Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 11

Să reflectăm la o altă ilustrare a procesului. O femeie este căsătorită cu un bărbat cu totul obişnuit, nici foarte atent, dar nici bădăran. Fără vreun motiv evident, el o surprinde într-oferindu-i un cadou foarte sensibil, ceva ce ea şi-a dorit cu disperare, dar n-a scos un cuvinţel cu privire la acel lucru. Fireşte, ea se simte bine. Evenimentele plăcute generează emoţii plăcute.

Dacă această emoţie plăcută devine constructivă sau distructivă depinde în totalitate de înţelegerea pe care ea o are cu privire la relaţia dintre eveniment şi dorinţele ei profunde. Procedând înţelept, dorinţele legitime de a simţi implicarea plină de căldură a soţului ei sunt pe deplin satisfăcute de atenţia lui, dar există un miez intact al feminităţii ei, care este deja bine definit, cu sau fără bunătatea soţului ei.

Dacă înţelegerea ei este înţeleaptă, evenimentul este privit ca o satisfacere a unei dorinţe perfect valide; ea se simte încălzită în mod legitim şi va dori cu tărie ca acest dar să reprezinte începutul unui nou nivel de implicare romantică între ei doi. Dacă această dorinţă este realizată, ea se va simţi fericită, adânc mulţumită. Dacă soţul ei se retrage rapid pe poziţia iniţială de răceală şi indiferenţă, se va simţi, pe drept cuvânt, părăsită şi mânioasă.

Dacă flacăra romantismului pâlpâie, apoi arde vioaie, şi apoi pâlpâie din nou, va trăi în nesiguranţă şi, de aceea, într-o continuă preocupare. Dacă darul se dovedeşte a fi ultimul său efort în vederea implicării în relaţia lor, atunci retragerea lui poate pune capăt oricăror dorinţe rezonabile de a avea intimitate în relaţia lor. Ea trebuie să simtă o profundă, dar totuşi productivă tristeţe.

Să presupunem că darul este interpretat prin grila nechibzuită a credinţelor şi imaginilor. Probabil că această femeie a operat ani în şir cu premisa că este neiubită şi nedorită. Să presupunem că ea se apăra de durerea respingerii de către tatăl ei, explicând respingerea nu prin lipsa de dragoste a tatălui ei (o explicaţie dureroasă), ci prin faptul că ea este o persoană imposibil de iubit (o explicaţie mai puţin dureroasă, din cauza faptului că îi lăsa ceva speranţe de a trata problema — ea putea învăţa cum să fie aparent demnă de dragoste sau, cel puţin, să ascundă faptul că este o persoană pe care n-o poţi iubi). Păstrând o imagine de fiinţă nedorită (R-2), se creează posibilitatea ca ea să poata face ceva pentru a câştiga acceptarea sau pentru a evita durerea. Poate fora pentru sine fântâni crăpate. Baza autoprotejării există deja — ea are o premisă pe baza căreia poate dezvolta o strategie pentru minimalizarea suferinţelor din cadrul relaţiilor.

Pe fondul acestei dinamici interne, darul surpriză al soţului ei este o ameninţare; a primit o manifestare a dragostei pentru care n-a făcut nimic. Dragostea neplătită este exact lucrul după care tânjeşte, dar, în acelaşi timp, este un lucru înfricoşător. Nu poate face ca aceasta să continue. Depinde în totalitate de altcineva.

Având despre sine o imagine de persoană nedorită, este foarte probabil că ea gândeşte (R-l) că ascunderea acestui lucru in spatele unei baricade de fapte bune are ceva speranţe pentru câştigearea afecţiunii după care tânjeşte. Într-un efort disperat de a recâştiga controlul situaţiei, ea se poate hotărî să devină deosebit de atrăgătoare pentru a face ca să primească în continuare daruri. Vulnerabilitatea trebuie evitată, indiferent de costuri. Aspectul cheie este controlul.

Din cauza faptului că afecţiunea câştigată este văzută ca un lucru esenţial pentru miezul intact al feminităţii ei, primirea altor daruri devine un scop necesar. Miza ei este supravieţuirea. Ca răspuns la un dar atent, această soţie poate simţi deci o neplăcută apreciere nesigură. Dependenţa ei de continua atenţia soţului îi hrăneşte hotărârea de a se proteja de durerea neprimirii altor daruri. Ea devine „extra-bună”, făcând tot ce ar putea să-l impresioneze, nu ca să-l încurajeze, ci pentru a-l controla.

Dacă eforturile ei manipulatoare sunt încununate de succes (el răspunde romantic la cina ei cu lumânări), ea simte un fel de mândrie plăcută, nu mulţumire plină de iubire. Ea se bucură de dispoziţia lui romantică, dar îi place şi mai mult faptul că ea a fost cea care a provocat-o. Dacă eforturile ei se risipesc in van (el stinge lumânările, aprinde lumina şi înfulecă pe nemestecate mâncarea), ea va răspunde cu o adâncă şi năvalnică furie. Probabil că atenţiile lui vor continua, dar, doar cu jumătate de inimă; ea va fi nesigură de dragostea lui şi va simţi cum se adună în lăuntrul ei presiunea şi anxietatea.

Dacă săptămânile fără daruri se transformă în luni sau chiar ani, atunci, plină de resentimente, va accepta eşecul. Ce a putut face mai bine n-a fost suficient. Într-un astfel de moment, dezamăgirea ei devine disperare. Ea se simte depresiv inadecvată („Nu sunt destul de femeie pentru a câştiga afecţiunea unui bărbat”). Având această atitudine, este gata pregătită pentru o escapadă extraconjugală („Poate că un alt bărbat mă va dori”). Aceasta este singura ei speranţă. O diagramă similară celei dintâi rezumă ceea ce tocmai am descris.

Sursa emoţiilor când împrejurările sunt plăcute

Sursa emoţiilor când împrejurările sunt plăcute

Emoţii plăcute, datorate unui eveniment plăcut, pot deveni fie constructive, fie distructive, în funcţie de înţelepciunea cu care este evaluat evenimentul. Daţi-mi voie să repet – spune Larry Crabb – ideea centrală a discuţiei noastre de până acum:

Cât de plăcute sunt emoţiile noastre depinde în totalitate de natura evenimentului care are loc în viata noastră; cât de constructive ne sunt emoţiile depinde în întregime de înţelepciunea cu care vedem evenimentul din viata noastră.

