Profit sau Pierdere

Mă uit la un documentar interesant, dat pe mai multe posturi de televiziune (Discovery, Digi World etc.) despre întreprinzători. Este vorba de cumpărătorii de case. Acei oameni care licitează pentru ele, le cumpără cu un preț rezonabil, le renovează și le amenajează atât la interior cât și la exterior, apoi le vând cu un preț mai mare, în vederea obținerii unui profit substanțial. De obicei, prețul de pornire este stabilit în funcție de zona în care se găsește imobilul și de cât de aspectuos este în exterior. Cumpărătorii care licitează nu au voie să intre înăuntru. Din analiza exteriorului rezultă o estimare cu privire la interior. Uneori interiorul este acceptabil, alteori necesită mici reparații, în unele cazuri este nevoie de reparații capitale iar în altele reconfigurări serioase cu înlăturarea unor pereți, consolidări cu stâlpi, etc. Toate acestea au un cost și se reflectă direct asupra profitului. La finalul lucrării investitorul poate ieși în câștig sau în pierdere.

Estimarea interiorului prin analiza exteriorului poate fi o acțiune riscantă. Isus avea acces direct la inima omului. Știa cum este omul direct de la sursă: inima. Noi nu avem acest privilegiu, iar discernământul spiritual este din ce în ce mai rar. Cum este cel de lângă mine? Cum sunt eu? Exteriorul, ușor observabil, pare atractiv. Cu atât mai mult cu cât persoana în cauză este implicată în păstorire, leadership, Școală Duminicală, predicare, trainig spiritual etc. Calități observabile sunt: bunătate, manifestarea iubirii, acțiuni caritabile, consiliere, îndrumare biblică etc. Noi înșine putem primi din exterior păreri despre sine. De exemplu, o soră în Domnul, îmi spune că sunt un om deosebit, doar pentru timbrul vocii mele, așa cum se aude la telefon. Altul, căruia i-am contestat pseudo-lucrarea și metodele, mă acuză în fel și chip. Aceste evaluări bazate pe exterior le trăim cu toții. Un îndrumar cu privire la sursa acțiunilor noastre ne este de folos în cunoașterea de sine și cunoașterea altora. Deoarce numim dragoste agape ceea ce poate fi cu totul și cu totul altceva; acțiuni de binefacere care să ascundă motive nescripturale; nevoia de păstorire și predicare să fie un mecanism defensiv eșuat. Despre trăsături și acțiuni „spirituale” vorbim, ca mecanisme defensive mai jos.

Reacția Inversă
O descriem ca adoptarea unei convingeri sau reacții opuse celei inițiale, deoarece este indezirabilă (de nedorit sub aspect moral, emoțional) și ar genera anxietate. În mod concret aceasta poate să însemne că o persoană care are prejudecăți față de o etnie se manifestă extrem de prietenos cu reprezentanții respectivei etnii. Mama unui copil nedorit se comportă cu acesta extrem de protectiv și tandru. Fratele sau sora din biserică, atunci când te vede, verbalizează zgomotos iubirea sa față de tine, la un nivel sensibil mai mare decât îl exprimă față de ceilalți. Evident, nu sunteți nici prieteni, nici în relații apropiate și vă vedeți doar la sfârșitul serviciului divin. Dar vă iubește decibelic mai mult decât pe toți ceilalți.

Proiecția
Aceasta este atribuirea propriilor dorințe sau trăsături negative unei alte persoane. Uneori este ușor de sesizat acest mecanism. De exemplu, o persoană care nu a reușit să își argumenteze punctul de vedere susține că interlocutorul său este prost. Într-o altă situație, o femeie care tocmai s-a despărțit de partenerul său susține că vina pentru eșecul cuplului este în întregime a acestuia. Predicatorul al cărui mesaj este predominant cu și despre păcat, acuză păcatele auditoriului, arătând lui Dumnezeu că el este impotriva păcatului din viața sa. Oamenii care prezintă doar o față a lucrurilor, nu au trăit și alte experiențe care să-i impacteze. Dacă ar fi fericiți, nu ar mai da în alții, condamnându-i pentru robia din viața sa.

Sublimarea
Aici vorbim despre manifestarea dorințelor inacceptabile într-o manieră acceptabilă social. Vedem sublimarea la persoanele care își manifestă impulsurile agresive practicând sporturi violente. Este un pastor predicator pe care-l văd pe internet. Sublimare scrie în toate cuvintele acuzatoare, însoțite de o dinamică mimico-gestuală și sunete provenite din scrâșnetele dinților acționate de mușchii ca de buldog ai maxilarelor. Ochii sunt încărcați de o răutate pătrunzătoare, pumnul este alb datorită forței cu care este strâns și cuvintele sunt tăișuri nimicitoare. Este vorba de o agresivitate emoțională gravă. Sub paravanul Scripturii sunt acceptate toate upercuturile, directele și croșeul devastator.

Ele sunt mai multe, dar ideea s-a prins deja. Camuflați de un exterior plăcut, atractiv putem să punem în scenă propriile noastre tendințe naturale. Dar interiorul fiecăruia va fi dat pe față: „Iar dacă cineva construieşte, pe această temelie, aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dezvăluită, pentru că Ziua aceea o va face cunoscută, deoarece va fi descoperită prin foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” – 1 Corinteni 3:12-13. Vom avea profit sau pierdere, faliment.

ANANCASTUL în concepția lui E. Kahn

Cei mai mulți anancaști sunt astenici; terenul anancast se naște din reunirea unei particularități instinctive cu un anumit temperament, care poate fi disforic [opusul lui euforic], dar și senzitiv.

  • În lipsa unui temperament anxios-senzitiv, fenomenul obsesiv nici nu are cum să apară, elementul anxios-senzitiv dând prilejul structurării sentimentului de vină, care conduce la nesiguranța senzitivă; din trăirea sentimentului de vinovăție ia naștere tendința de autopedepsire, dar și revolta împotriva culpei și a pedepsei, adică rădăcinile ambitendenței [amivalenței] obsesive.
  • Anancastul are următoarele caracteristici care se adaugă fundalului instinctiv și temperamental: eu slab, introversiunea, nesiguranța, subaprecierea eului propriu, tendința spre fenomene de hipercompensare.
  • Obsesivul gândește astfel: „sunt sortit să fiu mereu chinuit, destinat suferinței; pentru aceasta obsesia vine la timpul oportun; prin suferința mea mă ridic deasupra celorlalți, celor care nu suferă, și astfel merit mila și atenția lor”.
  • Hoffmann arată că una dintre caracteristicile bazale ale obsesivului este, alături de scindarea antinomică, dragostea sa pentru obsesie; obsesivul are impresia că prin obsesie plătește tribut unei forțe superioare și că responsabilitatea sa față de semeni este mai lipsită de importanță decât cea față de forțe oculte superioare.
  • Obsesivul se teme de forța superioară, pe care o bănuiește prezentă în orice fenomen obsesiv, nerealizând că se identifică cu această forță externă, autopedepsindu-se.
  • Nu există un singur tip de anancast, singurul criteriu comun fiind nesiguranța generală, care este însă caracteristică și altor tipuri.
  • Anancastul vrea cu orice preț să rămână mic și copil, dar copilul unei forțe mari, supranaturale; de aceea, nu apare eronată apropierea dintre mentalitatea obsesivului și cea religioasă, paralelă; această apropiere nu se limitează numai la asemănarea ritului și a cultului cu ceremonialul obsesiv.
  • Obsesia ajută anancastul „să fie în același timp sclav și stăpân”, „copil și părinte”, roluri pe care le mimează ca pe un joc; morala riguroasă, tirania etică a multor anancaști poate rezulta din ambitendență și supracompensare; obsesivul este în situația vulpii din fabulă, care vede strugurii, dar neputându-i ajunge, îi declară acri.
  • Anancastul nu este criminal, nu pentru că morala sa îl oprește de la crimă, ci pentru că topește instinctele criminale în forul său interior, dezvoltându-le într-o magmă în care el singur este „delincvent și judecător”.

