Care eu al meu sunt eu ?

Eu, ca individ, ca întreg, sunt diferit de ceea ce, la un moment dat, percep ca fiind eu. Să luăm un exemplu. Am de dat un examen foarte important pentru mine. De el depinde, în forul meu interior, un eu în viitor (dacă iau acest examen, pot ajunge un avocat renumit, deci eu, avocatul renumit). Acum însa eu mă identific cu emoția de neliniște, provenită din gândul apăsător care-mi sugerează insistent că pot eșua. Pot să pic examenul. Așadar, acum eu sunt studentul neliniștit. Eu sunt studentul paralizat de teama de eșec. În câmpul conștiinței mele, aici și acum, este doar această trăire pe care o am în mine, cu mine, față de mine.

Nu mai contează că ieri am fost programatorul de excepție lăudat de profesorii săi. Nu are nici un efect asupra mea retrăirea experienței de alaltăieri, când, un grup de oameni, pe care nu-i cunosc mi-au mulțumit că le-am ajutat ruda (fratele și prietenul) ducând-o repede la spital, pentru că făcuse un preinfarct. Da, atunci chiar mi-a plăcut și în mine s-a menținut această aură de samaritean milos. Există și acum, ca prin ceață, dar acum nu mă interesază, ba chiar mi se pare puțin nepotrivită. Acum două săptămâni am spart ghiveciul de flori al doamnei Elena, mama prietenului meu cel mai bun. Am fost un neatent, iar sentimentul de vinovăție a făcut din mine persoana cea mai iresponsabilă cu putință. Mult timp eu am fost eu vinovatul penibil.

Descopăr o relație care face din mine câte un eu diferit în funcție de ceea ce experimentez și felul în care percep (interpretez) acea situație. Se întîmplă ceva, mă întâlnesc cu cineva, plec undeva ori pur și simplu iau prânzul eu sunt de fiecare data un eu diferit, chiar daca am conștiința identițății personale (eu sunt tot eu, indiferent de eu). Eu sunt un un eu diferit, la momente diferite, pentru că evenimentele nu sunt aceleași, experiența mea crește cu fiecare secundă, acumulez ani, celule moarte, neuroni sclerozați, dorințe diferite, nevoi proaspete, percepții îmbogățite și interpretări/evaluări noi.

Și totuși, simt nevoia ca în experimentarea atâtor euri să fiu un eu care să integreze toate celelalte euri ale mele. Un eu ca un părinte pentru toate celelalte euri. Un eu senin, matur și înțelept. Un eu netulburat, nesurprins, neconstrâns de toate celelalte euri ale sale.

Anunțuri

Măştile… benefice

Citeam interesantul articol „Măştile jos, sus autenticul din noi!”al medicului psihiatru Andrei Pătrîncă. O perspectivă corectă, care promovează originalitatea şi, aşa cum evidenţiază titlul, autenticitatea. Uneori, datul măştii jos, este o cerinţă, o necesitate intrinsecă, alteori o constrângere a societăţii căreia nu-i plac anumite „măşti” şi, poate, câteodată, semnul unei atitudini mature.

M-am gândit însă şi la faptul că grupul (o ceată anume, un oarecare colectiv sudat) are o personalitate a lui, un mod propriu de a se comporta si de a valoriza acele conduite care-l definesc şi-l diferenţiază de alte grupuri. În aceste circumstanţe, datul jos al măştii va întâmpina o anumită rezistenţă. Se apără în acest fel identitatea grupului. Sunt deci admise numai anumite interacţiuni şi nu tolerează „măştile străine”.

În alte situaţii, comune, suntem îndemnaţi să fim opusul prezentului (să fim veseli, când de fapt suntem trişti; să fim sociabili, cand, de fapt, dorim momentul nostru de retragere în sine etc.). Să adoptăm, cu alte cuvinte, o mască acceptată de ceilalţi. Originalul este, aici şi acum, indezirabil. Ca să ţi se îngăduie să ni te alături, trebuie să adopţi o altă atitudine, un alt comportament, să interpretezi, vrei nu vrei, personajul care nu te reprezintă.

În toate domeniile existenţei se adoptă măşti. Să luăm de exemplu acea relaţie psihoterapeut – pacient. Psihoterapeutul vine la cabinet mai devreme cu 15 minute, deoarece simte nevoia să se pregătească pentru clientul de azi. Un caz foarte greu, căruia simte că nu-i poate da de cap. Se luptă de ceva vreme cu ideea să-l trimită pe bietul anxios altui coleg de breaslă, din altă clinică. Ce mai, nu reuşeşte şi pace. Dar, la fiecare şedinţă terapeutică, psihoterapeutul adoptă o atitudine de acceptare necondiţionată, de empatie şi mereu îşi încurajează clientul să vorbească, să plângă uneori. Mai mult dă impresia că nu este luat prin surprindere, că nu este descumpănit şi nu răzbate din vocea sa nesiguranţa şi chiar disperarea. Dar da ce nu? Până la urmă şi el este om. E simplu! Din experienţa sa ştie că o astfel de greşeală ar avea consecinţe periculoase asupra pacientului. Bietul client vine cu o problemă şi pleacă cu mai multe, pentru că a înţeles din stupefacţia psihoterapeutului său că nu mai are nici o şansă. Şi da, e bine pentru bietul om să ştie că psihoterapeutul este demn de increderea  sa şi că este competent. În acest caz (şi multe altele) purtarea măştii este necesară.

Nu întotdeauna a purta o mască este un lucru rău. Nu întotdeauna a purta o mască denotă făţărnicie sau disimulare.

Dacă unui „derbedeu” i se cere (a se citi impune) să dea dovadă de înţelegere, să fie iubitor, să manifeste bunătate pentru semeni, este evident că nu va putea să realizeze acest deziderat hocus-pocus. Dar puterea coercitivă a legii sau a grupului îl va face în cele din urmă să le adopte. Poate nu sunt multe cazurile în care cineva, purtând o mască, să capete trăsăturile măştii. Dar sunt cazuri, slavă Domnului, în care lichele „congenitale” au ajuns să fie transformate prin adoptarea acelor trăsături care nu le defineau. Într-un documentar mi-a fost dat să văd cum adolescenţi foarte îndărătnici au fost cooptaţi într-un grup de lucru pentru ajutorarea unor bătrâni bolnavi. Alţii au ajutat copii cu sindromul Down. În toate cazurile majoritatea adolescenţilor au ajuns să manifeste trăsături pe care, cu ceva timp înainte, le dispreţuiau.

Iată că uneori adoptarea măştilor este benefică.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (3)

E duminică, ce bucurie. Verulescu dormise ca un prunc. Dacă-l vedeai îţi dădeai seama de asta fără nici un dubiu. Faţa sa posomorâtă era înlocuită cu cea mai zâmbitoare fizionomie. Cearcănele dispăruseră. Chiar ridurile-i păreau estompate. Ce mai încoace şi încolo, Verulescu era alt om. Luă micul dejun fredonând şi se pregăti de biserică.