Hotărârea de a ne autoproteja, care-şi are rădăcinile într-o gândire nechibzuită, are puterea de a corupe orice sentiment, fie el plăcut, fie neplăcut şi le poate face pe toate distructive. Hotărârea de a ne încrede profund în Domnul, chiar cu esenţa personalităţii noastre, poate transforma fiecare sentiment, chiar şi cel mai neplăcut, într-un drum foarte larg de apropiere şi mai deplină de Dumnezeu. O diagramă simplificată exprimă această idee centrală.

În funcţie de eveniment, raspundem cu înţelepciune sau nechibzuinţă, generând emoţii constructive sau destructive

În funcţie de eveniment, raspundem cu înţelepciune sau nechibzuinţă, generând emoţii constructive sau destructive

Înţelegând Oamenii – Tânjirea profundă după relaţii, de Larry Crabb

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 10

Continuăm cu perspectiva creştină a Dr. Larry Crabb. Să începem cu un eveniment neplăcut: descoperirea faptului că fiul tău, adolescent, fumează marijuana. Evenimentul este neplăcut, deci emoţia ta este neplăcută. Te simţi rău. Neplăcuta emoţie va deveni constructivă sau distructivă în măsura în care vei găsi [sau nu] o cale înţeleaptă de a reacţiona la eveniment.

Dacă crezi profund şi corect (R-1) că cele mai profunde dorinţe ale tale nu sunt nicidecum ameninţate de eveniment [Dependenţa faţă de Dumnezeu / Independenţa faţă de situaţie] şi dacă te vezi pe tine însuţi (R-2) ca un purtător al chipului lui Dumnezeu, iubit şi valoros [Imaginea de sine ancorată în Creator], indiferent de ce se întâmplă în viaţa ta, atunci durerosul eveniment va fi perceput ca o dezamăgire şi nu ca o ameninţare personală. Diferenţa este enormă.

În dezamăgirea ta, vei dori cu tărie (dar nu vei pretinde) ca lucrurile să se schimbe înspre bine. Dacă dorinţa se îndeplineşte (adolescentul se dedică în mod serios lui Dumnezeu şi lasă drogurile deoparte), atunci, în mod minunat, sentimentul de dezamăgire este transformat în mulţumire. Noul şi plăcutul eveniment stimulează emoţii plăcute.

Dar dacă dorinţa este blocată (adolescentul este arestat pentru posesie de droguri), nu va exista numai dezamăgire şi suferinţă adâncă, dar şi o mânie sfântă. Dacă sfârşitul dorit este nesigur (se pare că el este mai bine, dar dovezile sunt amestecate) sentimentele devin dureroase, dar există şi o preocupare productivă. Sunt explorate posibilele opţiuni, se caută consilierea şi vor fi înălţate multe rugăciuni fierbinţi.

Dacă, în anumite momente, îndeplinirea dorinţei devine disperat de îndepărtată (probabil că adolescentul se sinucide cu o supradoză), dezamăgirea se adânceşte într-o tristeţe aproape de nesuportat, dar totuşi productivă. În cele din urmă, tu şi partenerul tău vă refaceţi în ceea ce înseamnă Christos pentru voi şi datorită scopurilor pe care El le are pentru voi, găsiţi moduri de a-i mângâia pe alţii care au aceleaşi probleme (un răspuns mult mai uşor de propus decât de pus în aplicare).

Acum, să începem cu acelaşi neplăcut eveniment şi să vedem ce se întâmplă când reacţia interioară este nechibzuită. Poate că tatăl a avut nădejde că va fi bucuros în familia sa (R-1: “Dacă doresc să mă respect pe mine însumi, lucrurile trebuie să fie în ordine în familia mea”). În spatele acestei credinţe se poate afla o imagine care reflectă o cerinţă defensivă pe care alţii i-au imprimat-o (“Am fost tratat prost toată viaţa mea. Sunt o victimă neajutorată care are nevoie de oameni, în special de familia mea, care să mă înţeleagă şi să fie sensibilă cu mine”).

Cu acest fel de gândire, în cercul raţional, evenimentul neplăcut va fi perceput ca o ameninţare a supravieţuirii personale. Sentimentul care urmează imediat nu este dezamăgirea, ci panica. Când este ameninţată esenţa fiinţei noastre, panica pe care o simţim întăreşte hotărârea de a ne autoproteja. Preocuparea majoră nu este o acţiune responsabilă, ci autoconservarea. Motivaţia de a ne mişca devine în întregime aservită interesului propriu. Şi astfel am intrat pe drumul emoţiei distructive.

Dacă cerinţa ca lucrurile să se schimbe se realizează (adolescentul se încrede în Dumnezeu), panica se atenuează până la liniştire (dar rămâne un permanent sâmbure de teamă că problema ar putea reapărea). Dacă cerinţa este blocată (fiul tău este prins cu mai multe droguri), sentimentele de panică se transformă în furie. În mod obişnuit, părinţii aflaţi într-o astfel de situaţie răspund în moduri total neproductive, care-i înstrăinează pe copii şi mai mult.

Dacă obiectivul revendicat rămâne nesigur (adolescentul pare că se descurcă destul de bine, dar nimeni nu poate fi sigur), panica se transformă într-o îngrijorare permanentă. Dacă lucrurile evoluează într-un mod care face imposibilă împlinirea revendicării (adolescentul se sinucide), emoţiile se adâncesc într-o copleşitoare stare de mânie, inadcvenţă plină de vinovăţie. Tu, ca părinte, continui să trăieşti într-o disperare ursuză.

Observaţi că acelaşi eveniment neplăcut care în mod necesar generează emoţii neplăcute conduce fie la sentimente constructive, fie la sentimente distructive, funcţie de înţelepciunea răspunsului intern faţă de acel eveniment. Rezumăm în diagrama de mai jos.

