumita structura a personalitatii, ca nu doresc sa se lege in nici un fel, parand din aceasta cauza reci si distanti. Oamenii din aceasta categorie nu-i iubesc pe cei cu o credinta vie, implicata, ei prefera sa se apropie de orice sentiment inarmati cu scepticism si retinere. Iar aceasta pentru ca ar putea fi dezamagiti, ceea ce ar fi rau pentru ei. Credinta este pentru ei un lucru rational. Gandirea le este abstracta, legatura cu Dumnezeu lipsita de caldura. Deoarece nu se simt iubiti, cauta relatii libere, care sa nu-i oblige la nimic, si incep sa se teama de acestea imediat ce partenerul incearca o apropiere. De aceea omul cu un asemenea caracter ramane mai degraba un singuratic si se trezeste atras intr-un cerc vicios: refuzand intimitatea, el se afla de fapt in cautarea ei. Este un “arici” care isi scoate acele si devine agresiv de cate ori se apropie cineva de el.

Cateodata agresivitatea sa poate fi mijloc de stabilire a contactelor: ii e mai usor sa lege o relatie cu ajutorul intepaturilor, a iesirilor cinice, ironice, sau chiar a bataii decat prin tandrete si complimente. Asemenea tactici il feresc de relatii sentimentale de care se teme.

Continuă lectura

Comportamentul religios greşit – Caracterul depresiv

Un neurolog mi-a spus candva ca ii recunoaste aproape imediat pe bunii “catolici” printre pacientii sai. Acestia ar suferi mai frecvent de depresii, deoarece sunt mereu crispati de dorinta de a atinge perfectiunea. Inclin sa ii dau dreptate colegului meu. Orice efort de a deveni, prin forte proprii, sfant, duce la resemnare sau depresie. Este vorba, in primul rand, de refularea unor sentimente elementare cum sunt mania, frica, vinovatia, tristetea, a caror manifestare suferindul nu si-o ingaduie. El crede ca asemenea sentimente, ca si nevoile sexuale, sunt ceva rau si trebuie tinute in frau! Este insa, mai degraba, o suprimare ce se petrece in numele Domnului. Acolo unde lipseste expresia uni impresii se instaleaza depresia, adica atunci cand cineva nu-si articuleaza sentimentele si nevoile se ajunge de-a dreptul la suprimarea lor. Aceasta insa nu din dorinta lui Dumnezeu.

Concret: refularea dorintelor puternice de catre oamenii depresivi duce, si in domeniul religios, la pierderea originalitatii si a capacitatea de a-si dezvolta personalitatea. Un comportament de victima, de autosacrificiu ascunde, nu arareori, teama de a infrunta viata; omul s-ar putea face, cu aceasta ocazie, vinovat. Si deoarece oamenii depresivi se tem de vinovatie, ei fac tot ce le pretind ceilalti. Astfel ei se fac vinovati de faptul ca nu-si traiesc propria viata. Iar pana la urma se intampla sa dea frau liber agresivitatii acumulate impotriva propriei persoane, ajungand, in cazurile cele mai grave, sa se sinucida, adica sa se dezica de viata ce le-a fost daruita. Crestinul sanatos a invatat sa se apere si sa se confrunte cu propriile sale defecte.