O viață cu impact

Există o sumedenie de cursuri (oferta este îmbelșugată) care promit creșterea nivelului de influență pe care o persoană o poate avea asupra colegilor de birou, prietenilor, breslei din care face parte. În 5, 10, 12 sau n pași (etape). Ce fel de influență? Profesională, personală, prin optimizarea farmecului personal sau prin dezvoltarea unor aptitudini specifice. Cam toți ne dorim să avem o oarecare influență (cu precădere pozitivă) asupra anturajului. Și asta pentru că influențează în mod benefic stima de sine. Adică ne face să ne simțim bine în pielea noastră.

În Proverbele lui Solomon (3:3-4) ni se îndreaptă atenția spre o modalitate, oarecum simplă, la prima vedere, care are ca efect căpătarea unei favoare (bunăvoință) și a unei bune înțelegeri (minte sănătoasă, după unele traduceri) înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Sună foarte bine, cel puțin pentru mine. Avantajul metodei este plaja largă de persoane care afișează o atitudine pozitivă față de beneficiar (inclusiv cea a lui Dumnezeu), împreună cu creșterea capacităților sale mentale (înțelepciune, inteligență, iluminare, prudență), după caz.

Ce se cere ?

Să nu te părăsească bunătatea și adevărul.” Pentru mine este clar. Chiar dacă beneficiile sunt de dorit pentru oricine, totuși, prezența continuă a bunătății și adevărului nu face casă bună cu multe categorii socio-profesionale. Să luăm doar cazul politicului. Noi suntem pățiți. Din 1989 până în prezent ni s-au făcut multe promisiuni. Nu marea cu sarea, pentru că avem Marea Neagră care este suficient de sărată, ci lucruri simple, realizabile de către orice om gospodar: o viață mai bună cu tot ce înseamnă sistem de protecție (sănătate, salarii decente, pensii demne etc.), sistem de dezvoltare (învățământ, economie ș.a.m.d). Că nu este așa ne-o arată exodul masiv al românilor în alte țări, în căutarea unui loc de muncă, a unui trai decent.

Politica și adevărul sunt două noțiuni incompatibile. Politica și bunătatea de asemena. Nu mila, îndurarea față de semen l-a împins pe politician să devină ceea ce este, ci marea iubire de sine egoistă. Vile, proprietăți, multe mașini luxoase, concedii exotice si exorbitante în diverse țări, tratamente la spitale renumite din Turcia, Israel, Austria etc. La popor colapsul stăpânește iar la specia politician se vede cu ochiul liber expansiunea la toate nivelurile. Este adevărat că politicianul, după ce și-a dat arama pe față, numai trecere, favoare nu are în ochii mulțimii, darmite înaintea lui Dumnezeu.

Dacă vrei să te faci politician, bunătatea și adevărul nu este pentru tine. Dacă ești egoist și dorești, totuși, să câștigi inima celorlalți, gândește-te bine, mai mult ca sigur că nu ști ce vrei.

Cum se cere ?

Leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale.” De ce să gravăm pe tăblița inimii bunătatea și adevărul? Inima este sediul afectivității noastre. Este centrul motivației. Tot Scriptura ne spune că unde este comoara noastră, acolo este și inima noastră. Cu alte cuvinte, ni se cere să tezaurizam (să acumulăm lucruri de mare preț) cele două trăsături, caracteristici. Să devină comoara noastră. De ce este o comoară? Pentru că ele „cumpără” bunăvoința oamenilor și a lui Dumnezeu. Deoarece acestea două ne conduc la aflarea unei înțelegeri deosebite a situațiilor și evenimentelor și acționăm înțelept, prudent, eficient.

De ce ele ?

Pentru că ele, împreună, sunt suficiente și eficiente. Oricare dintre ele, fără cealaltă, devine o povară. Doar bunătatea, de una singură, ne face sentimentaliști. Oameni care exagerează la nivelul sentimentelor, emoțiilor, afecțiunilor. Un sentimentalist este ușor de manipulat, trăiește într-o lume iluzorie și are o falsă imagine a propriului sine. Nu e de dorit, nu? Dacă însă deținem doar adevărul? Păi, toate brutele dețin doar adevărul. Toți justițiarii orbi, insensibili, necruțători împart adevărul în stânga și-n dreapta. A fi canalie înseamnă a deține adevărul și numai adevărul în toate aspectele vieții. E de dorit? Dacă dorim să devenim ca Hitler ori ca Stalin (în familie sau la nivel local, probabil) este suficient să proclamăm adevărul nostru, unic și totalitar, în dreapta și în stânga.

Adevărul și bunătatea, împreună, ne feresc de compromitere, ne feresc de corupere și corupție. Îmi aduc aminte că a apărut, pe facebook, mediatizat, un caz tragic. O familie de misionari a avut de suferit enorm. Au fost bătuți, li s-au luat lucrurile, abea au scăpat cu viață. Se cerea ajutor. Mulți oameni au ajutat. Însă, o echipă de jurnaliși de investigație au făcut cercetări amănunțite asupra acestui caz cutremurător. Rezultatul a fost șocant de-a dreptul. Totul a fost o înșelătorie. Oamenii, pe drept cuvânt, s-au revoltat. Încrederea lor a fost trădată, iar inima lor plină de bunătate a fost înșelată. De ce? Pentru că toți cei care s-au lăsat amăgiți au manifestat doar bunătate fără adevăr (realitate). Bunătatea fără adevăr înseamnă amăgire, iluzie, autoprostire.

Cum le folosim?