Sursa emoțiilor când împrejurările sunt dificile

Sursa emoțiilor când împrejurările sunt dificile

O înţelegere asemănătoare poate fi urmărită în felul în care sentimentele devin constructive sau distructive atunci când sunt mult mai agreabile. Evenimentele plăcute generează emoţii plăcute, dar chiar şi emoţiile plăcute pot fi denaturate în emoţii ditructive funcţie de felul în care evaluăm noi, adânc în interiorul nostru (de multe ori, într-un mod cu totul inconştient) emoţiile respective. Principiul rămâne acelaşi: înţelepciunea conduce la simţăminte constructive, prostia (lipsa de înţelepciune la cele distructive).

Înţelegând Oamenii – Tânjirea profundă după relaţii, de Larry Crabb

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 9

Dr. Larry Crabb ne îndeamnă să ne eliberăm fiinţele de presiunea de a “ne simţi bine” când suferim în mod legitim. Creştinii care sunt răniţi trebuie să-şi accepte suferinţa, nu să o nege din cauza vinovăţiei. E bine ca oamenii să fie îndoliaţi şi trişti. Părinţii care au copii rebeli trebuie să sufere mult pentru ei. Soţiile ale căror soţi sunt slabi ar trebui să se simtă dezamăgite şi supărate. Copiii ai căror părinţi le arată numai o faţă autoritară, dar fără să se implice, ar trebui să se simtă trădaţi.Oamenii care-şi pierd slujbele ar trebui să se simtă dezorientaţi. Nici una dintre aceste emoţii nu este în mod necesar incompatibilă cu maturitatea. De fapt – spune Larry Crabb -, fiecare sentiment [emoţie] poate fi folosit pentru a ne împinge şi mai mult la o conştientizare a dependenţei noastre fundamentale faţă de Dumnezeu. Este mai bine să simţi emoţia în totalitatea ei şi apoi să evaluezi ce trebuie făcut. Negarea nu are de jucat nici un rol în viaţa unui creştin matur. Emoţiile, deci, ar trebui simţite şi nu evitate. Dar ele trebuie înţelese.

Am văzut în articolele trecute că emoţiile sunt evenimenţiale. Dr. Larry Crabb afirmă acelaşi lucru: “evenimentele plăcute generează în mod obişnuit emoţii plăcute şi evenimentele neplăcute generează emoţii plăcute”. Crabb spune că mai important decât felul în care ne simţim este valoarea a ceea ce simţim, adică dacă emoţiile sunt constructive sau distructive. Sub aspectul religios, psihologul creştin ne îndeamnă să recunoaştem că unele emoţii îi împiedică pe oameni să facă ce ar trebui să facă – adică să iubească pe Dumnezeu şi pe ceilalţi oameni – şi pe această bază pot fi considerate ca distructive (păcătoase). Un anumit sentiment este constructiv sau distructiv nu prin ceea ce ni se întâmplă, ci prin modul în care reacţionăm, din interior, la ceea ce ni se întâmplă. Evenimentele decid dacă ne simţim bine sau rău, dar noi suntem cei ce hotărâm dacă acele sentimente sunt constructive sau distructive. Prezenţa emoţiilor distructive indică faptul că există o problemă în noi înşine. Trebuie să analizăm cu atenţie procesul intern care a condus fie la o emoţie constructivă, fie la una distructivă.

Să începem cu un eveniment neplăcut: descoperirea faptului că fiul tău, adolescent, fumează marijuana. Evenimentul este neplăcut, deci emoţia ta este neplăcută. Te simţi rău. Neplăcuta emoţie va deveni constructivă sau distructivă în măsura în care vei găsi [sau nu] o cale înţeleaptă de a reacţiona la eveniment.

Din “Înţelegând oamenii – Tânjirea profundă după relaţii” de Dr. Larry Crabb. În următoarele articole: dezvoltarea analizei şi 3 diagrame ajutătoare.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 8

Ştefan era îndreptăţit să fie supărat. Nici nu-şi mai amintea de câte ori a fost cu maşina în service. Ori făcea el ceva greşit ori “meseriaşii” din atelierul auto erau nişte păcălici. Cum se poate să mergi cu maşina la reparaţii de atâtea ori, în condiţiile în care factura arată că ai plătit o grămadă de bani pe reparaţia unui “defect” ultra încăpăţânat? Cum se poate ca sistemul de semnalizare a deficienţelor să nu funcţioneze? De ce nu se aprinde beculeţul atunci când uleiul a scăzut dincolo de cota de avarie? Cu ce sunt eu vinovat – se întreba Ştefan – când iese un abur gros de sub capotă, în timpul mersului şi nimic din bord nu semnalizează insuficienţa apei din radiator? De ce să pară că totul este în regulă, când de fapt nu este şi dezastrul e la câteva minute de a se produce?

Cred că am înţeles cum stă problema. Mecanismul de semnalizare a lipsurilor (inclusiv a plinurilor) se numeşte mecanismul emoţional. El trebuie să funcţioneze ireproşabil. Analogia de mai sus ne permite să înţelegem necesitatea lui. Dumnezeu ne-a înzestrat într-un mod excepţional. Dacă avem emoţii nu trebuie să anihilăm (reprimăm) acest mecanism eficient, ci să înţelegem cum funcţionează el, care sunt funcţiile sale, ce descoperă în fiinţa noastră (tendinţe, dorinţe, valori, convingeri, personalitate), care sunt celelalte mecanisme care-i produc dereglări.

Continuăm cu analogia, sub aspectul dereglării sistemului de semnalizare a defecţiunilor. Atunci când dorim să plecăm de urgenţă cu maşina la spital, pentru a duce mâncare caldă soţului (soţiei) ori copilului, constatăm că maşina nu pleacă de pe loc, în ciuda faptului că motorul este pornit, cutia de viteze funcţionează, ambreiajul cuplează, iar roţile din faţă muşcă puternic din asfalt. Să analizăm mai multe tipuri de defecte ale mecanismului de semnalizare (paratimiile): se aprind concomitent, mai multe beculeţe din bord (fobiile şi ambivalenţa afectivă); se aprinde un beculeţ care semnalează o defecţiune ce nu are legătură cu cauza (inversiunea afectivă); în loc să se aprindă un beculeţ, se aprinde un dispozitiv complex cu lumini multicolore (extazul).