Continuă lectura

Comportamentul religios greşit – Caracterul Obsesiv

Aici este clar ca elementul de baza este “frica”. Omul cu structura obsesiva vrea sa se asigure si sa se protejeze. Din aceasta cauza se si agata el atat de principii si formule; nimic nu ar putea fi mai rau decat modificarea propriei lui personalitati. Acestui tip ii este caracteristica o gandire magica: asigurarea prin reguli, interdictii si respectarea unei ordini acceptate il ajuta sa-si tina in frau temerile. Tendinta de a verifica de o suta de ori usile si robinetele, de a repeta la nesfarsit rugaciunile, de a numara masinile de pe strada sau de a cantari de zece ori o situatie inainte de a face urmatorul pas ii asigura sentimentul ca viata poate fi traita fara teama cel putin in urmatoarele cateva ore. Dupa care urmeaza un nou ciclu de impulsuri obsesive. Pornirea de a se spala la nesfarsit ilustreaza extrem de concludent de cate aranjamente si manevre este nevoie pentru a reinstaura vechea ordine: sentimentele de vinovatie pot fi si ele, spre exemplu, spalate pentru scurt timp. Gandirea magica inghite intreaga lume si insasi imaginea lui Dumnezeu. Evlavia fanatica si inclinarea spre dogmatism sunt semnele unei structuri religioase obsesive. Omul respectiv este cu siguranta prevazator, concentrat asupra telului sau, consecvent; dar toate acestea se manifesta intr-un mod crispat caci, de fapt, el n-are incredere in Dumnezeu. Ba chiar s-ar putea spune ca regulile dupa care traieste sunt cu atat mai mult aspre cu cat mai putina incredere are in Dumnezeu. Teama de a se face vinovat este adanc inradacinata in el. Cautarile in domeniul credintei pot provoca crize; de aceea el face totul pentru a se apara. Iar cea mai buna metoda de aparare este respectarea stricta a traditiei. Astfel stii macar pe ce poti conta.

Continuă lectura

Comportamentul religios greşit – Caracterul Isteric

Il intalnim adesea in practica religioasa. Din teama de a pierde sentimentul ca este protejat, ca se afla in siguranta, istericul se agata de oamenii din jur, Ii cere lui Dumnezeu puterea de a se tine tare, se irita usor si, fiind extrem de emotiv, reactioneaza adesea fie printr-un entuziasm, fie printr-o indignare exagerata. Atunci cand frica este tinuta in subconstient, ea izbucneste sub forma unor afectiuni psihosomatice: conflictul sufletesc se converteste intr-un handicap fizic.Asemena cazuri sunt denumite isterii de conversiune. Acesta era si cazul unui elev de saptesprezece ani care a venit la mine [autorul cartii, Jorg Muller] deoarece isi pierduse, brusc, vederea, desi nu fusesera constatate la el nici un fel de leziuni ale tesuturilor ochiului. Nenorocirea a inceput in ziua cand o colega draguta

Continuă lectura

Comportamentul religios greşit – Urmarea unei false imagini despre Dumnezeu

Din cartea Dumnezeu este altfel, de Jorg Muller, am sa prezint in serial, acest capitol (din titlul de mai sus) deosebit de interesant si util. Jorg Muller, psihiatru si preot, are o vasta experienta in cele doua domenii. Experienta sa ne este utila, atat noua celor din domeniul psihologiei, dar si celor din domeniul spiritual, religios. Preotii, pastorii, liderii formatori, invatatorii si profesorii pot beneficia de exemplele din aceasta carte. O prezizare importanta: sublinierile, nuantarile si coloratura textului imi apartin. Sa incepem!

In mod normal nimeni nu apeleaza la psiholog sau la preot din cauza fenomenelor nevrotice ale gandirii si manifestarilor sale religioase. Oamenii sunt convinsi de corectitudinea comportamentului lor spiritual si in nici un caz nu se gandesc ca ar avea nevoie de ajutor inainte de a fi coplesiti de suferinta. Deformarile religioase precum fanatismul, o piosenie exagerata, setea masochista de suferinta, fariseismul si negarea pseudomistica a acestei lumi sunt manifestari ale unor spaime ascunse. Asemenea oameni par derutati si instrainati de lume, fiind insa, de fapt, in permanenta preocupati doar de persoana lor, deoarece vor sa-si asigure mantuirea prin propriile forte. Sunt sclavii unui Dumnezeu gresit inteles, Care nu le ingaduie sa traiasca. Ceea ce pare la ei umilinta nu-i nimic altceva decat o trufie ascunsa prin care se doreste, in mod inconstient, satisfacerea pretentiilor excesive fata de propria persoana. Prin exagererea binelui, binele nu devine mai bun; in schimb, omul este expus pericolului de a dezvolta un comportament samavolnic, si un orgoliu exacerbat.

Continuă lectura