Lacrimi de bucurie îi inundară obrajii atunci când simţi direct în inimă puternicele vibraţii, pe diferite tonalităţi, ale piesei muzicale ce tocmai era cântată de corul bisericii. În faţa ochilor i se desfăşura scena jertfei Mântuitorului. Recunoştinţa şi mulţumirea îl cuprinseră, înfiorându-i sufletul. Verulescu realiză că este beneficiarul direct al lucrării răscumpărătoare a lui Isus şi nu-şi putu reţine vocalul „AMIN” pe care-l rosti la sfârşitul programului muzical.

„Cui i se iartă mult, iubeşte mult”, îi răsună cald în urechi. Da, el iubeşte pentru că i s-a iertat. Verulescu iubeşte imens pentru că a greşit enorm. Acum e în stare să conştientizeze cât de eliberatoare este luarea poverii unei conştiinţe profund vinovată. Isus a luat şi povara lui. Îi venea lui Verulescu să sară în sus de bucurie, să-şi strângă în braţe fraţii întru credinţă şi să alerge pe străzi mărturisindu-L pe Isus.

Poate Verulescu suntem toţi. Poate. În general sentimentul de vinovăţie este dureros. Numai unde avem de-a face cu o dizarmonie a personalităţii putem spune că „paznicul” intenţiilor şi acţiunilor noastre este viciat, pervertit. Haideţi să analizăm chinul şi extazul verulescian.

Lui Verulescu i-a luat prea mult timp să ajungă la o nouă eliberare sufletească. De ce oare? Dezamăgirea de sine este apanajul oamenilor care au pretenţii de la ei înşişi. Verulescu se vedea pe sine ca unul care s-a ridicat deasupra mediei falimentare. Adică el nu mai cade aşa de uşor. El este, oarecum (greu de gândit, darmite de pronunţat), superior celor lesne păcătoşi. A trecut la alt nivel, altă categorie de învingători. Să nu ne temem de cuvinte, Verulescu făcea parte din elită. Cel puţin aşa îşi spunea el, în sine însuşi. Momentul căderii l-a luat ca din oală. Nu era pregătit pentru aşa ceva. Nedumerirea şi ruşinea pur şi simplu l-au paralizat. Câteva zile s-a văzut pe sine însuşi ca cel mai mare gunoi. Cel mai netrebnic, cel mai jalnic specimen cu aere de superioritate. Umilit! Da, exact aşa avea senzaţia că este: înjosit. Durerea asta cruntă, provenită din căderea abruptă de pe piscul cel mai înalt al superiorităţii, l-a secat pur şi simplu. Şi lucrul cel mai teribil este că nu-şi putea ierta prăbuşirea. El era propriul său judecător şi călău. Unul neîndurător şi nemilos.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (2)

E trist Verulescu. Ciuda pe care o simte faţă de sine are multe asperităţi şi-l zgârie până în străfundul inimii. Nu are nici cea mai mica atracţie spre rugăciune: nici de laudă ori mulţumire, nici de iertare. Se simte obosit cronic. Fie ce-o fi, îşi spune şi după ce-şi ia în grabă micul dejun pleacă la slujbă fără nici un chef. Unii dintre colegii de muncă, mai şugubeţi din fire, nu reuşesc să-i intre pe sub piele. Glumele lor parcă se lovesc de un zid gros de granit. Verulescu nu vrea astăzi să facă eforturi deosebite ca să fie un personaj model. Aşa cum ştim, e obosit, iar efortul i se pare mult prea mare ca să-l pună în serviciul moralităţii.

După serviciu, acasă stă ce stă prin bucătărie, apoi se duce glonţ în camera sa, de unde nu iese decât a doua zi ca să meargă iar la lucru. Nu mai este atât de obosit, dar nici astăzi nu doreşte să tragă de el pentru a fi integru. Aceeaşi deviză: fie ce-o fi. Poznaşii lui colegi reuşesc să-l antreneze puţin-puţin în atmosfera lor hazlie. Nu foarte mult însă. Verulescu încă nu a uitat că a călcat pe bec. Acasă intră în dialog cu cei dragi ai lui, dar numai tras de limbă.

A treia zi el socoteşte că nu va merge la biserică după serviciu, pentru că se simte, încă, întinat. Avântarea în muncă îl face pe dumnealui să uite că starea sa nu a fost tocmai în regulă, conform cu propriile sale principii morale. Concentrat în realizarea sarcinilor de muncă şi conştient că o atitudine pozitivă şi o atmosferă relaxată creşte eficienţa în muncă, sfârşeşte prin a termina treaba cu zâmbetul pe buze şi într-un amical schimb de idei cu colegii. Acasă e jovial, ba chiar iese în oraş şi, întâlnindu-se cu vechi prieteni, acceptă invitaţia la teatru.

Uau, ce soare superb, exclamă Verulescu dis-de-dimineaţă. Răcoarea din zorii zilei şi razele soarelui ce anunţau o zi minunată născu în prietenul nostru o sănătoasă poftă de viaţă. Numaidecât se smulse din pat şi cu un fragment de cântec pe vârful buzelor, porni energic spre toaletă. La micul dejun nu avu astâmpăr. Nici nu simţi când ajunse în vestiar şi tot fredonând se prezentă în faţa şefului. Colegii erau de-a dreptul impresionaţi. De unde atâta viaţă la Verulescu? Noi ştim cât de cătrănit a fost zilele trecute. Iar acum abea de-i facem faţă. Timpul trecu uimitor de repede. Acasă parcă era pâinea lui Dumnezeu. De data asta, simţindu-se bine, Verulescu îşi făcu planul: duminică voi fi la biserică şi mă voi bucura împreună cu toţi.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (1)

Sentimentul de vinovăţie este prezent la orice persoană. Orice eu este nedespărţit de simţământul moral. Constantin Enăchescu, în al său Tratat de Psihopatologie (capitolul Suferinţelor morale), afirmă: „Orice persoana este un eu. Eul este instanţa conştientă a personalităţii. Eul satisface nevoile, pulsiunile şi dorinţele individuale, dar în egală măsură este obligat să se conformeze normelor morale.”

Actele eului (inimii) sunt dirijate de conştiinţa morală (sau cugetul):

  • Dacă eul se află sub influenţa cugetului bun, actele sale sunt conforme cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter pozitiv;

  • Dacă eul se află sub influenţa conştiinţei pervertite, actele sale vor fi contrare cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter negativ, ducând la suferinţe morale.

Eul este liber să facă ce vrea, dar, de fapt, el va da de fiecare dată socoteală de ceea ce doreşte sau intenţionează să facă şi mai ales de ceea ce a făcut. De intenţii şi de consecinţe. Cenzura intenţiilor este realizată de scrupule morale (sentiment foarte dezvoltat al cinstei, onoarei, moralei), care mă avertizează, oprindu-mă de la trecerea la acţiune. Cenzura consecinţelor este dată de remuşcări ale conştiinţei, regret. Dacă scrupulele mă avertizează, remuşcările mă condamnă, mă culpabilizează, mă fac să sufăr.