Depăşind cadrul acesta, unde emoţia este provocată – adică depinde de o situaţie concretă -, descoperim că emoţia mai poate fi şi: evocată şi anticipativă. Emoţiile evocate apar la amintirea sau reprezentarea unei situaţii sau a unui eveniment perceput anterior, având valoare afectogenă pentru subiect. Evocarea poate avea loc voluntar sau involuntar. Emoţiile evocate au expresii somatovegetative reduse, sunt mai sărace în componente, mai interiorizate decât emoţiile provocate. Emoţiile anticipative sunt declanşate de modelul mintal al obiectului sau situaţiei ce urmează a fi percepute, reprezentând posibilul a ceea ce urmează să se producă.

În numărul viitor : Reacţiile negative şi pozitive faţă de emoţii. Strategii de (re)activitate pozitivă/eficientă la emoţiile supradimensionate.

Curs consiliere creştină (consiliere adleriană)

Institutul de Consiliere Creştina pentru viaţă şi căsnicie

ICL – Institutul de Consiliere Creştina pentru viaţă şi căsnicie

În perioada 1-3 noiembrie 2013 va avea loc la Şelimbăr – judeţul Sibiu – deschiderea unui nou curs de consiliere creştină, pe fundamentele consilierii/terapiei adleriene (Alfred Adler, Rudolf Dreikurs). Cursul este organizat de ICL (Institut fur Christliche Lebens – und Eheberatung), o organizaţie creştină cu o experienţă de peste 20 de ani în domeniul consilierii. ICL – Institutul de Consiliere Creştina pentru viaţă şi căsnicie – predă cursuri în Germania, Elveţia, Austria, India, Peru, Ucraina, România şi au o reputaţie solidă în domeniu.

ICL-Fondator şi Trainer

ICL-Fondator şi Trainer

ICL a început în anul 2011 în patru localităţi (Reşiţa, Braşov, Gherla şi Mediaş). Impactul a fost maxim, cursanţii beneficiind de un training excelent. Sesiunile de dezvoltare personală au dus la o mai bună cunoaştere de sine, scoaterea la suprafaţă a conflictelor, a motivaţiilor inconştiente, dar mai ales la asumarea responsabilităţii pentru soluţionarea problemelor într-un mod eficient şi matur. Sesiunile de autocunoaştere sunt individuale, nu publice. Cererea foarte mare, datorită calităţii cursurilor şi a materialelor (cursuri printate, exerciţii practice intense, materiale video exemplificative) i-a făcut pe cei de la ICL să revină în România cu noul curs din luna noiembrie din Şelimbăr.

Cursul este structurat pe un modul introductiv şi opt module de fundamente (consultă pliantul în format pdf – poziţionaţi cursorul deaspura linkului, click dreapta si salvaţi în PC-ul dumneavoastră).

Cursurile se vor ţine la Şcoala de Misiune Pacea din Şelimbăr (http://pacea.ro). Datele de pe site-ul ICL:

SMC Pacea Şelimbăr

SMC Pacea Şelimbăr

SMC Pacea Şelimbăr

SMC Pacea Şelimbăr

Curs introductiv va incepe 1-3 noiembrie 2013 la Şelimbăr / Sibiu
Datele cursurilor de fundamente:

  • F1: 6 – 8 decembrie 2013,
  • F2: 21 – 23 februarie 2014,
  • F3: 4 – 6 aprilie 2014
  • F4: 23 – 25 mai 2014
  • F5: 31 oct. – 2 noiembrie 2014
  • F6: 5 – 7 decembrie 2015
  • F7: 30 ian. – 1 februarie 2015
  • F8: 6 – 8 martie 2015
  • predarea certificatelor 4 – 5 aprilie 2015

Cazarea este posibila la misiunea Pacea în Şelimbăr.
Cazare inclusiv 3 mese/zi începând de vineri seara până duminică seara 180,- Lei.
Mâncare  3 mese/ zi fără cazare pentru două zile 120,- Lei.
Contribuţie curs 50,- Lei numai pentru cursanţii care călătoresc mai puţin de 200 de km.
Toate înscrierile pot fi efectuate desigur şi la info(at)romania.icl-institut.orgcat si la persoana locala de contact Petru Ciucur la petruciucur(at)yahoo.com

SMC Pacea Şelimbăr

SMC Pacea Şelimbăr

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 7

Am aflat că a avea emoţii este un lucru normal. Evenimentele din viaţa noastră pot fi plăcute sau neplăcute, deci vom avea emoţii plăcute sau neplăcute, stenice ori astenice, de satisfacţie sau insatisfacţie. Emoţiile noastre sunt ca un nişte beculeţe pe bordul unei maşini, ce semnalează un deficit/barieră. Când beculeţul se stinge, ni se semnalează absenţa deficitului/barierei şi trăim emoţii de bucurie, de relaxare. Emoţiile sunt foarte importante. Ele ne ajută să ne cunoaştem mai bine. Trăirile afective au capacitatea de a descoperi o multitudine de relaţii autentice, clare şi bogate. Ele arată legătura (relaţia) dintre persoană şi valorile pe care le are. Ele arată cât de intensă este trăirea afectivă în raport cu conflictul dintre tendinţe. Ne informează sub aspectul reacţiilor neuro-vegetative, comportamentale, verbale. Scoate în evidenţă capacitatea noastră de inhibiţie emoţională sau lipsa acesteia (în situaţia în care există hiper emoţia dezorganizatoare, generatoare de haos). Există la noi un sistem moral care organizează conduita? Descoperă în cel mai autentic mod starea caracterială a personalităţii noastre.

