Sistemul demonic al secolului XXI

Fără introduceri și fără menajamente. Sistemul umanist postmodernist global este unul demonic. Fără discuții. De obicei nu fac afirmații șocante, extraordinare, otviste (a la romania tv).

Cum realizăm că a început, la nivel global, prigoana asupra creștinilor? Simplu! Sistemul legalizat barnevernet existent în mai toate țările „civilizate”. Un sistem implementat la toate nivelurile. Astăzi, de exemplu, undeva în Germania, s-a întrunit o comisie care are scopul să evalueze relația părinte – copil. Una dintre învățătoare întreabă blândoc (împrumut licența de limbaj a la Marius Cruceru) copilul: „Părinții tăi te duc la biserica?” „Da”, răspunde acesta nonșalant. „Și te duc la biserică tot timpul?”, „Da”, se repetă ghindocul. Asaltul continuă: „Și te duc și când nu vrei tu?” „Da.” Concluzia învățătoarei este jalnică. Copilul este forțat să facă, împotriva voinței lui, lucruri pe care nu le-ar face. Și alertează forurile barnevernetiste. Adică forurile demonice.

Acum, să analizăm infantilismul din spatele acestei gândiri. Conform logicii ce stă la baza răpirii legale a copiilor, aceștia trebuie smulși din sânul familiei când, împotriva voinței lor, ducem copii la medicul stomatolog, de care le este efectiv groază. Domnule, cum poți să faci așa ceva copilului? De ce-l duci dacă el nu vrea? De ce-l șocezi? De ce-l angoasezi?

Sau, de ce nu a întrebat învățătoarea dacă vrea sa vină, zilnic, de bună voie și nesilit de nimeni, la școală. Orice copil din lumea asta are momente când nu vrea să mearga la școală. Ei bine, în cazul acesta, nu numai părinții ar trebui ostracizați, ci și învățătorii, profesorii și tot staful din sistem ar trebui crucificat pentru că forțează bietul copil să facă lucruri împotriva voinței sale.

Mai are sens să argumentez? Ți se blochează mintea când te lovești de prostia în stare pură, transformată din viciu în virtute.

Anunțuri

Sindromul deficitului de tată (1)

“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” – vechi proverb israelian

 O echipă formată din psihologi şi sociologi a făcut un studiu asupra a 200 de copii cu vârste cuprinse între 3 şi 18 ani, ai căror taţi erau în serviciu militar activ şi care, din această cauză, lipseau mult timp de acasă. Echipa de studiu a observat că se poate vorbi de un “sindrom al deficitului de tată” la aceşti copii. S-a constatat că primele reacţii ale copiilor la plecarea taţilor semănau cu reacţiile persoanelor care îşi pierd tatăl ca urmare a decesului. Cele mai frecvente simptome descoperite în cadrul cercetării sunt:

  • Furie,
  • Negare şi fantezii,
  • Tentative de reunificare,
  • Vinovăţie,
  • Teamă,
  • Modificări la nivelul impulsurilor,
  • Regresie.

FURIE – INFRACŢIONALITATE

La început, copilul se simte rănit din cauza separării. El poate fie să reprime şi să interiorizeze suferinţa, fie să o exteriorizeze sub forma furiei. Interiorizarea predispune persoana la boli emoţionale, în timp ce exteriorizarea poate conduce la boli sociale. Crizele de nervi din copilăria timpurie pot fi înlocuite mai târziu în viaţă de episoade de infracţionalitate şi violenţă.

NEGARE & FANTEZII – TULBURĂRI DE PERSONALITATE

Negarea şi fanteziile, cel de-al doilea tip de reacţii, pot şi ele surveni atunci când durerea separării devine de nesuportat. Copilul neagă separarea, închipuindu-şi că vorbeşte şi se întâlneşte cu tatăl său. Aceasta îl poate predispune la auto-înşelare, ca şi la dezvoltarea uneia sau mai multor tulburări de personalitate.