Orice remuşcare este însoţită de o durere morală, pe când scrupulele determină o ruşine morală. În primul caz îmi pun întrebarea: „cum de am putu să fac aşa ceva?”, in cel de-al doilea mă întreb: „cum de m-am gândit că aş putea face aşa ceva?”. Dacă am făcut, am remuşcări, dacă intenţionez să fac, intervin scrupulele care mă opresc.

Orice suferinţă psiho-morală este consecinţa unui act de vinovăţie sau a unei serii de acte de care eul personal este direct responsabil. Persoana nu se mai simte liberă, suferă este apăsată. Între eul personal şi conştiinţa morală există o legătură directă, permanentă. Aceste două instanţe ale sufletului sunt inseparabile.

Când un creştin a ignorat avertismentul scrupulelor sale şi a infăptuit un act contrar normelor sale morale cenzura consecinţelor este automată. Remuşcarea, regretul îşi face simţită prezenţa în mod acut. Reparaţia este singura acţiune dictată de conştiinţa morală şi reîntoarcerea la valorile morale.

Haideţi să privim la un proces de conştiinţă greşit, din perspectivă creştină. Verulescu (numele e fictiv, nu căutaţi personajul în biserici) iar a călcat pe bec. Se simte obosit, extenuat, fară vlagă şi nici respect de sine nu mai are. De câte ori nu şi-a propus el, de fiecare data mai abitir decât data trecută, să rămână ferm pe poziţii şi să nu cedeze ispitei? Ieri, pe vârful muntelui, astăzi, în depresiunea cea mai adâncă. Vine iar înaintea Creatorului să-şi ceara iertare, simţind în carne cum l-a dezamăgit iar pe Dumnezeu. Îşi cere iertare o dată, de două ori, de zece ori. Pe la ora unu după-amiază, apoi repetă ceremonialul pe la ora patru după-masă şi, pentru că simte el că nu e de ajuns, reînnoieşte cererea de iertare cu mai mult patos, înainte de culcare, pe la ora zece şi jumătate. Se simte ruşinat şi neputincios. Îşi dă seama că e prea de tot să fie iertat şi a doua zi se scoală cu gura uscată şi un gust amar.

Acceptă mânia

Am avut o sumedenie de articole privitoare la mânie, chiar pe acest blog. Demersul meu a fost unul pozitiv. În sensul că am pledat pentru acceptarea mâniei ca emoţie naturală, umană. Mânia este o emoţie catalogată ca negativă, datorită efectelor pe care le are, în urma unei proaste gestionări. Isus s-a mâniat pe cei ce transformaseră templul într-un „bâlci”. S-a mâniat, dar nu a păcătuit. Creştinii au acelaşi îndemn: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi.”

Am încercat să demontez mitul care spune că dacă eşti creştin nu te mânii. Dacă ar fi fost aşa – creştinii nu se mânie -, atunci ar fi fost vorba de creştini în eprubetă, creştini slabi. Cum să nu te mânii când vezi nedreptatea, păcatul ? „Urâţi răul” mai spune Scriptura, iar aceasta nu vine dintr-o stare de indiferenţă ori extatică. Negarea stării mânioase este mai periculoasă decât atunci atunci când te mânii şi păcătuieşti. Dacă ai păcătuit ai ocazia să-ţi vezi starea şi să te pocăieşti. În schimb, prin negare „elimini” problema şi astfel ai anulat şi posibilitatea de a te redresa (pocăi).

Am mai făcut un demers şi anume acela de a prezenta modalităţi de gestionare eficientă a mâniei – Larry Crabb. Da, sunt modalităţi eficiente de a face faţă mâniei vulcanice.

Furia

Furia – Mânia

Demersul de aici şi acum are în vedere demonstrarea instalării mâniei şi a zonelor din organism pe care aceasta le activează. Într-un articol pe siteul Semnele Timpurilor este prezentat rezultatul unui studiu cu privire la emoţii. Mai bine zis, felul în care sunt ele resimţite în anumite regiuni ale corpului. Vă invit să citiţi acel articol.

Mânia se simte în mod intens în zona capului, pieptului şi a braţelor, cu precădere a mâinilor (pumnii?). Este o activare neurovegetativă. Nu o putem nega, nu o putem refula. Ea este acolo, în funcţie de evenimentul extern şi valorile propriei persoane. Pentru că activările acestea se fac cu eliberare de energie (chimică, nervoasă, termică) se ajunge rapid la ceea ce fizicienii numesc lucru mecanic. Adică mişcare (de atac sau de apărare).

Este necesar ca energia aceasta să fie subordonată unei acţiuni pozitive. Este acel mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Orientarea să fie spre soluţionarea problemei şi nu spre eliminarea persoanei.

Managementul Timpului – O Iluzie

Am citit multe cursuri de „managementul timpului”. Am aflat de acolo că timpul este o resursă rară. Că el, timpul, „nu poate fi cumpărat, nu poate fi împrumutat, furat, moştenit sau vândut. În plus, nu poate fi schimbat. Nu poate fi păstrat, sau conservat. Timpul nu poate fi adăugat sau transferat. Pe baza acestor lucruri, putem trage concluzia că timpul nu poate fi gestionat.

Cu toate că se ajunge, în mod logic, la concluzia de mai sus, mai toate cursurile de „managementul timpului” sar apoi la… gestionarea timpului (şi fac de fapt altceva).

Dacă am stabilit că timpul nu poate fi gestionat, atunci de ce încercăm să-l gestionăm? Unii spun că le ajunge timpul berechet, alţii, din contră, că nu le ajunge. Dar TIMPUL este acelaşi pentru toţi, chiar dacă îl percepem diferit în funcţie de n factori. Timpul nu ţine de NOI ci de materie şi spaţiu, de mişcarea astrelor (soare şi lună). Apropos! Cum de a ştiut Creatorul că oprirea timpului ţine de oprirea din mişcare a corpurilor cereşti?*

Sincer să fiu, nu ştiu dacă e o strategie comercială modalitatea aceasta de a atrage pe cineva la un curs: Managementul Timpului. Posibil să fie. Sunt multe persoane care nu reuşesc să se încadreze în anumite limite de timp cu lucrările de care sunt responsabile. Şi pe cine se poate da vina într-un fel în care să nu afecteze propria persoană? Pe timp, evident. Timpul este vinovatul de serviciu. Eu am făcut tot ceea ce ţinea de mine, dar dacă nu mi-a ajuns timpul, ce altceva mai puteam face? Aş putea merge la un curs de „Managementul Timpului” – Ha Ha Ha !

Dacă ar fi să fim obiectivi, am putea merge la nişte cursuri gen: „10 paşi prin care învingem LENEA” sau „Cum învingem Obiceiurile Neproductive” ori „Strategii de Stabilire a Priorităţilor”. Aici se observă că NOI suntem responsabili de cum ne încadrăm într-un segment de timp – acelaşi pentru toţi – cu rezultatele activităţilor noastre.