Analiza situaţiei în care am reacţionat emoţional ne dă posibilitatea să ne cunoaştem mai bine şi să devenim responsabili pentru dezvoltarea personala. Câteva cadre de analiză a manifestării emoţiilor în raport cu situaţia frustrantă:

  1. Când lucrul spre care tindem are valoare pozitivă şi o barieră (tendinţă opusă) ne blochează calea spre satisfacţie;
  2. Când suntem îndepărtaţi forţat din prezenţa lucrului pozitiv (ori când acesta ne este luat);
  3. Când o barieră (tendinţă opusă) ne ţine în prezenţa lucrului care ne displace, ne produce un disconfort psihic;
  4. Când o forţă ne împinge spre lucrul care ne repugnă.

Situatii de FrustrareDouă exemple pentru punctul 3:

  • Copii pot simţi frustrare când sunt la biserică, dar pedeapsa părinţilor (tendinţa opusă) îi poate menţine în prezenţa lucrului care le displace.
  • Neplăcerea produsă de predică îl poate face pe copil să meargă afară, dar tristeţea pe care o resimte când realizează amărăciunea părinţilor (tendinţa opusă) îl poate face să fie răbdător.

A doua situaţie este mai încarcată de informaţie valoroasă. Copilul nu iubeşte predica (care, între noi fie spus, poate fi plicticoasă pentru el), dar îşi iubeşte părinţii. Se dă o luptă între tendinţe şi cea mai puternică învinge, iar în el se dezvoltă o nouă calitate: răbdarea.

Pot fi n situaţii şi relaţii, iar o analiză responsabilă ne înnobilează.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 6

Emoţia este o reacţie subiectivă faţă de mediu, însoţită de schimbări organice, influenţată fiind de experienţă. Emoţiile indică stări interne personale, subiective (motivaţii, dorinţe chiar scopuri). Specialiştii în ştiinţe neurocognitive arată că omul se naşte cu un repertoriu de şase emoţii:

  1. frica,
  2. furia,
  3. tristeţea,
  4. bucuria,
  5. dezgustul
  6. uimirea.

Emoţii cu bază înnăscută, dar cu componentă cognitivă (socială) sunt:

  1. vina,
  2. ruşinea.

O persoană sănătoasă manifestă diverse emoţii, în funcţie de situaţia în care se află. Corespunzător caracteristicilor stimulului, emoţiile pot fi pozitive sau negative. Emoţia pozitivă este trăită ca o stare de confort psihic, de relaxare, de satisfacţie; emoţia negativă se asociază cu stări de încordare, depresie, insecuritate, disconfort psihic. În funcţie de cantitatea de energie antrenată în circuitul comportamental, emoţia se manifestă cu grade diferite de intensitate, de la foarte slabe, până la manifestări explozive. Intensitatea emoţiei determină în mod special rolul acesteia în cadrul activităţii. Emoţiile de intensitate medie au rol reglator, de potenţare a activităţii, cele foarte slabe şi cele foarte puternice, în schimb, au influenţă dezorganizatoare, determinând incapacitatea de asigurare a energiei necesare menţinerii acţiunilor sau punând în circulaţie o cantitate prea mare de energie, care împinge la acţiuni impulsive, inadcvate.

A fi normal înseamnă a avea emoţii. A fi mânios înseamnă a fi normal. Putem să verificăm acţiunea unei emoţii prin evocarea unui eveniment trecut. Ce simţiţi la citirea informaţiei de mai jos?

Un copil de 4 ani a murit, luni, sfâşiat de câini vagabonzi în zona Parcului Tei din Capitală. Responsabilitatea tragediei este pasată de la o instituţie la alta, în timp ce, pe străzile Capitalei, se află peste 60.000 de maidanezi… Copilul de patru ani muşcat de câini, luni, a murit din cauza hemoragiei externe, iar pe corpul acestuia au fost găsite sute de plăgi, potrivit medicul care a făcut autopsia, Abdo Salem, de la Institutul Naţional de Medicină Legală (INML) – sursa: http://adevarul.ro.

În momentul în care ne reprimăm emoţiile la astfel de evenimente devenim fiinţe inferioare faţă de câinii asasini. Fie ca emoţiile sănătoase, normale să ne pună în mişcare pentru soluţionarea problemelor importante.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 5

Frustrarea la adult

Reacţia adultului la frustrare este mai puţin intensă şi mai puţin imediată (dat fiind pragul de toleranţă mai crescut), dar poate mai profundă şi mai durabilă; evenimentul frustrant trăit provoacă o serie de reacţii între normal şi patologic, în funcţie de intensitatea obiectiv-reală a evenimentului, combinată (mai ales în unele cazuri) cu intensitatea trăririi situaţiei (deci ceea ce persoana resimte ca frustrant datorită modalitaţii sale particulare de a simţi). Reacţiile la frustrare se manifestă adesea sub o formă deghizată sau mascată. Este cazul agresivităţii, considerată de Freud ca “reacţie primordială”, care apare ori de câte ori satisfacţia conformă cu “principiul plăcerii” este blocată. Realitatea în sine este un agent frustrant, întrucât ea nu oferă doar obiecte de satisfacţie, ci şi interdicţii care însoţesc aceste obiecte sau blochează calea spre ele. Iniţial, agresivitatea se îndreaptă spre obiectul exterior frustrant; în măsura în care acest lucru trezeşte teama de pedeapsă, heteroagresiunea se poate transforma însă în autoagresiune (idei de culpabilitate, suicid).

După J. Delay şi P. Pichot în frustrare pot fi considerate ca esenţiale următoarele aspecte:

  • frustrarea provocată de o agresiune directă împotriva sursei de frustrare, în care importanţa frustrării depinde de trei factori: forţa motivaţiei, măsura în care obstacolul blochează calea spre scop, numărul comportamentelor motivate frustrate;
  • inhibarea actului agresiv direct: este în funcţie de pedeapsa aşteptată de subiect pentru împlinirea actului;
  • deplasarea (schimbarea obiectului agresiunii): tendinţa la deplasare se accentuează pe măsură ce inhibiţia agresiunii directe este mai puternică (de exemplu, un subiect reprimat de o persoană mai puternică decât el, reprimă la rândul său, o persoană mai slabă). Mecanismul fiind în general inconştient, comportamentul ca atare poate apărea de neînţeles;
  • modificarea formei agresiunii: în genere, cultura, educaţia, interiorizarea interdicţiilor determină o inhibare a agresivităţii directe, o schimbare a formei de manifestare directă, într-o altă formă, social acceptabilă (de exemplu, ironia);
  • autoagresiunea: poate interveni când heteroagresiunea este puternic inhibată; este favorizată de faptul că individul se consideră sursă a frustrării iniţiale, iar o agresiune directă este inhibată de Eu şi nu de un agent exterior.