El se uită la ea cu un aer dezaprobator și o grimasă se naște în colțul gurii. „Ai pus pe tine de parcă s-ar termina toată mâncarea de pe lumea asta.” Bineînțeles că ea se simte și mai grasă; o umflată respingătoare. El ar dori s-o ajute, dar deține doar adevărul. Așa-i că în cazul acesta „doar adevărul” este echivalentul răutății pure? Bunătatea l-ar face atent, simțitor, empatic. Un om bun știe că, în general, femeile se simt dezapreciate crunt când se face referire la acumularea de kilograme. Bunătatea ne învață să apreciem toate calitățile partenerului de viață. Să manifestăm încredere și încurajare față de ea în mod constant. Să corectăm cu blândețe acolo unde este cazul. Să-i prezentăm consecințele negative ale surplusului de kilograme. Să-i prezentăm un caz. Să facem referire la noi înșine fără adresă plină de reproș. Să știm un lucru: dacă suportul este acordat în fiecare zi, plin de afecțiune, atunci partenera noastră de viață va fi convinsă că suntem conduși de intenții bune. Bunătatea nu trebuie să fie pasageră (din când în când), ci un mod de viață. Dar oriunde este prezentă bunătatea, sora ei, adevărul este acolo. În felul acesta noi căpătăm trecere și minte sănătoasă înaintea ei, înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu.

Chefi la cuțite

Îmi place foarte mult emisiunea „Chefi la cuțite”. Poate și pentru că sunt gurmand. Se întrec în ale gătitului trei echipe conduse de trei chefi (maeștri) bucătari. Chefii organizează munca, stabilesc prioritățile și dau sarcini specifice oamenilor din echipe. Chefii nu au voie să guste mâncarea. Totul depinde de gustul și execuția celor din subordine. După ce totul este gata, invitați speciali (actori, sportivi, întreprinzători etc.) savurează preparatele și aleg felul de mâncare ce le-a plăcut cel mai mult. Doar o echipă este câștigătoare. Celelalte două, perdantele, intră la duel. După duel, unul sau mai mulți bucătari sunt eliminați, având punctajul cel mai mic.

După ce o echipă a câștigat (n-are importanță cine), celelalte două au intrat la duel. O să „botez” echipele cu primele două litere ale alfabetului: A și B. În echipa B era un bucătar format (școlit) în Anglia, care cunoștea meserie. A făcut un fel de mâncare sofisticat, la o cotă foarte înaltă, peste majoritatea celorlaltor preparate. Din păcate, a luat cea mai mică notă. De ce? Cum se poate una ca asta? Între noi fie vorba, nu trebuia eliminat. Altă persoană a greșit mai mult și trebuia eliminată. Mă rog… Cum se poate ca un fel de mâncare, cu mult peste medie, din punct de vedere al conținutului și plating-ului (aranjamentul estetic) să fie eliminat? Datorită lipsei de gust. Arăta frumos, era gătit profesionist, dar era fad (searbăd, fără gust). Maestrul bucătar care conducea echipa B a făcut o criză de nervi. A acuzat echipele A și C de alianță împotriva celui mai bun om din echipa sa. După o așa supărare, oricine poate avea un atac paranoic. I-a acuzat pe chefii celorlalte două echipe de lipsa de profesionalism. Cum să nu notezi platingul, compoziția, rafinamentul? Hmm, ar putea fi un punct de vedere coerent, dar, din nefericire pentru el, nu este valid.

Să ne gândim în felul următor. Eu, clientul de seamă al unui atelier auto, duc mașina personală ca să fie reparată. Eu bănuiesc că ar fi ceva la carburator, ori la sistemul electric. Când introduc cheia în contact, și-i dau pedală ca să pornească, se aud pistoanele rotindu-se, dar motorul nu pornește. Ori nu ajunge carburant unde trebuie, ori scânteia bujiilor este prea slabă. Sper doar ca mecanicii calificați ai atelierului să-mi repare mașina. După vreo trei zile ajung la atelier. Maistrul de tură vine bucuros la mine și laudă munca celor din subordine. Mașina arată ca în revistele de profil: spălată, dată cu lac și lustruită, iar înăuntru curățenie bec și un parfum ușor, plăcut și înviorător. Da, sunt bucuros. Înainte să merg în birou ca să achit nota de plată a reparației, mă așez nerăbdător pe scaunul de pilotaj, bag cheia în contact, răsucesc, dau pedală și… dau pedală, și… dau pedală, și… nimic. Mai încerc o dată și încă o dată. Apoi cer șefului de tură socoteală. Acesta se înroșește și mă acuză furios, pe un ton obraznic: nu vezi dom’le că mașina este bec? Nu vezi că lucește? Nu-ți miroase a primăvară înăuntru? Așa, și?, ridic eu tonul. De ce nu pornește?

Așa și cu bucătarul nostru emerit. Plating-ul și felul preparatelor trebuie să mă îmbie să savurez gustul. Să-mi umplu de sărbătoare gura, să se înveselească papilele gustative, nu doar ochii. După ce am reflectat la acest eveniment de televiziune, culinar, m-am gândit la gustul pe care trebuie să-l dea creștinul în lumea în care trăiește. Vorba lui să fie dreasă cu sare, ca să dea har celor ce o aud. Blândețea sa trebuie să fie cunoscută de toți oamenii. Lucrările la care participă să fie motivate de credința care activează prin dragoste. Altfel, plating-ul unui astfel de creștin duce cu siguranță la eliminare. Nu mă refer aici la eliminarea din tagma copiilor lui Dumnezeu, pentru că nici bucătarul nostru școlit în Anglia nu a fost eliminat din bucătăria în care lucrează, dar vorbesc de eliminarea din cursele vieții pe acest pământ. Dumnezeu ne provoacă la diverse „concursuri” și trebuie să-L reprezentăm cu onoare. Cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu trebuie să dea gust. Altfel, sunt de tot râsul, pentru lumea terestră și cea spirituală.

Care eu al meu sunt eu ?

Eu, ca individ, ca întreg, sunt diferit de ceea ce, la un moment dat, percep ca fiind eu. Să luăm un exemplu. Am de dat un examen foarte important pentru mine. De el depinde, în forul meu interior, un eu în viitor (dacă iau acest examen, pot ajunge un avocat renumit, deci eu, avocatul renumit). Acum însa eu mă identific cu emoția de neliniște, provenită din gândul apăsător care-mi sugerează insistent că pot eșua. Pot să pic examenul. Așadar, acum eu sunt studentul neliniștit. Eu sunt studentul paralizat de teama de eșec. În câmpul conștiinței mele, aici și acum, este doar această trăire pe care o am în mine, cu mine, față de mine.

Nu mai contează că ieri am fost programatorul de excepție lăudat de profesorii săi. Nu are nici un efect asupra mea retrăirea experienței de alaltăieri, când, un grup de oameni, pe care nu-i cunosc mi-au mulțumit că le-am ajutat ruda (fratele și prietenul) ducând-o repede la spital, pentru că făcuse un preinfarct. Da, atunci chiar mi-a plăcut și în mine s-a menținut această aură de samaritean milos. Există și acum, ca prin ceață, dar acum nu mă interesază, ba chiar mi se pare puțin nepotrivită. Acum două săptămâni am spart ghiveciul de flori al doamnei Elena, mama prietenului meu cel mai bun. Am fost un neatent, iar sentimentul de vinovăție a făcut din mine persoana cea mai iresponsabilă cu putință. Mult timp eu am fost eu vinovatul penibil.