Familia – Alianţe distructive

“Hai la mama, viaţa mea, cine te-a supărat ?”, îşi întreabă mămuica odrasla. Răspunsul este prompt şi acuzator : “Răul de tata.”. “Lasă că-l ceartă mama, puiul meu drag”.

Ne sunt familiare astfel de dialoguri între piciul de 3-6 ani şi mama, mătuşa ori bunicii săi. “Vinovatul” trebuie neutralizat. Dacă astfel de situaţii sunt generalizate atunci răsfăţatul sau răsfăţata devine obraznicul de mai târziu, pentru că în familie nu a existat un consens privitor la stabilirea limitelor.

Experienţa ne învaţă că un copil obraznic stă pe umerii unuia dintre părinţi. Când copiii sunt neascultători în mod frecvent, înseamnă de obicei că părinţii au un anumit conflict cu privire la ce reguli trebuie adoptate şi în ce fel.

Iacov avea o alianţă distructivă cu mama sa. Împreună l-au înşelat pe Isaac, bătrân şi aproape orb (Geneza 27). Rebeca, mama lui Iacov, îşi împinge fiul favorit să-şi păcălească tatăl şi ia blestemul asupra sa. Numai că, de fapt, întreaga familie are de suferit. Iacov fuge, Esau, fratele său cel mare îl urăşte de moarte, tatăl este distrus, iar mama nu-şi mai vede copilul.

Responsabilităţi

Unele familii, avute (bogate) fiind, pot să procure lucrurile după care tânjesc ai lor copii. Din nefericire foarte multe sunt familiile care nu au posibilităţi financiare suficiente pentru a lua o jucărie, un aparat foto sau chiar un rucsac nou pentru şcoală. Sunt situaţii în care copii nu pot înţelege realitatea şi se supără pe părinţii lor, ba chiar le cer în mod imperativ să le procure lucrul mult râvnit. Aici intervine conflictul. De la o ceartă până la izbucniri violente nu este mult. Copilul se închide în sine şi chiar te urăşte.

Atunci când îţi critici fiul pentru că este trist, acesta se simte neînţeles şi rănit. Ceea ce spui tu s-ar putea să fie adevărat însă el nu simte că tu îl sprijini. „Ce să fac?”. „Nu ştiu, întreabă-l chiar pe fiul tău”.

Fiecare membru al familiei trebuie să audă ce spune celălalt, ce simte, astfel încât fiecare să se simtă apreciat şi înţeles. Dacă este destul de mare copilul tău, implică-l încet-încet în deciziile administrative şi financiare ale familiei. Încetul cu încetul dă-i responsabilităţi pe măsura capacităţii sale de înţelegere. Pe de altă parte asumă-ţi riscul unei decizii proaste a copilului şi suportarea consecinţelor. Nu-l trage la răspundere, ci explică-i unde crezi că decizia a fost inadevată. Nu uita, acestea se numesc şi „cheltuieli de şcolarizare”. Faptul că toţi membrii familiei au de pătimit în urma unei decizii greşite poate duce la dezvoltarea capacităţii de analiză în context, anticipare evenimenţială, înţelegerea relaţiei cauză-efect ş.a.m.d.

E uşor ? Am fi naivi să credem că da. Dar e de preferat pentru dezvoltarea copiilor noştri.

Educaţia copiilor

De foarte multe ori părinţii introduc „regula mortului” sau „principiul mortului” în educaţia propriilor copii. Am auzit de foarte multe ori, chiar pe parcursul unei singure zile părinţi care le spuneau copiilor : „Maami, nu e bine să faci asta. E ruşine, mami.” sau „Nu băga mâna în nas. Nu e voie pentru că e urât. E scârbos.” ori „Ţi-am spus că e interzis să scoţi limba.” Şi exemplele pot continua. Toate acestea fac parte din „regula mortului”. Numai mortul nu face nimic.

Ce-ar fi să alegem „regula viului” ? Ce-ar fi să le oferim copiilor alternative pozitive, cu ceea ce fac vii nu cu ceea ce nu fac non-vii ?