Frustrare şi conflict. La adult, o mare importanţă o au obstacolele active interne, care sunt sursa conflictelor de tip apetenţă-aversiune. O serie de obiecte care constituie, originar, obiecte specifice (scopuri) ale comportamentului pulsional devin (prin învăţare, educaţie) obiecte de aversiune (pentru că sunt interzise). Persoana capătă faţă de ele o atitudine ambivalentă.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 4

Frustrarea provenind de la părinţi şi comportamentul social: în familie copilul este supus unor interdicţii care variază în funcţie de personalitatea părinţilor, de nivelul social şi cultural al vieţii familiale. De obicei, copiii supuşi unei foarte severe discipline de familie sunt incapabili să exprime agresivitatea într-o situaţie socială, dar pot fi intens agresivi într-o situaţie de joc. Dacă, pe parcursul unui test, comportamentul este marcant agresiv, acest lucru ar putea corespunde faptului că, în situaţii sociale reale, agresivitatea este inhibată (de aici, prudenţă în interpretarea situaţiilor artificiale folosite ca test).

Evoluţia reacţiilor la frustrare în funcţie de vârstă: pe măsura înaintării copilului în vârstă, reacţiile la frustrare devin mai puţin imediate şi îşi pierd intensitatea şi frecvenţa iniţială. Maturizarea şi educaţia cresc gradul de toleranţă la frustrare. Se pot crea în copilărie (după atitudinea părinţilor faţă de reacţiile copilului) moduri obişnuite de reacţie la frustrare, care se pot prelungi, sub o formă sau alta, în comportamentul adult (exemplu: părinţii favorizează sau chiar încurajează reacţiile de izolare şi dependenţă, în schimb nu le tolerează pe cele de mânie şi agresivitate). Situaţia de boală la adult constituie o frustraţie care favorizează, în cadrul regresiunii, reapariţia unor reacţii infantile, cel mai adesea reacţia de dependenţă (faţă de medic sau faţă de o altă persoană securizantă din mediul apropiat).

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 3

Frustrarea secundară se poate obiectiva în patru tipuri de obstacole:

  • obstacol pasiv extern (de exemplu, un animal înfometat, separat de hrană printr-un grilaj de fier); la om, acest tip de obstacol este frecvent, datorită lipsei unui mijloc indispensabil în atingerea scopului;
  • obstacol pasiv intern – constă într-o incapacitate (neputinţă) a persoanei. După Alfred Adler, inferiorităţile fizice declanşează o serie de frustrări care, la rândul lor, antrenează comportamente normale sau patologice, reuşite sau eşuate, pentru rezolvarea acestor frustrări. Persoana încearcă să-şi compenseze inferioritatea, dar când efortul depăşeşte limitele scopului intenţionat, el supracompensează. Se întâmplă astfel ca persoana să dezvolte un interes anume pentru un domeniu pentru care nu are aptitudini reale;
  • obstacol activ intern – constă dintr-o pulsiune secundară cu acelaşi obiect, dar cu sens opus unei pulsiuni iniţiale, deci o competiţie între două motivaţii cu acelaşi obiect, dar cu sens diferit;
  • obstacol activ extern – situaţia în care subiectului i se interzice de către cineva, sub ameninţarea cu pedeapsa, îndeplinirea unei activităţi (interdicţiile).

Frustrarea la copii

Este uşor de observat, întrucât reacţiile apar la conflicte minore şi sunt imediate: modificările la frustrare ale adultului vor fi influenţate de stilul de reacţie la frustrare adoptat în copilărie. Reacţiile imediate la frustrare observate în viaţa curentă pot fi:

  • reacţii de agresivitate, împotriva diverselor lucruri sau a persoanelor care au provocate frustrarea; reacţiile se pot deplasa de la agentul frustrant (de exemplu, părinţii) asupra altor obiecte (jucării, etc.), în măsura în care, date fiind relaţiile de statut şi de rol din cadrul familiei, copilul nu-şi permite descărcarea mâniei asupra factorului frustrant;
  • gelozia este şi ea (în special în raporturile dintre fraţi) o manifestare a frustrării sau a sentimentului de a fi frustrat;
  • izolarea, combinată uneori cu ostilitate şi îmbufnare (copilul se refugiază într-un colţ sau în camera lui, până când perturbarea emoţională cauzată de frustrare se stinge);
  • hipersensibilitatea – diminuarea toleranţei la frustrare în urma unor frustrări repetate; constă în reacţii exagerate în raport cu intensitatea stimulului frustrant;
  • dependenţa – reacţie secundară, manifestată prin căutarea unui sprijin sau a unei protecţii din partea unui părinte, în scopul de a evita frustrări la care copilul s-a sensibilizat;
  • egoismul – refuzul de a coopera cu altul, de a da altuia spre folosinţă, chiar în cadrul jocului, obiecte care-i aparţin.

Se întâmplă ca aceste reacţii specifice şi imediate, pe care copiii le manifestă la frustrare, să se combine (exemplu: hipersensibilitatea cu dependenţa sau cu izolarea). Ele sunt de asemenea, legate de felul în care se rezolvă complexele în viaţa infantilă şi de interiorizarea intericţiilor parentale.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 2

În analiza emoţiilor negative facem un popas asupra trăirilor cu componentă agresivă: furia, mânia, cearta etc. Ce se poate spune despre mânie? Este un lucru bun sau rău? DEX-ul ne îndreaptă atenţia spre acea “zbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare”, fără a ne ajuta să înţelegem mecanismul, contextul şi relaţiile dintre “elementele” acestui angrenaj. Dacă ne îmbunătăţim bibliografia şi apelăm la Biblie, aflăm că e foarte periculos să te laşi angrenat de energia mâniei şi că poţi face mult rău. Pe de altă parte, aflăm că mânia este o trăire căreia îi poate fi controlată şi canalizată reacţia (ori efectele) într-un mod pozitiv : “mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” ori “să nu apună soarele peste mânia voastră, ca să nu daţi prilej diavolului”.