Descopăr o relație care face din mine câte un eu diferit în funcție de ceea ce experimentez și felul în care percep (interpretez) acea situație. Se întîmplă ceva, mă întâlnesc cu cineva, plec undeva ori pur și simplu iau prânzul eu sunt de fiecare data un eu diferit, chiar daca am conștiința identițății personale (eu sunt tot eu, indiferent de eu). Eu sunt un un eu diferit, la momente diferite, pentru că evenimentele nu sunt aceleași, experiența mea crește cu fiecare secundă, acumulez ani, celule moarte, neuroni sclerozați, dorințe diferite, nevoi proaspete, percepții îmbogățite și interpretări/evaluări noi.

Și totuși, simt nevoia ca în experimentarea atâtor euri să fiu un eu care să integreze toate celelalte euri ale mele. Un eu ca un părinte pentru toate celelalte euri. Un eu senin, matur și înțelept. Un eu netulburat, nesurprins, neconstrâns de toate celelalte euri ale sale.

Măştile… benefice

Citeam interesantul articol „Măştile jos, sus autenticul din noi!”al medicului psihiatru Andrei Pătrîncă. O perspectivă corectă, care promovează originalitatea şi, aşa cum evidenţiază titlul, autenticitatea. Uneori, datul măştii jos, este o cerinţă, o necesitate intrinsecă, alteori o constrângere a societăţii căreia nu-i plac anumite „măşti” şi, poate, câteodată, semnul unei atitudini mature.

M-am gândit însă şi la faptul că grupul (o ceată anume, un oarecare colectiv sudat) are o personalitate a lui, un mod propriu de a se comporta si de a valoriza acele conduite care-l definesc şi-l diferenţiază de alte grupuri. În aceste circumstanţe, datul jos al măştii va întâmpina o anumită rezistenţă. Se apără în acest fel identitatea grupului. Sunt deci admise numai anumite interacţiuni şi nu tolerează „măştile străine”.

În alte situaţii, comune, suntem îndemnaţi să fim opusul prezentului (să fim veseli, când de fapt suntem trişti; să fim sociabili, cand, de fapt, dorim momentul nostru de retragere în sine etc.). Să adoptăm, cu alte cuvinte, o mască acceptată de ceilalţi. Originalul este, aici şi acum, indezirabil. Ca să ţi se îngăduie să ni te alături, trebuie să adopţi o altă atitudine, un alt comportament, să interpretezi, vrei nu vrei, personajul care nu te reprezintă.

În toate domeniile existenţei se adoptă măşti. Să luăm de exemplu acea relaţie psihoterapeut – pacient. Psihoterapeutul vine la cabinet mai devreme cu 15 minute, deoarece simte nevoia să se pregătească pentru clientul de azi. Un caz foarte greu, căruia simte că nu-i poate da de cap. Se luptă de ceva vreme cu ideea să-l trimită pe bietul anxios altui coleg de breaslă, din altă clinică. Ce mai, nu reuşeşte şi pace. Dar, la fiecare şedinţă terapeutică, psihoterapeutul adoptă o atitudine de acceptare necondiţionată, de empatie şi mereu îşi încurajează clientul să vorbească, să plângă uneori. Mai mult dă impresia că nu este luat prin surprindere, că nu este descumpănit şi nu răzbate din vocea sa nesiguranţa şi chiar disperarea. Dar da ce nu? Până la urmă şi el este om. E simplu! Din experienţa sa ştie că o astfel de greşeală ar avea consecinţe periculoase asupra pacientului. Bietul client vine cu o problemă şi pleacă cu mai multe, pentru că a înţeles din stupefacţia psihoterapeutului său că nu mai are nici o şansă. Şi da, e bine pentru bietul om să ştie că psihoterapeutul este demn de increderea  sa şi că este competent. În acest caz (şi multe altele) purtarea măştii este necesară.

Nu întotdeauna a purta o mască este un lucru rău. Nu întotdeauna a purta o mască denotă făţărnicie sau disimulare.

Dacă unui „derbedeu” i se cere (a se citi impune) să dea dovadă de înţelegere, să fie iubitor, să manifeste bunătate pentru semeni, este evident că nu va putea să realizeze acest deziderat hocus-pocus. Dar puterea coercitivă a legii sau a grupului îl va face în cele din urmă să le adopte. Poate nu sunt multe cazurile în care cineva, purtând o mască, să capete trăsăturile măştii. Dar sunt cazuri, slavă Domnului, în care lichele „congenitale” au ajuns să fie transformate prin adoptarea acelor trăsături care nu le defineau. Într-un documentar mi-a fost dat să văd cum adolescenţi foarte îndărătnici au fost cooptaţi într-un grup de lucru pentru ajutorarea unor bătrâni bolnavi. Alţii au ajutat copii cu sindromul Down. În toate cazurile majoritatea adolescenţilor au ajuns să manifeste trăsături pe care, cu ceva timp înainte, le dispreţuiau.

Iată că uneori adoptarea măştilor este benefică.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (3)

E duminică, ce bucurie. Verulescu dormise ca un prunc. Dacă-l vedeai îţi dădeai seama de asta fără nici un dubiu. Faţa sa posomorâtă era înlocuită cu cea mai zâmbitoare fizionomie. Cearcănele dispăruseră. Chiar ridurile-i păreau estompate. Ce mai încoace şi încolo, Verulescu era alt om. Luă micul dejun fredonând şi se pregăti de biserică.

Lacrimi de bucurie îi inundară obrajii atunci când simţi direct în inimă puternicele vibraţii, pe diferite tonalităţi, ale piesei muzicale ce tocmai era cântată de corul bisericii. În faţa ochilor i se desfăşura scena jertfei Mântuitorului. Recunoştinţa şi mulţumirea îl cuprinseră, înfiorându-i sufletul. Verulescu realiză că este beneficiarul direct al lucrării răscumpărătoare a lui Isus şi nu-şi putu reţine vocalul „AMIN” pe care-l rosti la sfârşitul programului muzical.

„Cui i se iartă mult, iubeşte mult”, îi răsună cald în urechi. Da, el iubeşte pentru că i s-a iertat. Verulescu iubeşte imens pentru că a greşit enorm. Acum e în stare să conştientizeze cât de eliberatoare este luarea poverii unei conştiinţe profund vinovată. Isus a luat şi povara lui. Îi venea lui Verulescu să sară în sus de bucurie, să-şi strângă în braţe fraţii întru credinţă şi să alerge pe străzi mărturisindu-L pe Isus.

Poate Verulescu suntem toţi. Poate. În general sentimentul de vinovăţie este dureros. Numai unde avem de-a face cu o dizarmonie a personalităţii putem spune că „paznicul” intenţiilor şi acţiunilor noastre este viciat, pervertit. Haideţi să analizăm chinul şi extazul verulescian.