Nu este nici o ruşine dacă recunoşti că nu şti cum să ţii pasul cu Vasile sau cu Ileana. Poate sarcina în cauză nu ţi se potriveşte. Poate nu te-a învăţat nimeni cum să îţi organizezi activitatea pe criterii de eficienţă. Dar nu da vina pe timp, că el este acelaşi pentru toţi. E invariabil şi implacabil.


* Când Iosua s-a rugat la Dumnezeu, se spune că Dumnezeu a ascultat de glasul unui om şi pentru aproximativ o zi întreagă a intervenit în mersul natural al corpurilor cereşti, până când a avut loc judecata asupra duşmanilor poporului lui Dumnezeu (Iosua10:12-14). Biblia relatează despre o a doua întâmplare, când Dumnezeu a întrerupt derularea timpului: cu acest semn Dumnezeu a confirmat împăratului Ezechia vestea însănătoşirii lui (Isaia 38,8). Mersul înapoi cu zece trepte a umbrei pe cadranul solar corespunde unei lungiri a acestei zile remarcabile cu 40 de minute. S-a presupus că oprirea soarelui peste Gabaon (aproape o zi întreagă, versetul 13) a durat exact 23 de ore şi 20 de minute, aşa că această intervenţie dublă a lui Dumnezeu corespunde în total unei zile întregi. Aceasta este ziua care lipseşte astronomilor în calculele exacte, care s-au preocupat îndeaproape cu cosmologia începând de la creaţie.

Reputaţia – Aliat sau Adversar

Ce este reputaţia?

DEX-ul prezintă reputaţia ca fiind „părere publică, favorabilă sau defavorabilă despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat.” O altă definiţie arată înspre o „apreciere publică înaltă (a unei persoane sau a unui lucru) pentru calităţi deosebite, faimă, slavă, popularitate, renume.” Prin opoziţie obţinem aprecierea negativă, cu toate antonimele de rigoare.

De ce acest subiect?

Poate datorită importanţei. În ani de zile, printr-o muncă asiduuă se construieşte pas cu pas o reputaţie pozitivă, ce se constituie la un moment dat într-un brand în toată regula. Pronunţând numele lui X enumeri de fapt o serie de acţiuni benefice, o anumită calitate a operaţiilor, afecţiune în relaţii şi, mai ales, un evantai de calităţi morale deosebite. Dezastrul se poate produce în câteva secunde. O izbucnire de moment, totalmente nelalocul ei, însoţită de injurii (de ce nu, îndreptăţite) poate spulbera imaginea de succes, reputaţia benefică. Expresiile de stupoare de genul: „Cum, X a spus aşa ceva?” sau „Nu-mi vine să cred. Hai mă, lasă-mă. Fugi mă de-aici, X nu poate să facă aşa ceva.” O dată ce mărturiile se înmulţesc îşi fac loc şi dezamăgirile: „Oricine să fi făcut asta, aş fi crezut, dar n-aş fi crezut că X se poate gândi măcar, darmite să facă măgăria asta” ori „Băi, dacă X a făcut asta, atunci a înnebunit lumea. Ce mai, nu are nici un rost să te mai încrezi în cineva.”

Aspecte ale Reputaţiei

Reputaţia este formată din două „entităţi” (permiteţi-mi să le spun în acest fel) distincte şi relaţia dintre ele. Prima entitate este EU (EL, EA), iar cea de a doua este CELĂLALT (CEILALŢI). Relaţia dintre entităţi este dată de aspectul emoţional, de impactul pe care îl are asupra celuilalt (celorlalţi) ceea ce spune sau face X. De exemplu, ceilalţi dezvoltă faţă de X un sentiment de admiraţie, de apreciere şi poate de recunoştinţă, pentru că X repară orice lucru stricat pe care pune mâna. Lui X i se duce faima din om în om. La un moment dat câţiva simt o oarecare invidie faţă de succesul lui X şi încep să-l ponegrească. Ponegrirea poate să fie o contribuţie negativă la reputaţie, dar să nu fie reputaţia în sine. Ponegrirea nu este o opinie faţă de defectele obiective, reale ale lui X, ci este o acţiune defăimătoare care, în mod voit, exagerează, inventează, falsifică.

Responsabilităţi faţă de Reputaţie

Care este atitudinea benefică a lui X pentru o reputaţie bună? Sincer să fiu, nu cred că trebuie să aibă vreo contribuţie directă asupra părerilor celorlalţi despre sine. Cine ar fi atât de infantil să „cerşească” opinii favorabile despre sine? Cine ar fi naivul care s-ar ocupa cu reflexia imaginii sale din (nici măcar în) ochii celorlalţi? Una este să interpreteze X un rol de „om deosebit”, alta este să fie bun, blând, perseverent, îndrăzneţ – calităţi pe care persoane mature şi responsabile ar dori să le posede, nu să le interpreteze pe scena vieţii. Deci? Pentru o bună reputaţie X trebuie să fie preocupat de caracterul său. Caracterul personal este reglatorul permanent al reputaţiei. Un caracter integru învinge orice defăimare, orice ponegrire. De asemenea, moderează exagerările pozitive prezentându-ne ca oameni obişnuiţi, accesibili tuturor. În general, un caracter pozitiv atrage după sine o reputaţie bună, iar un caracter blamabil se asociază cu o reputaţie negativă.

Devenirea – intre necesitate si responsabilitate ?

Vorbim aici despre devenirea de sine, in sensul dezvoltării personale. Nu orice fel de transformare, dezvoltare interesează ci una care înnobilează, sub diverse aspecte: intrapersonal (calităţi morale, aptitudini variate, formarea mecanismelor de coping pozitive emoţionale), interpersonal (asertivitate, comunicare pozitivă, cooperare, abordarea unor atitudini de gen câştig-câştig), social (statut mai înalt, roluri cu un grad înalt de responsabilitate), cultural (“cucerirea” unor teritorii noi, pasiunea pentru diverse domenii) şi spiritual (religie, filosofie etc.).

Necesitate

De ce necesitate? Deoarece noi – ca oameni, vorba cuiva – suntem înzestraţi pentru devenire. Avem un fundal motivaţional care ne “împinge” spre noi culmi. Nemulţumirea – universală – faţă de cine şi ce suntem la un moment dat constituie un impuls pentru ideea care ne mulţumeşte. Aşa aş vrea să fiu. Ca Ionescu, medicul de familie, respectat de toţi cei din sat şi în faţa căruia ridicarea pălăriei nu este doar un gest automat, ci o atitudine de preţuire. Îmi place cum Vasile repară laptopuri. Ah ce mi-as dori să pot face doar pe sfert cât face el. Alexandru, veterinarul, pune atâta pasiune în munca lui, încât altceva nu doresc să fac în viitor. Îmi plac animăluţele mai mult decât oamenii şi nu mă văd decât venindu-le în ajutor. Nu eşti mulţumit de cine eşti, de cum eşti perceput? E normal, e uman, e de bine. Continuă să fii… nemulţumit.