Update pentru exemplificare (din comentariu) :

O pozitivare – la scobitul în nas – înseamnă ceva de genul următor. Facem un concurs (atât părinţii cît şi copiii) în care cine foloseşte batista primeşte din partea tuturor o floare apreciativă de genul : “Ionuţ este bine-crescut pentru că foloseşte batista. Bravo Ionuţ”. Ce ziceţi ? Aşa-i că sună altfel decât : “Ce urââât. Ce te scobeşti în nas ca toţi needucaţii ?” În pozitivare întărim copilul în comportamente pozitive şi îi dăm şi sentimentul valorii sale.

Ţine de imaginaţia fiecărei familii să fie inventivă în “regula viului”.

Se întâmplă din ce în ce mai des…

Dacă vreau sa vorbesc serios cu mine, dar fără a fi subiectiv, atunci vorbesc cu Doris (fiica mea). Deja ţine de statistică. S-a întâmplat de foarte multe ori să ne „trezim” că spunem aceleaşi cuvinte şi expresii, ba chiar idei articulate. Ce mă „enervează” este faptul că în ultimul timp se întâmplă foarte des. Parcă e replica mea în miniatură.

Ieri îmi spune că i s-a întâmplat ceva ce mie mi se întâmplă deseori. Însă, faptul că ea a descris situaţia m-a făcut să conştientizez altfel, cumva din exterior, parcă printr-o dedublare. Şi m-a pus pe gânduri. Dar nu numai atât, m-a făcut să iau o dublă decizie. Una în ceea ce priveşte eliberarea de o deprindere negativă şi înlocuirea ei cu o trăsătură superioară.

Mâine vă spun ce mi-a povestit.

Tipuri de îndrăgostiţi

Tipurile lui J.A. Lee:

  1. Eroticul – este un romantic ce cauta un partener ideal crezand ca exista numai unul singur adevarat pentru el. Se identifica puternic cu partenerul, dorind sa stie totul despre el. Isi va aminti intotdeauna preferintele si nepreferintele, ziua de nastere si aniversarile, dorintele si intentiile partenerului. Implicarea sexuala este, de obicei, timpurie. O data intrat in relatie, este – de regula – monogam, fidel, desi se poate angaja, uneori, intr-o relatie extraconjugala sau extraparteneriala, pentru ca are o capacitate mereu proaspata, de a se indragosti sustinuta de curiozitate si un entuziasm viu.
  2. Ludicul – este tipul de partener infidel, cu „libido flotant”, preferand mai multe relatii in paralel. Doreste si pretinde o anumita dependenta si responsabilitate din partea fiecarui partener, ceea ce ii asigura continuitate in atitudine si conduita. In general, el are o buna imagine de sine, „hranita” emotional de contacte multiple cu ceilalti, care, pe de o parte, il securizeaza, pe de alta parte, il fac sa se simta admirat. Deoarece acestui tip ii place variatia, fara sa se implice prea mult, el se autodezvaluie superficial si prefera – in consecinta – parteneri la fel de superficiali, desi gaseste – in general – dependenti emotionali care, evident, au probleme de autoapreciere si intimitate. Totusi, dragostea cu el este apreciata ca fiind placuta, imaginativa, pana la sfarsitul relatiei. Aceasta pentru ca ludicul dispune de „arta seductiei”, fiind un „vanator de recompense afective”, fantezist si surprinzator.
  3. Storgicul – este, in mod surprinzator un partener afectiv, care se descopera pe sine, treptat, prin intermediul dragostei. El crede in permanenta relatiei si isi trateaza partenerul ca prieten de neinlocuit. Acesti parteneri se cunosc bine si prefera sa disute totul impreuna. Ei se securizeaza reciproc prin incredere mutuala si manifesta o fidelitate liber consimtita. Relatia sexuala incepe tarziu, dar o data inceputa, este foarte apreciata. Si chiar daca relatia lor trebuie sa se incheie, ei vor continua sa ramana prieteni.
  4. „Maniacul” – este o persoana foarte dependenta emotional si extrem de geloasa. Denumirea nu are o conotatie patologica ci, mai curand, exprima, intr-o maniera profana, ceea ce oamenii inteleg in limbajul uzual prin „fire obsedata de persoana iubita”. Din acest motiv, el experimenteaza dragostea la o mare intensitate, ceea ce il face rezistent chiar la separarea fizica de partener, fara a-si diminua intensitatea trairilor. Din contra, in astfel de situatii, el dezvolta neliniste, suspiciune, fara a inceta sa resimta atractie. In mod frecvent, are o proasta imagine de sine, saraca si o minima apreciere. Tocmai de aceea este putin atragator pentru altii dar, totodata, foarte dependent. Sufera de teama de a nu fi abandonat si respins. Chiar cand relatia inceteaza, el continua sa reflecteze, sa problematizeze asupra erorilor pe care le-a comis.
  5. Agapicul – este cel mai putin posesiv si cel mai iertator dintre toate cele sase tipuri de parteneri. Extrem de rabdator, extrem de usor de pastrat in relatie, el accepta, tolereaza aproape orice fel de comportament din partea celuilalt. Desi nu se indragosteste, intotdeauna isi ofera dragostea pe masura dorintelor si preferintelor celuilalt. Unii cercetatori considera ca acesti tipi – in extremis – pot fi masochisti. Oricum, ei sunt totdeuna suportivi pentru parteneri, indiferent pentru ce. Cand relatia se sfarseste, agapicii sunt dispusi sa permita partenerului sa-i abandoneze.
  6. Pragmaticul – este o persoana care procedeaza in dragoste asa cum si-ar cauta si „folosi” cea mai valoroasa masina. El preia toate bunurile iubitului(ei), avand grija sa se asigure si din punct de vedere juridic de controlul si de posesia lor, incercand sa incheie cel mai bun „targ” posibil. Nu perzinta niciodata atractie sau interespentru o persoana care nu reprezinta si o valoare materiala. Atata timp cat relatia le va satisface interesul, ei vor continua sa „iubeasca”. Dar daca partenerul nu-i va satisface asteptarile materiale, se va simti indreptatit sa caute pe altcineva. Cu alte cuvinte, pragmaticul are ca dominanta nevoia de putere si prestigiu economic, iubirea fiind un „instrument” de ale obtine, dar si un efect al satisfacerii acestei nevoi.
de Iolanda Mitrofan, in
Psihologia Vietii Cotidiene
Volum coordonat de Mielu Zlate

El şi ea – nevoi diferite (2)

Nevoile Barbatului

  1. Nevoia de respect si apreciere a eu-lui este specifica barbatului si multe dintre conflictele maritale se dezlantuie prin incalcarea „regulii” de aur. O femeie inteleapta nu-si va critica barbatul, nici in particular si nici in public, mai ales in fata copiilor. Cicaleala si „barfa” cu prietenele sau vecinii afecteaza sensibilitatea sotului si-i descurajeaza orice initiativa. O sotie iubitoare isi incurajeaza permanent sotul, il apreciaza in fata copiilor si a altora, fara a minti sau exagera ostentativ; il recompenseaza emotional cu generozitate si, mai ales, cu sensibilitate. Cuvintele calde, de apreciere, directe sau aluzive sunt „liantul” unei comunicari afective stabile si totodata al evolutiei sotilor. Mesajul pozitiv aduce mult mai mult bine unei relatii de casatorie decat toate mesajele negative la un loc, oricat de „bine intentionate” ar fi ele. „Ajutorul” pentru schimbare nu se ofera cu brutalitate si cu pretul „ranirii” eu-lui partenerului, ci cu toleranta, rabdare, incurajand comportamentele pozitive si spontane ale sotului. Comportamentele „prescrise”, „sugerate” sau „impuse” de sotie prin diverse tactici psihologice, nu creeaza decat rezistenta la schimbare. De altfel, multe sotii pornesc in casnicie cu un disproportionat si imatur avant de „a-l schimba in bine pe sot”, si sfarsesc prin a-l „mutila” sufleteste sau a-l nevroza pur si simplu. O femeie care nu poate trata cu umor si bunavointa neglijenta sau dezordinea sotului, risca sa nu aiba un efect de schimbare in psihologia acestuia, ci, dimpotriva, sa devina din ce in ce mai putin atragatoare sau iubita, pe masura ce moralizeaza, critica si, mai ales, „ameninta” (fie si cu celebrul „plec la mama”) tot mai des. Arta maritala a femeii consta in puterea ei de a-i consolida sotului increderea in sine insusi, autorespectul. Iubirea se construieste si se pasatreaza pe acest sentiment reciproc de incredere si valorizare, dar sursa emotionala si energetica este, fara indoiala, femeia.
  2. Nevoia de confort fizic si psihosexual este importanta pentru un barbat. Hrana si sexul nu sunt separate evident de confortul psihologic-relational al sotului, iar zicala: „cea mai buna cale spre inima unui barbat trece prin stomac”, include o parte considerabila de adevar. De aceea, „problemele” pe care le ridica femeia nu este indicat sa fie lansate cand sotul e flamand, inainte de masa. Respectul pentru „masa” echivaleaza cu grija pentru echilibrul fiziologic al celuilalt. De asemenea, initiativa sexuala a sotului, la care, nu se raspunde de mai multe ori, poate trece drept un „semn” de neiubire, de neglijare, de respingere. Refuzul naste frustrare, iritabilitate, neincredere in sine.