Lui Verulescu i-a luat prea mult timp să ajungă la o nouă eliberare sufletească. De ce oare? Dezamăgirea de sine este apanajul oamenilor care au pretenţii de la ei înşişi. Verulescu se vedea pe sine ca unul care s-a ridicat deasupra mediei falimentare. Adică el nu mai cade aşa de uşor. El este, oarecum (greu de gândit, darmite de pronunţat), superior celor lesne păcătoşi. A trecut la alt nivel, altă categorie de învingători. Să nu ne temem de cuvinte, Verulescu făcea parte din elită. Cel puţin aşa îşi spunea el, în sine însuşi. Momentul căderii l-a luat ca din oală. Nu era pregătit pentru aşa ceva. Nedumerirea şi ruşinea pur şi simplu l-au paralizat. Câteva zile s-a văzut pe sine însuşi ca cel mai mare gunoi. Cel mai netrebnic, cel mai jalnic specimen cu aere de superioritate. Umilit! Da, exact aşa avea senzaţia că este: înjosit. Durerea asta cruntă, provenită din căderea abruptă de pe piscul cel mai înalt al superiorităţii, l-a secat pur şi simplu. Şi lucrul cel mai teribil este că nu-şi putea ierta prăbuşirea. El era propriul său judecător şi călău. Unul neîndurător şi nemilos.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (2)

E trist Verulescu. Ciuda pe care o simte faţă de sine are multe asperităţi şi-l zgârie până în străfundul inimii. Nu are nici cea mai mica atracţie spre rugăciune: nici de laudă ori mulţumire, nici de iertare. Se simte obosit cronic. Fie ce-o fi, îşi spune şi după ce-şi ia în grabă micul dejun pleacă la slujbă fără nici un chef. Unii dintre colegii de muncă, mai şugubeţi din fire, nu reuşesc să-i intre pe sub piele. Glumele lor parcă se lovesc de un zid gros de granit. Verulescu nu vrea astăzi să facă eforturi deosebite ca să fie un personaj model. Aşa cum ştim, e obosit, iar efortul i se pare mult prea mare ca să-l pună în serviciul moralităţii.

După serviciu, acasă stă ce stă prin bucătărie, apoi se duce glonţ în camera sa, de unde nu iese decât a doua zi ca să meargă iar la lucru. Nu mai este atât de obosit, dar nici astăzi nu doreşte să tragă de el pentru a fi integru. Aceeaşi deviză: fie ce-o fi. Poznaşii lui colegi reuşesc să-l antreneze puţin-puţin în atmosfera lor hazlie. Nu foarte mult însă. Verulescu încă nu a uitat că a călcat pe bec. Acasă intră în dialog cu cei dragi ai lui, dar numai tras de limbă.

A treia zi el socoteşte că nu va merge la biserică după serviciu, pentru că se simte, încă, întinat. Avântarea în muncă îl face pe dumnealui să uite că starea sa nu a fost tocmai în regulă, conform cu propriile sale principii morale. Concentrat în realizarea sarcinilor de muncă şi conştient că o atitudine pozitivă şi o atmosferă relaxată creşte eficienţa în muncă, sfârşeşte prin a termina treaba cu zâmbetul pe buze şi într-un amical schimb de idei cu colegii. Acasă e jovial, ba chiar iese în oraş şi, întâlnindu-se cu vechi prieteni, acceptă invitaţia la teatru.

Uau, ce soare superb, exclamă Verulescu dis-de-dimineaţă. Răcoarea din zorii zilei şi razele soarelui ce anunţau o zi minunată născu în prietenul nostru o sănătoasă poftă de viaţă. Numaidecât se smulse din pat şi cu un fragment de cântec pe vârful buzelor, porni energic spre toaletă. La micul dejun nu avu astâmpăr. Nici nu simţi când ajunse în vestiar şi tot fredonând se prezentă în faţa şefului. Colegii erau de-a dreptul impresionaţi. De unde atâta viaţă la Verulescu? Noi ştim cât de cătrănit a fost zilele trecute. Iar acum abea de-i facem faţă. Timpul trecu uimitor de repede. Acasă parcă era pâinea lui Dumnezeu. De data asta, simţindu-se bine, Verulescu îşi făcu planul: duminică voi fi la biserică şi mă voi bucura împreună cu toţi.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (1)

Sentimentul de vinovăţie este prezent la orice persoană. Orice eu este nedespărţit de simţământul moral. Constantin Enăchescu, în al său Tratat de Psihopatologie (capitolul Suferinţelor morale), afirmă: „Orice persoana este un eu. Eul este instanţa conştientă a personalităţii. Eul satisface nevoile, pulsiunile şi dorinţele individuale, dar în egală măsură este obligat să se conformeze normelor morale.”

Actele eului (inimii) sunt dirijate de conştiinţa morală (sau cugetul):

  • Dacă eul se află sub influenţa cugetului bun, actele sale sunt conforme cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter pozitiv;

  • Dacă eul se află sub influenţa conştiinţei pervertite, actele sale vor fi contrare cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter negativ, ducând la suferinţe morale.

Eul este liber să facă ce vrea, dar, de fapt, el va da de fiecare dată socoteală de ceea ce doreşte sau intenţionează să facă şi mai ales de ceea ce a făcut. De intenţii şi de consecinţe. Cenzura intenţiilor este realizată de scrupule morale (sentiment foarte dezvoltat al cinstei, onoarei, moralei), care mă avertizează, oprindu-mă de la trecerea la acţiune. Cenzura consecinţelor este dată de remuşcări ale conştiinţei, regret. Dacă scrupulele mă avertizează, remuşcările mă condamnă, mă culpabilizează, mă fac să sufăr.

Orice remuşcare este însoţită de o durere morală, pe când scrupulele determină o ruşine morală. În primul caz îmi pun întrebarea: „cum de am putu să fac aşa ceva?”, in cel de-al doilea mă întreb: „cum de m-am gândit că aş putea face aşa ceva?”. Dacă am făcut, am remuşcări, dacă intenţionez să fac, intervin scrupulele care mă opresc.

Orice suferinţă psiho-morală este consecinţa unui act de vinovăţie sau a unei serii de acte de care eul personal este direct responsabil. Persoana nu se mai simte liberă, suferă este apăsată. Între eul personal şi conştiinţa morală există o legătură directă, permanentă. Aceste două instanţe ale sufletului sunt inseparabile.

Când un creştin a ignorat avertismentul scrupulelor sale şi a infăptuit un act contrar normelor sale morale cenzura consecinţelor este automată. Remuşcarea, regretul îşi face simţită prezenţa în mod acut. Reparaţia este singura acţiune dictată de conştiinţa morală şi reîntoarcerea la valorile morale.