Responsabilitate

Aici se cam încheie cu nemulţumirea. Ceea ce ne separă fundamental de restul creaturilor de pe Terra este gândirea. Uitaţi-vă, căutaţi, scormoniţi în lanurile de porumb, în scorburi, în jungla cea mai deasă, pe întinsele preerii, în înaltul văzduhului şi spuneţi dacă aţi dat măcar de vreun carneţel de însemnări ale oricărei vieţuitoare. Eu nu am văzut nici cea mai mică listă de activităţi la vreo jivină. Nu au manuale, reviste, alte tipuri de periodice, chitanţe. De ce oare? Deoarece cuvântul, logosul – vehiculul gândului, al gândirii elaborate – lipseşte cu desăvârşire.

Eu, tu şi toţi ceilalţi putem gândi. Şi putem gândi în mod concret cu privire la cine suntem noi aici şi acum. Şi tot gândirea este cea care se foloseşte de imaginaţie în scopul proiectării mele în cel care pot fi aşa, aşa şi aşa. Adică altfel decât acum. Mai bun, mai generos, mai deştept, de ce nu? Şi tot gândirea analizează mijloacele prin intermediul cărora pot fi. Numai ea, gândirea, mă ajută să stabilesc “time lines”, adică intervale de timp în care achiziţia cutare trebuie însuşită ori şcoala de arte trebuie absolvită sau cursul de bucătari isprăvit.

Şi am şi voinţă. Adică pot alege între satisfacţia efemeră de acum şi multumirea profundă din viitorul apropiat. Pot să amân tendinţa care urlă după satisfacere în prezent, pot să suport frustrarea pentru că am în minte şi în inimă idealul.

Ştiind acestea îmi dau seama că eu doresc, eu gândesc, eu aleg şi eu susţin un efort conştient pentru a ajunge la a fi. Fiinţa îmi este inundată de conştienţa faptului că doar eu pot fi pentru mine însumi şi nu altul. Altul poate fi doar pentru sine însuşi, dar nu şi pentru mine.

Devenirea de sine nu este între necesitate şi responsabilitate, ci pe ale mândouă şi-i le face prietene de nădejde ca să ajungă la a fi.

Emoţiile decalibrate – modalităţi de abordare

Pentru un strungar sau pentru oricare alt prelucrător prin aşcihere calitatea instrumentelor de măsurat este mai mult decat esenţială. Să lucreze la un arbore cotit şi să măsoare diametrul diferitelor părţi ale materialului semifabricat cu un micrometru decalibrat duce la realizarea unui produs finit de tip… rebut.

Dacă o staţie de meteorologie ar raporta măsuri ale tempereturilor pe o scală de la 100 C la 200 C în luna februarie ne-am putea gândi la măcar două lucruri: 1) ori vremea a luat-o razna ori 2) termometrele staţiei s-au stricat. În ambele situaţii rezolvarea este simplă: înlocuirea aparatelor de măsură şi control.

Nu tot aşa de simplu este în domeniul sufletesc, mai precis în aria emoţiior umane. Cum s-ar traduce decalibrarea în zona aceasta a emoţiilor? În copilărie lipsa unuia dintre părinţi la o vârstă fragedă (de exemplu divorţ) poate afecta într-un mod foarte serios ataşamentul copilului. Lipsa afecţiunii poate genera (cum se întâmplă în prea multe cazuri) emoţii neplăcute. Micuţul creşte cu o carenţă afectivă ce-i produce durere dar şi un sentiment permanent de lipsă de încredere în oameni. Sentimentul acesta îl securizează împotriva posibilelor “părăsiri”. De asemenea, “părăsirea” în sine poate fi interpretată mai târziu ca fiind generată de propria persoană: “pentru că sunt urât/rău/leneş am meritat să fiu abandonat”. O altă simţire se instalează – teama de a iniţia o relaţie: “s-ar putea ca relaţia să se termine ca toate celelalte şi să sufăr din nou durerea respingerii, abandonării”. Mai mult chiar, se poate ajunge la convingerea că “eu nu sunt aşa de bun ca ceilalţi” – devalorizarea sinelui.

Cum abordăm emoţiile decalibrate? Psihoterapeutul Alfried Langle propune o primă metodă simplă. Metoda se numeşte, în accepţiunea sa “Recâştigarea propriei poziţii în raport cu sentimentele” şi presupune adoptarea a trei atitudini esenţiale:

  1. Poziţia spre exterior. Langle spune că pentru început, în această fază de analiză se ignoră sentimentul. În primul rând se priveşte situaţia. Vom verifica în ce măsură are ea de-a face cu situaţia. De exemplu dacă am simţământul că toţi ceilalţi sunt mai buni decât mine, poziţia spre exterior se realizează prin întrebarea: “Să fie chiar aşa? Cum îmi dau seama de aceasta?” Sau când se instalează neîncrederea se pune aceeaşi întrebare: “Să fie chiar aşa? Este adevărat ceea ce simt, corespunde situaţiei?”
  2. Confruntarea cu sentimentul conduce la adoptarea poziţiei spre interior, luarea unei atitudini faţă de mine însumi. Trebuie să ne fie clare şi consecinţele ce ar putea apare dacă sentimentul este îndreptăţit. Vom putea suporta acest lucru? Ce s-ar putea întâmpla în realitate? Poziţia spre interior, spre propria stare afectivă corespunde întrebării: “Şi dacă ar fi aşa ce fel de urmări ar avea aceasta?” Dacă acum ceilalţi schiază mai bine decât mine, iar deseară la jocul de cărţi vor fi mai buni, ce urmări concrete ar avea aceasta? Ce aş avea eu de pierdut, astăzi din această cauză? Aş suporta azi aceasta? – sau în celălalt caz: pot suporta pentru o zi, pentru această activitate sentimentul de neîncredere?
  3. După ce ne-am eliberat atât din exterior cât şi din interior şi ne-am asigurat de aceasta, se pune problema consolidării propriei poziţii în domeniul concretului. Străbătând primii doi paşi, am devenit liber să mă întreb: “De ce anume îmi pasă acum?” Se stabileşte astfel poziţia spre pozitiv. Îmi doresc sa scap de sentimentul de neîncredere datorită schiatului (sau oricărui lucru care îmi produce simţăminte problemă) sau îmi pasă de schiat? Prin ancorarea în pozitiv, a ceea ce realmente mă interesează în acest moment, redobândesc un teren mai ferm sub picioare.

 Va continua…

Ultima sută de metri

De unde îşi are izvoarele Imaginea de sine? Dar neîncrederea ori încrederea în sine? Există în noi “spiriduşi” care ne constrâng să reacţionăm într-un fel anume? De ce uneori ne simţim atât de stânjeniţi în preajma necunoscuţilor iar alteori parcă nu avem nici o problemă? Ce înseamnă “loialităţile cogeneraţionale ori transgeneraţionale”? De “Familia de origine” ştim cu toţii, dar cum îşi pune aceasta amprenta asupra dezvoltarii personale avem idee? “Stilul de viaţă” este ceva lugubru? Are un chiar aşa de puternic efect în viaţa mea “Deviza, Motto-ul familiei”? Ordinea naşterii contează?