Abordarea psihologică nu poate trece cu vederea întregul context în care se manifestă trăirile vulcanice, subiecţii implicaţi, relaţiile dintre aceştia, sistemele de valori, structura de personalitate, istoria fiecărui individ în parte. Situaţiile în care mânia se poate manifesta sunt extrem de diverse: cu evoluţii lente sau bruşte, cu atac la persoană sau distrugeri materiale ori ironii şi defăimări laşe. Se pare însă că există un element implicat în majoritatea recţiilor mânioase: frustrarea. Frustrarea reprezintă situaţia în care un obstacol (denumit eveniment sau element frustrant) intervine în calea satisfacerii unei trebuinţe (intenţii, dorinţe) şi modifică astfel comportamentul persoanei. Consecinţele frustrării sunt mai grave sau mai puţin grave, în funcţie de natura obstacolului, de natura şi intensitatea motivaţiei, de particularităţile structural-dinamice ale persoanei ce suportă frustrarea. În funcţie de raportul cu realitatea, reacţia la frustrare poate fi una normală sau una… inadaptată.

Există două mari categorii de frustrare:1) frustrare primară (tensiunea şi insatisfacţia subiectivă [care aparţine subiectului, percepută de subiect] sunt provocate de absenţa obiectului necesar finalizării unei trebuinţe active – de ex. lipsa hranei) şi 2) frustrare secundară (un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ, apare în calea comportamentului motivat, îndreptat spre obiect).

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 1

Când nu numai că vezi, dar şi auzi pleznitura înfundată a palmei bătătorite a tatălui peste obrazul alb şi catifelat al copilului, simţi că-ţi năvăleşte tot sângele în obraji. Valuri de furie încep să clocotească amplificate de adrenalina care inundă vertiginos fiecare fibră musculară, pregătind-o pentru un asalt al dreptăţii. Te simţi perfect îndreptăţit să dai deoparte tiranul care, datorită forţei sale, striveşte plăpânda şi neajutorata făptură, care are faţa schimonosită de durere.

La aceeaşi situaţie un spectator fără voie poate avea şi alte trăiri. Dacă puştiul care tocmai a fost “corectat” fizic este puşlamaua care a tăiat cu briceagul în mai multe locuri cauciucurile de la bicicleta domnului spectator, atunci ne putem da seama ce trăiri va avea acesta. Chiar vedem rânjetul care-i împarte faţa în două şi-şi manifestă fără jenă satisfacţia, ba chiar felicitând zgomotos tatăl agresor, pentru calitatea actului său pedagogic.

Sau dacă spectatorul nostru are principii morale solide privitoare la educaţia copiilor, în ciuda faptului că băiatul i-a provocat o pagubă serioasă, va simţi o teribilă strângere de inimă faţă de brutalitatea tatălui. “Domnule, chiar dacă merită o corecţie, pentru că este obraznic, totuşi, nu se cade să-l răneşti în halul acesta”, intervine el.

Spunea cineva că “nu poţi închide vântul într-o colivie”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre emoţii. Evenimentele nu ne cer permisiunea pentru a avea loc. Iar noi, nefiind statui, vibrăm, rezonăm cu toată fiinţa noastră la ele. Emotivitatea este capacitatea de a reacţiona prin emoţii şi depinde de complexele interacţiuni dintre bagajul genetic şi factorii de dezvoltare (cu preponderenţă la vârsta tânără), nivelul emoţional la care ne găsim reprezentând o stare de care va depinde majoritatea celorlalte funcţii integrate ale organismului.

Emoţiile pozitive nu ne pun mari probleme. De obicei nu le reprimăm. Impunem însă un embargo serios asupra emoţiilor negative, deoarece acestea ne fac să suferim foarte mult. O furie (mânie neţinută în frâu) este declanşată de un eveniment sau o persoană care ne împiedică să ajungem la ceea ce ne place sau ne satisface o trebuinţă de moment. Frustrarea declanşează furia. Dar atunci când dăm liber iritabilităţii noastre spunem ceea ce nu am fi spus niciodată într-o situaţie de calm relativ. Stricăm într-o clipeală din ochi o relaţie pentru care am muncit ani de zile. Şi aşa învăţăm să reprimăm. Înăbuşim trările noastre astăzi, mîne şi poimîne, până când sugrumarea emoţiilor negative devine un mod de viaţă.

Făcând aşa ne pierdem pe noi înşine. Devenim nişte recipiente aflate sub presiune, iar supapa care nu mai dă voie emoţiei să defuleze repartizează tensiunea în locurile cele mai sensibile, care la un moment dat se vor sparge. Mâniaţi-vă şi nu păcătuţi nu este un îndemn aruncat în vânt, ci o modalitate eficientă care ne ajută să fim noi înşine, să ne cunoaştem şi să ne înţelegem mai bine, ţinând în frâu reacţiile distructive. Cum ajungem să ne cunoaştem şi să ne dezvoltăm datorită emotivităţii noastre? Poate vom afla în următoarele articole pe această temă 🙂 .

Confuzia adolescentului

”Nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu mai sunt ceea ce am fost” – Erickson.

O luptă a conştiinţei (de sine) pe fundalul unor transformări biologice în căutarea şi definirea propriei identităţi; dorinţa de a avea un loc frumos sub soare, în compania celor dragi, fiind util societăţii, având o direcţie şi un sens în lume – pe scurt, adolescenţa.

Aspiraţiile adolescentului se lovesc de “nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu”. Comparaţia cu adulţii, care par stăpâni pe situaţie, este frustrantă. El (adultul) de ce conduce o afacere, are angajaţi, o familie şi un grup de prieteni în mijlocul cărora se simte atât de bine ? Eu sunt atât de… nepregătit.