Haideţi să privim la un proces de conştiinţă greşit, din perspectivă creştină. Verulescu (numele e fictiv, nu căutaţi personajul în biserici) iar a călcat pe bec. Se simte obosit, extenuat, fară vlagă şi nici respect de sine nu mai are. De câte ori nu şi-a propus el, de fiecare data mai abitir decât data trecută, să rămână ferm pe poziţii şi să nu cedeze ispitei? Ieri, pe vârful muntelui, astăzi, în depresiunea cea mai adâncă. Vine iar înaintea Creatorului să-şi ceara iertare, simţind în carne cum l-a dezamăgit iar pe Dumnezeu. Îşi cere iertare o dată, de două ori, de zece ori. Pe la ora unu după-amiază, apoi repetă ceremonialul pe la ora patru după-masă şi, pentru că simte el că nu e de ajuns, reînnoieşte cererea de iertare cu mai mult patos, înainte de culcare, pe la ora zece şi jumătate. Se simte ruşinat şi neputincios. Îşi dă seama că e prea de tot să fie iertat şi a doua zi se scoală cu gura uscată şi un gust amar.

Acceptă mânia

Am avut o sumedenie de articole privitoare la mânie, chiar pe acest blog. Demersul meu a fost unul pozitiv. În sensul că am pledat pentru acceptarea mâniei ca emoţie naturală, umană. Mânia este o emoţie catalogată ca negativă, datorită efectelor pe care le are, în urma unei proaste gestionări. Isus s-a mâniat pe cei ce transformaseră templul într-un „bâlci”. S-a mâniat, dar nu a păcătuit. Creştinii au acelaşi îndemn: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi.”

Am încercat să demontez mitul care spune că dacă eşti creştin nu te mânii. Dacă ar fi fost aşa – creştinii nu se mânie -, atunci ar fi fost vorba de creştini în eprubetă, creştini slabi. Cum să nu te mânii când vezi nedreptatea, păcatul ? „Urâţi răul” mai spune Scriptura, iar aceasta nu vine dintr-o stare de indiferenţă ori extatică. Negarea stării mânioase este mai periculoasă decât atunci atunci când te mânii şi păcătuieşti. Dacă ai păcătuit ai ocazia să-ţi vezi starea şi să te pocăieşti. În schimb, prin negare „elimini” problema şi astfel ai anulat şi posibilitatea de a te redresa (pocăi).

Am mai făcut un demers şi anume acela de a prezenta modalităţi de gestionare eficientă a mâniei – Larry Crabb. Da, sunt modalităţi eficiente de a face faţă mâniei vulcanice.

Furia

Furia – Mânia

Demersul de aici şi acum are în vedere demonstrarea instalării mâniei şi a zonelor din organism pe care aceasta le activează. Într-un articol pe siteul Semnele Timpurilor este prezentat rezultatul unui studiu cu privire la emoţii. Mai bine zis, felul în care sunt ele resimţite în anumite regiuni ale corpului. Vă invit să citiţi acel articol.

Mânia se simte în mod intens în zona capului, pieptului şi a braţelor, cu precădere a mâinilor (pumnii?). Este o activare neurovegetativă. Nu o putem nega, nu o putem refula. Ea este acolo, în funcţie de evenimentul extern şi valorile propriei persoane. Pentru că activările acestea se fac cu eliberare de energie (chimică, nervoasă, termică) se ajunge rapid la ceea ce fizicienii numesc lucru mecanic. Adică mişcare (de atac sau de apărare).

Este necesar ca energia aceasta să fie subordonată unei acţiuni pozitive. Este acel mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Orientarea să fie spre soluţionarea problemei şi nu spre eliminarea persoanei.

Managementul Timpului – O Iluzie

Am citit multe cursuri de „managementul timpului”. Am aflat de acolo că timpul este o resursă rară. Că el, timpul, „nu poate fi cumpărat, nu poate fi împrumutat, furat, moştenit sau vândut. În plus, nu poate fi schimbat. Nu poate fi păstrat, sau conservat. Timpul nu poate fi adăugat sau transferat. Pe baza acestor lucruri, putem trage concluzia că timpul nu poate fi gestionat.

Cu toate că se ajunge, în mod logic, la concluzia de mai sus, mai toate cursurile de „managementul timpului” sar apoi la… gestionarea timpului (şi fac de fapt altceva).

Dacă am stabilit că timpul nu poate fi gestionat, atunci de ce încercăm să-l gestionăm? Unii spun că le ajunge timpul berechet, alţii, din contră, că nu le ajunge. Dar TIMPUL este acelaşi pentru toţi, chiar dacă îl percepem diferit în funcţie de n factori. Timpul nu ţine de NOI ci de materie şi spaţiu, de mişcarea astrelor (soare şi lună). Apropos! Cum de a ştiut Creatorul că oprirea timpului ţine de oprirea din mişcare a corpurilor cereşti?*

Sincer să fiu, nu ştiu dacă e o strategie comercială modalitatea aceasta de a atrage pe cineva la un curs: Managementul Timpului. Posibil să fie. Sunt multe persoane care nu reuşesc să se încadreze în anumite limite de timp cu lucrările de care sunt responsabile. Şi pe cine se poate da vina într-un fel în care să nu afecteze propria persoană? Pe timp, evident. Timpul este vinovatul de serviciu. Eu am făcut tot ceea ce ţinea de mine, dar dacă nu mi-a ajuns timpul, ce altceva mai puteam face? Aş putea merge la un curs de „Managementul Timpului” – Ha Ha Ha !

Dacă ar fi să fim obiectivi, am putea merge la nişte cursuri gen: „10 paşi prin care învingem LENEA” sau „Cum învingem Obiceiurile Neproductive” ori „Strategii de Stabilire a Priorităţilor”. Aici se observă că NOI suntem responsabili de cum ne încadrăm într-un segment de timp – acelaşi pentru toţi – cu rezultatele activităţilor noastre.

Nu este nici o ruşine dacă recunoşti că nu şti cum să ţii pasul cu Vasile sau cu Ileana. Poate sarcina în cauză nu ţi se potriveşte. Poate nu te-a învăţat nimeni cum să îţi organizezi activitatea pe criterii de eficienţă. Dar nu da vina pe timp, că el este acelaşi pentru toţi. E invariabil şi implacabil.


* Când Iosua s-a rugat la Dumnezeu, se spune că Dumnezeu a ascultat de glasul unui om şi pentru aproximativ o zi întreagă a intervenit în mersul natural al corpurilor cereşti, până când a avut loc judecata asupra duşmanilor poporului lui Dumnezeu (Iosua10:12-14). Biblia relatează despre o a doua întâmplare, când Dumnezeu a întrerupt derularea timpului: cu acest semn Dumnezeu a confirmat împăratului Ezechia vestea însănătoşirii lui (Isaia 38,8). Mersul înapoi cu zece trepte a umbrei pe cadranul solar corespunde unei lungiri a acestei zile remarcabile cu 40 de minute. S-a presupus că oprirea soarelui peste Gabaon (aproape o zi întreagă, versetul 13) a durat exact 23 de ore şi 20 de minute, aşa că această intervenţie dublă a lui Dumnezeu corespunde în total unei zile întregi. Aceasta este ziua care lipseşte astronomilor în calculele exacte, care s-au preocupat îndeaproape cu cosmologia începând de la creaţie.

Reputaţia – Aliat sau Adversar

Ce este reputaţia?