La întrebările de mai sus se pot afla răspunsurile dacă participaţi la cursul de consiliere cu traineri din Germania ce va avea loc la Şelimbăr. Primul modul, cel introductiv, va fi în perioada 1 – 3 noiembrie 2013, la Misiunea Pacea. Cursul este fundamentat pe Scriptură (Cartea Vieţii – Biblia) şi pe psihologia individuală elaborată de Alfred Adler, Rudolf Dreikurs şi continuată de psihologii formaţi în Terapia Adleriană

Unde învăţăm “relaţionarea” şi raporturile de sub, supra şi de ordonare în cadrul acestora? De ce sentimentul de inferioritate activează mecanisme defensive de echilibrare în raport cu celălalt? Ce înseamnă echivalenţa? O foarte sumară şi incompletă idee vă puteţi face privind imaginea de mai jos, un foarte mic fragment de curs.

Echivalenţa - Sentimentul de Inferioritate

Echivalenţa – Sentimentul de Inferioritate

Mult mai consistentă va fi asimilarea informaţiei participând la curs. De aceea, ca unul care a făcut acest curs nu pot să spun decât că veţi câştiga imens dacă parcurgeţi secţiunile informaţionale, dar mai ales părţile practice, de lucru pe echipe, în care rolurile de consilier-consiliat sun interschimbabile.

Voi reveni cu informaţii administrative într-un articol viitor.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 11

Să reflectăm la o altă ilustrare a procesului. O femeie este căsătorită cu un bărbat cu totul obişnuit, nici foarte atent, dar nici bădăran. Fără vreun motiv evident, el o surprinde într-oferindu-i un cadou foarte sensibil, ceva ce ea şi-a dorit cu disperare, dar n-a scos un cuvinţel cu privire la acel lucru. Fireşte, ea se simte bine. Evenimentele plăcute generează emoţii plăcute.

Dacă această emoţie plăcută devine constructivă sau distructivă depinde în totalitate de înţelegerea pe care ea o are cu privire la relaţia dintre eveniment şi dorinţele ei profunde. Procedând înţelept, dorinţele legitime de a simţi implicarea plină de căldură a soţului ei sunt pe deplin satisfăcute de atenţia lui, dar există un miez intact al feminităţii ei, care este deja bine definit, cu sau fără bunătatea soţului ei.

Dacă înţelegerea ei este înţeleaptă, evenimentul este privit ca o satisfacere a unei dorinţe perfect valide; ea se simte încălzită în mod legitim şi va dori cu tărie ca acest dar să reprezinte începutul unui nou nivel de implicare romantică între ei doi. Dacă această dorinţă este realizată, ea se va simţi fericită, adânc mulţumită. Dacă soţul ei se retrage rapid pe poziţia iniţială de răceală şi indiferenţă, se va simţi, pe drept cuvânt, părăsită şi mânioasă.

Dacă flacăra romantismului pâlpâie, apoi arde vioaie, şi apoi pâlpâie din nou, va trăi în nesiguranţă şi, de aceea, într-o continuă preocupare. Dacă darul se dovedeşte a fi ultimul său efort în vederea implicării în relaţia lor, atunci retragerea lui poate pune capăt oricăror dorinţe rezonabile de a avea intimitate în relaţia lor. Ea trebuie să simtă o profundă, dar totuşi productivă tristeţe.

Să presupunem că darul este interpretat prin grila nechibzuită a credinţelor şi imaginilor. Probabil că această femeie a operat ani în şir cu premisa că este neiubită şi nedorită. Să presupunem că ea se apăra de durerea respingerii de către tatăl ei, explicând respingerea nu prin lipsa de dragoste a tatălui ei (o explicaţie dureroasă), ci prin faptul că ea este o persoană imposibil de iubit (o explicaţie mai puţin dureroasă, din cauza faptului că îi lăsa ceva speranţe de a trata problema — ea putea învăţa cum să fie aparent demnă de dragoste sau, cel puţin, să ascundă faptul că este o persoană pe care n-o poţi iubi). Păstrând o imagine de fiinţă nedorită (R-2), se creează posibilitatea ca ea să poata face ceva pentru a câştiga acceptarea sau pentru a evita durerea. Poate fora pentru sine fântâni crăpate. Baza autoprotejării există deja — ea are o premisă pe baza căreia poate dezvolta o strategie pentru minimalizarea suferinţelor din cadrul relaţiilor.

Pe fondul acestei dinamici interne, darul surpriză al soţului ei este o ameninţare; a primit o manifestare a dragostei pentru care n-a făcut nimic. Dragostea neplătită este exact lucrul după care tânjeşte, dar, în acelaşi timp, este un lucru înfricoşător. Nu poate face ca aceasta să continue. Depinde în totalitate de altcineva.

Având despre sine o imagine de persoană nedorită, este foarte probabil că ea gândeşte (R-l) că ascunderea acestui lucru in spatele unei baricade de fapte bune are ceva speranţe pentru câştigearea afecţiunii după care tânjeşte. Într-un efort disperat de a recâştiga controlul situaţiei, ea se poate hotărî să devină deosebit de atrăgătoare pentru a face ca să primească în continuare daruri. Vulnerabilitatea trebuie evitată, indiferent de costuri. Aspectul cheie este controlul.

Din cauza faptului că afecţiunea câştigată este văzută ca un lucru esenţial pentru miezul intact al feminităţii ei, primirea altor daruri devine un scop necesar. Miza ei este supravieţuirea. Ca răspuns la un dar atent, această soţie poate simţi deci o neplăcută apreciere nesigură. Dependenţa ei de continua atenţia soţului îi hrăneşte hotărârea de a se proteja de durerea neprimirii altor daruri. Ea devine „extra-bună”, făcând tot ce ar putea să-l impresioneze, nu ca să-l încurajeze, ci pentru a-l controla.

Dacă eforturile ei manipulatoare sunt încununate de succes (el răspunde romantic la cina ei cu lumânări), ea simte un fel de mândrie plăcută, nu mulţumire plină de iubire. Ea se bucură de dispoziţia lui romantică, dar îi place şi mai mult faptul că ea a fost cea care a provocat-o. Dacă eforturile ei se risipesc in van (el stinge lumânările, aprinde lumina şi înfulecă pe nemestecate mâncarea), ea va răspunde cu o adâncă şi năvalnică furie. Probabil că atenţiile lui vor continua, dar, doar cu jumătate de inimă; ea va fi nesigură de dragostea lui şi va simţi cum se adună în lăuntrul ei presiunea şi anxietatea.