Prezentul este atât de… instabil. Nesiguranţa, neîncrederea şi lipsa controlului sunt trăite intens. Liniştea, lipsa grijurilor şi siguranţa din perioada copilăriei şi pre-adolescenţei par a fi rămas undeva în trecut şi raportarea la ele fac terenul existenţei şi mai mişcător. Sunt mulţi şi multe lucrurile care mă împing spre o independenţă pentru care nu mă simt încă pregătit, îşi spune el în minte. Hotărât, nu mai sunt ceea ce am fost.

Adolescenţa este tranziţia spre tinereţe. O tranziţie anevoioasă, tumultoasă, în care se dau lupte pentru definirea unei identităţi proprii, alegerea unor roluri definitorii, pe de o parte, însă şi dezamăgiri şi neîmpliniri, pe de altă parte. Adolescentul are nevoie de părinţii lui, dar fără a fi “sufocat”. Iar noţiunea de sufocare suportă mari variaţii, în funcţie de graniţele stabilite de fiecare adolescent în parte. Părinţii maturi observă atent şi cu dragoste, nu rup graniţele sensibilităţii propriului lor copil şi-l ajută necondiţionat atunci când acesta are nevoie.

Bariere de “potenţial”

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. – Eclesiastul 9:10a.

Dar de unde să ştim ce putem face ? Şi cât putem face ? Dacă o hiper-protecţie ne-a zădărnicit drumul spre exprimarea potenţialului ? Dacă fricile proprii ? Dacă putem învăţa ceva din experienţa doamnei Elmore ?

În 1954, Charlotte Elmore a început să-şi facă griji pentru fiul ei Michael, în vârstă de 6 ani, care nu făcea aceleaşi lecţii de citire ca fiica vecinei sale. Amândoi copiii se înscriseseră în clasa I la aceeaşi şcoală, dar clasa lui Michael abia începuse lecţiile de citire, pe când fiica vecinei ei deja le citea părinţilor săi. Doamna Elmore l-a contactat pe directorul şcolii, care i-a dezvăluit un lucru şocant. Şcoala le administrase un test de inteligenţă tuturor elevilor. Scorul lui Michael, a spus directorul, indica faptul că era aproape retardat. Mai mult, directorul a informat-o că Michael va fi nevoit să repete clasa I. Când doamna Elmore a întrebat de ce ei şi soţului ei nu li se comunicase scorul lui Michael, directorul i-a explicat că majoritatea părinţilor înţeleg cu dificultate testele de inteligenţă şi că e cel mai bine pentru copii dacă părinţii lasă aceste probleme în grija conducerii şcolii. Când doamna Elmore a cerut ca Michael să fie testat din nou, directorul a refuzat, explicându-i că scorurile se schimbă rareori cu mai mult de câteva puncte.

Din fericire, doamna Elmore a avut mai multă încredere în observaţiile ei legate de Michael şi în capacităţile lui decât în interpretarea făcută de şcoală a unui singur scor de test. I-a cerut unui psiholog din afara şcolii să-l retesteze pe Michael şi, de data aceasta, IQ-ul băiatului a fost 90. Cu toate că 100 este media la majoritatea testelor de inteligenţă, 90 nu este considerat un scor inferior. Psihologul din afara şcolii nu a fost de acord că Michael ar fi trebuit să repete clasa I şi l-a contactat pe director din partea doamnei Elmore. În cele din urmă, cu ajutorul orelor suplimentare de citire şi cu schimbarea şcolii, Michael şi-a ajuns din urmă colegii de clasă.

La liceu, Michael a fost recomandat pentru cursurile de pregătire în vederea admiterii la facultate, unde a luat numai note mari şi a devenit membru al elitei liceului. În 1965, a fost acceptat ca student la Indiana University. În timp ce studia aici, a mai efectuat un test de inteligenţă şi a obţinut un scor de 126 – un scor „superior”. A absolvit Medicina şi a început să practice ca gastroenterolog – medicul ce tratează bolile tubului digestiv (Elmore, 1988).

Cu toate că povestea lui Michael Elmore a avut un final fericit, numeroase practici din partea şcolii sale elementare l-ar fi putut împiedica să ajungă la deplinătatea potenţialului său şi să-şi aducă contribuţia cu succes în societate.

(Auto)Subestimarea

Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) defineşte verbul “a subestima” prin “a atribui unei fiinţe, unui lucru, unei împrejurări o importanţă sau o valoare mai mică decât cea reală; a subaprecia, a subevalua”. Subestimarea este un indice al unei stime de sine scăzută. Efectele unei scăzute stime de sine sunt cel puţin neplăcute. Cel care se subevaluează nu va şti niciodată care este potenţialul său în diverse domenii/aspecte ale vieţii sale. Specialiştii spun că stima de sine are patru piloni :

  • sentimentul de siguranţă,
  • cunoaşterea de sine,
  • sentimentul de apartenenţă,
  • sentimentul de competenţă.

Dr. Nathaniel Branden spunea că stima de sine este “capacitatea de a înfrunta dificultăţile fundamentale ale vieţii, fără a pierde speranţa”. Charles F. Stanley, referitor la sentimentul de subestimare : “Dacă nu şti că Dumnezeu te-a creat cu promisiunea unei speranţe şi a unui viitor nu te vei preţui pe tine (Stanley F. C., Cum să-ţi atingi potenţialul maxim pentru Dumnezeu, 2012).

Cel care nu ştie că este o creaţie minunată (Psalmul 139:14) nu va fi conştient nici de faptul că poate realiza lucruri splendide.

Exerciţiu :

Dacă e să privim la evaluarea pe care o fac atât Dumnezeu, cât şi Satan lui Iov, ce putem spune ? Dumnezeu l-a supraevaluat ori Satan l-a subestimat ? Am putea spune supraevaluare din partea lui Dumnezeu, pentru că, într-un final, Iov a blestemat ziua în care s-a născut ? Am putea spune subevaluare din partea lui Satan, pentru că Iov nu L-a blestemat pe Dumnezeu, ci ziua în care s-a născut ? Cum este evaluarea pe care şi-o face Iov însuşi ? Ce putem învăţa noi din felul în care ne evaluăm pe noi înşine ? Oare apostolul Pavel exagera când a firma : “Pot totul în Hristos care mă întăreşte” ?