DEX-ul prezintă reputaţia ca fiind „părere publică, favorabilă sau defavorabilă despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat.” O altă definiţie arată înspre o „apreciere publică înaltă (a unei persoane sau a unui lucru) pentru calităţi deosebite, faimă, slavă, popularitate, renume.” Prin opoziţie obţinem aprecierea negativă, cu toate antonimele de rigoare.

De ce acest subiect?

Poate datorită importanţei. În ani de zile, printr-o muncă asiduuă se construieşte pas cu pas o reputaţie pozitivă, ce se constituie la un moment dat într-un brand în toată regula. Pronunţând numele lui X enumeri de fapt o serie de acţiuni benefice, o anumită calitate a operaţiilor, afecţiune în relaţii şi, mai ales, un evantai de calităţi morale deosebite. Dezastrul se poate produce în câteva secunde. O izbucnire de moment, totalmente nelalocul ei, însoţită de injurii (de ce nu, îndreptăţite) poate spulbera imaginea de succes, reputaţia benefică. Expresiile de stupoare de genul: „Cum, X a spus aşa ceva?” sau „Nu-mi vine să cred. Hai mă, lasă-mă. Fugi mă de-aici, X nu poate să facă aşa ceva.” O dată ce mărturiile se înmulţesc îşi fac loc şi dezamăgirile: „Oricine să fi făcut asta, aş fi crezut, dar n-aş fi crezut că X se poate gândi măcar, darmite să facă măgăria asta” ori „Băi, dacă X a făcut asta, atunci a înnebunit lumea. Ce mai, nu are nici un rost să te mai încrezi în cineva.”

Aspecte ale Reputaţiei

Reputaţia este formată din două „entităţi” (permiteţi-mi să le spun în acest fel) distincte şi relaţia dintre ele. Prima entitate este EU (EL, EA), iar cea de a doua este CELĂLALT (CEILALŢI). Relaţia dintre entităţi este dată de aspectul emoţional, de impactul pe care îl are asupra celuilalt (celorlalţi) ceea ce spune sau face X. De exemplu, ceilalţi dezvoltă faţă de X un sentiment de admiraţie, de apreciere şi poate de recunoştinţă, pentru că X repară orice lucru stricat pe care pune mâna. Lui X i se duce faima din om în om. La un moment dat câţiva simt o oarecare invidie faţă de succesul lui X şi încep să-l ponegrească. Ponegrirea poate să fie o contribuţie negativă la reputaţie, dar să nu fie reputaţia în sine. Ponegrirea nu este o opinie faţă de defectele obiective, reale ale lui X, ci este o acţiune defăimătoare care, în mod voit, exagerează, inventează, falsifică.

Responsabilităţi faţă de Reputaţie

Care este atitudinea benefică a lui X pentru o reputaţie bună? Sincer să fiu, nu cred că trebuie să aibă vreo contribuţie directă asupra părerilor celorlalţi despre sine. Cine ar fi atât de infantil să „cerşească” opinii favorabile despre sine? Cine ar fi naivul care s-ar ocupa cu reflexia imaginii sale din (nici măcar în) ochii celorlalţi? Una este să interpreteze X un rol de „om deosebit”, alta este să fie bun, blând, perseverent, îndrăzneţ – calităţi pe care persoane mature şi responsabile ar dori să le posede, nu să le interpreteze pe scena vieţii. Deci? Pentru o bună reputaţie X trebuie să fie preocupat de caracterul său. Caracterul personal este reglatorul permanent al reputaţiei. Un caracter integru învinge orice defăimare, orice ponegrire. De asemenea, moderează exagerările pozitive prezentându-ne ca oameni obişnuiţi, accesibili tuturor. În general, un caracter pozitiv atrage după sine o reputaţie bună, iar un caracter blamabil se asociază cu o reputaţie negativă.

Devenirea – intre necesitate si responsabilitate ?

Vorbim aici despre devenirea de sine, in sensul dezvoltării personale. Nu orice fel de transformare, dezvoltare interesează ci una care înnobilează, sub diverse aspecte: intrapersonal (calităţi morale, aptitudini variate, formarea mecanismelor de coping pozitive emoţionale), interpersonal (asertivitate, comunicare pozitivă, cooperare, abordarea unor atitudini de gen câştig-câştig), social (statut mai înalt, roluri cu un grad înalt de responsabilitate), cultural (“cucerirea” unor teritorii noi, pasiunea pentru diverse domenii) şi spiritual (religie, filosofie etc.).

Necesitate

De ce necesitate? Deoarece noi – ca oameni, vorba cuiva – suntem înzestraţi pentru devenire. Avem un fundal motivaţional care ne “împinge” spre noi culmi. Nemulţumirea – universală – faţă de cine şi ce suntem la un moment dat constituie un impuls pentru ideea care ne mulţumeşte. Aşa aş vrea să fiu. Ca Ionescu, medicul de familie, respectat de toţi cei din sat şi în faţa căruia ridicarea pălăriei nu este doar un gest automat, ci o atitudine de preţuire. Îmi place cum Vasile repară laptopuri. Ah ce mi-as dori să pot face doar pe sfert cât face el. Alexandru, veterinarul, pune atâta pasiune în munca lui, încât altceva nu doresc să fac în viitor. Îmi plac animăluţele mai mult decât oamenii şi nu mă văd decât venindu-le în ajutor. Nu eşti mulţumit de cine eşti, de cum eşti perceput? E normal, e uman, e de bine. Continuă să fii… nemulţumit.

Responsabilitate

Aici se cam încheie cu nemulţumirea. Ceea ce ne separă fundamental de restul creaturilor de pe Terra este gândirea. Uitaţi-vă, căutaţi, scormoniţi în lanurile de porumb, în scorburi, în jungla cea mai deasă, pe întinsele preerii, în înaltul văzduhului şi spuneţi dacă aţi dat măcar de vreun carneţel de însemnări ale oricărei vieţuitoare. Eu nu am văzut nici cea mai mică listă de activităţi la vreo jivină. Nu au manuale, reviste, alte tipuri de periodice, chitanţe. De ce oare? Deoarece cuvântul, logosul – vehiculul gândului, al gândirii elaborate – lipseşte cu desăvârşire.

Eu, tu şi toţi ceilalţi putem gândi. Şi putem gândi în mod concret cu privire la cine suntem noi aici şi acum. Şi tot gândirea este cea care se foloseşte de imaginaţie în scopul proiectării mele în cel care pot fi aşa, aşa şi aşa. Adică altfel decât acum. Mai bun, mai generos, mai deştept, de ce nu? Şi tot gândirea analizează mijloacele prin intermediul cărora pot fi. Numai ea, gândirea, mă ajută să stabilesc “time lines”, adică intervale de timp în care achiziţia cutare trebuie însuşită ori şcoala de arte trebuie absolvită sau cursul de bucătari isprăvit.

Şi am şi voinţă. Adică pot alege între satisfacţia efemeră de acum şi multumirea profundă din viitorul apropiat. Pot să amân tendinţa care urlă după satisfacere în prezent, pot să suport frustrarea pentru că am în minte şi în inimă idealul.