Dacă săptămânile fără daruri se transformă în luni sau chiar ani, atunci, plină de resentimente, va accepta eşecul. Ce a putut face mai bine n-a fost suficient. Într-un astfel de moment, dezamăgirea ei devine disperare. Ea se simte depresiv inadecvată („Nu sunt destul de femeie pentru a câştiga afecţiunea unui bărbat”). Având această atitudine, este gata pregătită pentru o escapadă extraconjugală („Poate că un alt bărbat mă va dori”). Aceasta este singura ei speranţă. O diagramă similară celei dintâi rezumă ceea ce tocmai am descris.

Sursa emoţiilor când împrejurările sunt plăcute

Sursa emoţiilor când împrejurările sunt plăcute

Emoţii plăcute, datorate unui eveniment plăcut, pot deveni fie constructive, fie distructive, în funcţie de înţelepciunea cu care este evaluat evenimentul. Daţi-mi voie să repet – spune Larry Crabb – ideea centrală a discuţiei noastre de până acum:

Cât de plăcute sunt emoţiile noastre depinde în totalitate de natura evenimentului care are loc în viata noastră; cât de constructive ne sunt emoţiile depinde în întregime de înţelepciunea cu care vedem evenimentul din viata noastră.

Hotărârea de a ne autoproteja, care-şi are rădăcinile într-o gândire nechibzuită, are puterea de a corupe orice sentiment, fie el plăcut, fie neplăcut şi le poate face pe toate distructive. Hotărârea de a ne încrede profund în Domnul, chiar cu esenţa personalităţii noastre, poate transforma fiecare sentiment, chiar şi cel mai neplăcut, într-un drum foarte larg de apropiere şi mai deplină de Dumnezeu. O diagramă simplificată exprimă această idee centrală.

În funcţie de eveniment, raspundem cu înţelepciune sau nechibzuinţă, generând emoţii constructive sau destructive

În funcţie de eveniment, raspundem cu înţelepciune sau nechibzuinţă, generând emoţii constructive sau destructive

Înţelegând Oamenii – Tânjirea profundă după relaţii, de Larry Crabb

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 10

Continuăm cu perspectiva creştină a Dr. Larry Crabb. Să începem cu un eveniment neplăcut: descoperirea faptului că fiul tău, adolescent, fumează marijuana. Evenimentul este neplăcut, deci emoţia ta este neplăcută. Te simţi rău. Neplăcuta emoţie va deveni constructivă sau distructivă în măsura în care vei găsi [sau nu] o cale înţeleaptă de a reacţiona la eveniment.

Dacă crezi profund şi corect (R-1) că cele mai profunde dorinţe ale tale nu sunt nicidecum ameninţate de eveniment [Dependenţa faţă de Dumnezeu / Independenţa faţă de situaţie] şi dacă te vezi pe tine însuţi (R-2) ca un purtător al chipului lui Dumnezeu, iubit şi valoros [Imaginea de sine ancorată în Creator], indiferent de ce se întâmplă în viaţa ta, atunci durerosul eveniment va fi perceput ca o dezamăgire şi nu ca o ameninţare personală. Diferenţa este enormă.

În dezamăgirea ta, vei dori cu tărie (dar nu vei pretinde) ca lucrurile să se schimbe înspre bine. Dacă dorinţa se îndeplineşte (adolescentul se dedică în mod serios lui Dumnezeu şi lasă drogurile deoparte), atunci, în mod minunat, sentimentul de dezamăgire este transformat în mulţumire. Noul şi plăcutul eveniment stimulează emoţii plăcute.

Dar dacă dorinţa este blocată (adolescentul este arestat pentru posesie de droguri), nu va exista numai dezamăgire şi suferinţă adâncă, dar şi o mânie sfântă. Dacă sfârşitul dorit este nesigur (se pare că el este mai bine, dar dovezile sunt amestecate) sentimentele devin dureroase, dar există şi o preocupare productivă. Sunt explorate posibilele opţiuni, se caută consilierea şi vor fi înălţate multe rugăciuni fierbinţi.

Dacă, în anumite momente, îndeplinirea dorinţei devine disperat de îndepărtată (probabil că adolescentul se sinucide cu o supradoză), dezamăgirea se adânceşte într-o tristeţe aproape de nesuportat, dar totuşi productivă. În cele din urmă, tu şi partenerul tău vă refaceţi în ceea ce înseamnă Christos pentru voi şi datorită scopurilor pe care El le are pentru voi, găsiţi moduri de a-i mângâia pe alţii care au aceleaşi probleme (un răspuns mult mai uşor de propus decât de pus în aplicare).

Acum, să începem cu acelaşi neplăcut eveniment şi să vedem ce se întâmplă când reacţia interioară este nechibzuită. Poate că tatăl a avut nădejde că va fi bucuros în familia sa (R-1: “Dacă doresc să mă respect pe mine însumi, lucrurile trebuie să fie în ordine în familia mea”). În spatele acestei credinţe se poate afla o imagine care reflectă o cerinţă defensivă pe care alţii i-au imprimat-o (“Am fost tratat prost toată viaţa mea. Sunt o victimă neajutorată care are nevoie de oameni, în special de familia mea, care să mă înţeleagă şi să fie sensibilă cu mine”).

Cu acest fel de gândire, în cercul raţional, evenimentul neplăcut va fi perceput ca o ameninţare a supravieţuirii personale. Sentimentul care urmează imediat nu este dezamăgirea, ci panica. Când este ameninţată esenţa fiinţei noastre, panica pe care o simţim întăreşte hotărârea de a ne autoproteja. Preocuparea majoră nu este o acţiune responsabilă, ci autoconservarea. Motivaţia de a ne mişca devine în întregime aservită interesului propriu. Şi astfel am intrat pe drumul emoţiei distructive.

Dacă cerinţa ca lucrurile să se schimbe se realizează (adolescentul se încrede în Dumnezeu), panica se atenuează până la liniştire (dar rămâne un permanent sâmbure de teamă că problema ar putea reapărea). Dacă cerinţa este blocată (fiul tău este prins cu mai multe droguri), sentimentele de panică se transformă în furie. În mod obişnuit, părinţii aflaţi într-o astfel de situaţie răspund în moduri total neproductive, care-i înstrăinează pe copii şi mai mult.

Dacă obiectivul revendicat rămâne nesigur (adolescentul pare că se descurcă destul de bine, dar nimeni nu poate fi sigur), panica se transformă într-o îngrijorare permanentă. Dacă lucrurile evoluează într-un mod care face imposibilă împlinirea revendicării (adolescentul se sinucide), emoţiile se adâncesc într-o copleşitoare stare de mânie, inadcvenţă plină de vinovăţie. Tu, ca părinte, continui să trăieşti într-o disperare ursuză.

Observaţi că acelaşi eveniment neplăcut care în mod necesar generează emoţii neplăcute conduce fie la sentimente constructive, fie la sentimente distructive, funcţie de înţelepciunea răspunsului intern faţă de acel eveniment. Rezumăm în diagrama de mai jos.