El şi ea – nevoi diferite (1)

Nevoile Femeii

  1. Nevoia de siguranta necesita ca sotul sa fie un suport constant, prezent in momentele importante si sa rezolve cu intelepciune diversele probleme ale familiei, impreuna cu sotia. El trebuie sa-si manifeste iubirea prin comunicare, asigurandu-i sotiei sentimentul de siguranta, de confort psihologic. Pentru femei, comunicarea verbala este mai importanta decat cea fizica. Ele au nevoie de un timp in care sa discute in liniste despre problemele banale, cotidiene. Desi adesea aceste discutii par lipsite de importanta pentru sot, ele sunt imperative pentru mentinerea unei atmosfere de deplina intelegere.  „Un sot bun va avea grija sa nu provoace gelozia sotiei sale si nici sa nu-i puna la indoiala dragostea”. Cei frustrati de dragoste in coilarie sunt mai frecvent gelosi, ca si cei excesiv de rasfatati, si au nevoie de o doza dubla de afectiune, atentie si rabdare. Cand un barbat nu se preocupa de nevoile familiei, atat sotia cat si copiii devin nesiguri. Un sot bun este in general preocupat de interesele tuturor si pretinde mai putin rasfat.
  2. Nevoia de camin si dorinta de a avea copii, carora sa le creeze un mediu placut, constituie a doua nevoie de baza a unei femei. Femeia are nevoie de amenajarea ambientului (a caminului), atat pe dimensiuni estetice, cat si functionale. Asa cum pasarile isi fac cuib, tot asa si femeia ingrijjeste, infrumuseteaza si sacralizeaza, prin activitatea si prezenta sa, „cuibul” familial care sa asigure cuplului si copiilor o oaza binecuvantata. Neglijenta femeii in ingrijirea si amenajarea casei este un semn ca nevoile ei nu au fost implinite, ca este in general insecurizata, stresata sau deprimata. Fireste, pot exista si alte explicatii: respingerea inconstienta a rolului feminin sau matern, alte dominante si interese care depasesc sex-rolul etc. Un barbat atent va face tot posibilul ca nevoia de ambianta a femeii sa poata fi satisfacuta. Intretinerea casei, alocarea unei parti importante din buget pentru aceasta si pentru modificarile necesare sporirii confortului sau sentimentului de bucurie in intimitatea caminului, ca si implicarea efectiva in pastrarea acesteia, confera calitati de exceptie sotului si o intarire a satisfactiei maritale a sotiei. „Neglijarea femeii in a intretine casa nu se rezolva prin cicaleli, ci, mai degraba, prin puterea exemplului si prin a mentine casa intr-o stare buna”.