Ştiind acestea îmi dau seama că eu doresc, eu gândesc, eu aleg şi eu susţin un efort conştient pentru a ajunge la a fi. Fiinţa îmi este inundată de conştienţa faptului că doar eu pot fi pentru mine însumi şi nu altul. Altul poate fi doar pentru sine însuşi, dar nu şi pentru mine.

Devenirea de sine nu este între necesitate şi responsabilitate, ci pe ale mândouă şi-i le face prietene de nădejde ca să ajungă la a fi.

Emoţiile decalibrate – modalităţi de abordare

Pentru un strungar sau pentru oricare alt prelucrător prin aşcihere calitatea instrumentelor de măsurat este mai mult decat esenţială. Să lucreze la un arbore cotit şi să măsoare diametrul diferitelor părţi ale materialului semifabricat cu un micrometru decalibrat duce la realizarea unui produs finit de tip… rebut.

Dacă o staţie de meteorologie ar raporta măsuri ale tempereturilor pe o scală de la 100 C la 200 C în luna februarie ne-am putea gândi la măcar două lucruri: 1) ori vremea a luat-o razna ori 2) termometrele staţiei s-au stricat. În ambele situaţii rezolvarea este simplă: înlocuirea aparatelor de măsură şi control.

Nu tot aşa de simplu este în domeniul sufletesc, mai precis în aria emoţiior umane. Cum s-ar traduce decalibrarea în zona aceasta a emoţiilor? În copilărie lipsa unuia dintre părinţi la o vârstă fragedă (de exemplu divorţ) poate afecta într-un mod foarte serios ataşamentul copilului. Lipsa afecţiunii poate genera (cum se întâmplă în prea multe cazuri) emoţii neplăcute. Micuţul creşte cu o carenţă afectivă ce-i produce durere dar şi un sentiment permanent de lipsă de încredere în oameni. Sentimentul acesta îl securizează împotriva posibilelor “părăsiri”. De asemenea, “părăsirea” în sine poate fi interpretată mai târziu ca fiind generată de propria persoană: “pentru că sunt urât/rău/leneş am meritat să fiu abandonat”. O altă simţire se instalează – teama de a iniţia o relaţie: “s-ar putea ca relaţia să se termine ca toate celelalte şi să sufăr din nou durerea respingerii, abandonării”. Mai mult chiar, se poate ajunge la convingerea că “eu nu sunt aşa de bun ca ceilalţi” – devalorizarea sinelui.

Cum abordăm emoţiile decalibrate? Psihoterapeutul Alfried Langle propune o primă metodă simplă. Metoda se numeşte, în accepţiunea sa “Recâştigarea propriei poziţii în raport cu sentimentele” şi presupune adoptarea a trei atitudini esenţiale:

  1. Poziţia spre exterior. Langle spune că pentru început, în această fază de analiză se ignoră sentimentul. În primul rând se priveşte situaţia. Vom verifica în ce măsură are ea de-a face cu situaţia. De exemplu dacă am simţământul că toţi ceilalţi sunt mai buni decât mine, poziţia spre exterior se realizează prin întrebarea: “Să fie chiar aşa? Cum îmi dau seama de aceasta?” Sau când se instalează neîncrederea se pune aceeaşi întrebare: “Să fie chiar aşa? Este adevărat ceea ce simt, corespunde situaţiei?”
  2. Confruntarea cu sentimentul conduce la adoptarea poziţiei spre interior, luarea unei atitudini faţă de mine însumi. Trebuie să ne fie clare şi consecinţele ce ar putea apare dacă sentimentul este îndreptăţit. Vom putea suporta acest lucru? Ce s-ar putea întâmpla în realitate? Poziţia spre interior, spre propria stare afectivă corespunde întrebării: “Şi dacă ar fi aşa ce fel de urmări ar avea aceasta?” Dacă acum ceilalţi schiază mai bine decât mine, iar deseară la jocul de cărţi vor fi mai buni, ce urmări concrete ar avea aceasta? Ce aş avea eu de pierdut, astăzi din această cauză? Aş suporta azi aceasta? – sau în celălalt caz: pot suporta pentru o zi, pentru această activitate sentimentul de neîncredere?
  3. După ce ne-am eliberat atât din exterior cât şi din interior şi ne-am asigurat de aceasta, se pune problema consolidării propriei poziţii în domeniul concretului. Străbătând primii doi paşi, am devenit liber să mă întreb: “De ce anume îmi pasă acum?” Se stabileşte astfel poziţia spre pozitiv. Îmi doresc sa scap de sentimentul de neîncredere datorită schiatului (sau oricărui lucru care îmi produce simţăminte problemă) sau îmi pasă de schiat? Prin ancorarea în pozitiv, a ceea ce realmente mă interesează în acest moment, redobândesc un teren mai ferm sub picioare.

 Va continua…

Ultima sută de metri

De unde îşi are izvoarele Imaginea de sine? Dar neîncrederea ori încrederea în sine? Există în noi “spiriduşi” care ne constrâng să reacţionăm într-un fel anume? De ce uneori ne simţim atât de stânjeniţi în preajma necunoscuţilor iar alteori parcă nu avem nici o problemă? Ce înseamnă “loialităţile cogeneraţionale ori transgeneraţionale”? De “Familia de origine” ştim cu toţii, dar cum îşi pune aceasta amprenta asupra dezvoltarii personale avem idee? “Stilul de viaţă” este ceva lugubru? Are un chiar aşa de puternic efect în viaţa mea “Deviza, Motto-ul familiei”? Ordinea naşterii contează?

La întrebările de mai sus se pot afla răspunsurile dacă participaţi la cursul de consiliere cu traineri din Germania ce va avea loc la Şelimbăr. Primul modul, cel introductiv, va fi în perioada 1 – 3 noiembrie 2013, la Misiunea Pacea. Cursul este fundamentat pe Scriptură (Cartea Vieţii – Biblia) şi pe psihologia individuală elaborată de Alfred Adler, Rudolf Dreikurs şi continuată de psihologii formaţi în Terapia Adleriană

Unde învăţăm “relaţionarea” şi raporturile de sub, supra şi de ordonare în cadrul acestora? De ce sentimentul de inferioritate activează mecanisme defensive de echilibrare în raport cu celălalt? Ce înseamnă echivalenţa? O foarte sumară şi incompletă idee vă puteţi face privind imaginea de mai jos, un foarte mic fragment de curs.

Echivalenţa - Sentimentul de Inferioritate

Echivalenţa – Sentimentul de Inferioritate

Mult mai consistentă va fi asimilarea informaţiei participând la curs. De aceea, ca unul care a făcut acest curs nu pot să spun decât că veţi câştiga imens dacă parcurgeţi secţiunile informaţionale, dar mai ales părţile practice, de lucru pe echipe, în care rolurile de consilier-consiliat sun interschimbabile.

Voi reveni cu informaţii administrative într-un articol viitor.