Sursa emoțiilor când împrejurările sunt dificile

Sursa emoțiilor când împrejurările sunt dificile

O înţelegere asemănătoare poate fi urmărită în felul în care sentimentele devin constructive sau distructive atunci când sunt mult mai agreabile. Evenimentele plăcute generează emoţii plăcute, dar chiar şi emoţiile plăcute pot fi denaturate în emoţii ditructive funcţie de felul în care evaluăm noi, adânc în interiorul nostru (de multe ori, într-un mod cu totul inconştient) emoţiile respective. Principiul rămâne acelaşi: înţelepciunea conduce la simţăminte constructive, prostia (lipsa de înţelepciune la cele distructive).

Înţelegând Oamenii – Tânjirea profundă după relaţii, de Larry Crabb

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 9

Dr. Larry Crabb ne îndeamnă să ne eliberăm fiinţele de presiunea de a “ne simţi bine” când suferim în mod legitim. Creştinii care sunt răniţi trebuie să-şi accepte suferinţa, nu să o nege din cauza vinovăţiei. E bine ca oamenii să fie îndoliaţi şi trişti. Părinţii care au copii rebeli trebuie să sufere mult pentru ei. Soţiile ale căror soţi sunt slabi ar trebui să se simtă dezamăgite şi supărate. Copiii ai căror părinţi le arată numai o faţă autoritară, dar fără să se implice, ar trebui să se simtă trădaţi.Oamenii care-şi pierd slujbele ar trebui să se simtă dezorientaţi. Nici una dintre aceste emoţii nu este în mod necesar incompatibilă cu maturitatea. De fapt – spune Larry Crabb -, fiecare sentiment [emoţie] poate fi folosit pentru a ne împinge şi mai mult la o conştientizare a dependenţei noastre fundamentale faţă de Dumnezeu. Este mai bine să simţi emoţia în totalitatea ei şi apoi să evaluezi ce trebuie făcut. Negarea nu are de jucat nici un rol în viaţa unui creştin matur. Emoţiile, deci, ar trebui simţite şi nu evitate. Dar ele trebuie înţelese.

Am văzut în articolele trecute că emoţiile sunt evenimenţiale. Dr. Larry Crabb afirmă acelaşi lucru: “evenimentele plăcute generează în mod obişnuit emoţii plăcute şi evenimentele neplăcute generează emoţii plăcute”. Crabb spune că mai important decât felul în care ne simţim este valoarea a ceea ce simţim, adică dacă emoţiile sunt constructive sau distructive. Sub aspectul religios, psihologul creştin ne îndeamnă să recunoaştem că unele emoţii îi împiedică pe oameni să facă ce ar trebui să facă – adică să iubească pe Dumnezeu şi pe ceilalţi oameni – şi pe această bază pot fi considerate ca distructive (păcătoase). Un anumit sentiment este constructiv sau distructiv nu prin ceea ce ni se întâmplă, ci prin modul în care reacţionăm, din interior, la ceea ce ni se întâmplă. Evenimentele decid dacă ne simţim bine sau rău, dar noi suntem cei ce hotărâm dacă acele sentimente sunt constructive sau distructive. Prezenţa emoţiilor distructive indică faptul că există o problemă în noi înşine. Trebuie să analizăm cu atenţie procesul intern care a condus fie la o emoţie constructivă, fie la una distructivă.

Să începem cu un eveniment neplăcut: descoperirea faptului că fiul tău, adolescent, fumează marijuana. Evenimentul este neplăcut, deci emoţia ta este neplăcută. Te simţi rău. Neplăcuta emoţie va deveni constructivă sau distructivă în măsura în care vei găsi [sau nu] o cale înţeleaptă de a reacţiona la eveniment.

Din “Înţelegând oamenii – Tânjirea profundă după relaţii” de Dr. Larry Crabb. În următoarele articole: dezvoltarea analizei şi 3 diagrame ajutătoare.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 8

Ştefan era îndreptăţit să fie supărat. Nici nu-şi mai amintea de câte ori a fost cu maşina în service. Ori făcea el ceva greşit ori “meseriaşii” din atelierul auto erau nişte păcălici. Cum se poate să mergi cu maşina la reparaţii de atâtea ori, în condiţiile în care factura arată că ai plătit o grămadă de bani pe reparaţia unui “defect” ultra încăpăţânat? Cum se poate ca sistemul de semnalizare a deficienţelor să nu funcţioneze? De ce nu se aprinde beculeţul atunci când uleiul a scăzut dincolo de cota de avarie? Cu ce sunt eu vinovat – se întreba Ştefan – când iese un abur gros de sub capotă, în timpul mersului şi nimic din bord nu semnalizează insuficienţa apei din radiator? De ce să pară că totul este în regulă, când de fapt nu este şi dezastrul e la câteva minute de a se produce?

Cred că am înţeles cum stă problema. Mecanismul de semnalizare a lipsurilor (inclusiv a plinurilor) se numeşte mecanismul emoţional. El trebuie să funcţioneze ireproşabil. Analogia de mai sus ne permite să înţelegem necesitatea lui. Dumnezeu ne-a înzestrat într-un mod excepţional. Dacă avem emoţii nu trebuie să anihilăm (reprimăm) acest mecanism eficient, ci să înţelegem cum funcţionează el, care sunt funcţiile sale, ce descoperă în fiinţa noastră (tendinţe, dorinţe, valori, convingeri, personalitate), care sunt celelalte mecanisme care-i produc dereglări.

Continuăm cu analogia, sub aspectul dereglării sistemului de semnalizare a defecţiunilor. Atunci când dorim să plecăm de urgenţă cu maşina la spital, pentru a duce mâncare caldă soţului (soţiei) ori copilului, constatăm că maşina nu pleacă de pe loc, în ciuda faptului că motorul este pornit, cutia de viteze funcţionează, ambreiajul cuplează, iar roţile din faţă muşcă puternic din asfalt. Să analizăm mai multe tipuri de defecte ale mecanismului de semnalizare (paratimiile): se aprind concomitent, mai multe beculeţe din bord (fobiile şi ambivalenţa afectivă); se aprinde un beculeţ care semnalează o defecţiune ce nu are legătură cu cauza (inversiunea afectivă); în loc să se aprindă un beculeţ, se aprinde un dispozitiv complex cu lumini multicolore (extazul).

Depăşind cadrul acesta, unde emoţia este provocată – adică depinde de o situaţie concretă -, descoperim că emoţia mai poate fi şi: evocată şi anticipativă. Emoţiile evocate apar la amintirea sau reprezentarea unei situaţii sau a unui eveniment perceput anterior, având valoare afectogenă pentru subiect. Evocarea poate avea loc voluntar sau involuntar. Emoţiile evocate au expresii somatovegetative reduse, sunt mai sărace în componente, mai interiorizate decât emoţiile provocate. Emoţiile anticipative sunt declanşate de modelul mintal al obiectului sau situaţiei ce urmează a fi percepute, reprezentând posibilul a ceea ce urmează să se producă.

În numărul viitor : Reacţiile negative şi pozitive faţă de emoţii. Strategii de (re)activitate pozitivă/eficientă la emoţiile supradimensionate.