Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (3)

E duminică, ce bucurie. Verulescu dormise ca un prunc. Dacă-l vedeai îţi dădeai seama de asta fără nici un dubiu. Faţa sa posomorâtă era înlocuită cu cea mai zâmbitoare fizionomie. Cearcănele dispăruseră. Chiar ridurile-i păreau estompate. Ce mai încoace şi încolo, Verulescu era alt om. Luă micul dejun fredonând şi se pregăti de biserică.

Lacrimi de bucurie îi inundară obrajii atunci când simţi direct în inimă puternicele vibraţii, pe diferite tonalităţi, ale piesei muzicale ce tocmai era cântată de corul bisericii. În faţa ochilor i se desfăşura scena jertfei Mântuitorului. Recunoştinţa şi mulţumirea îl cuprinseră, înfiorându-i sufletul. Verulescu realiză că este beneficiarul direct al lucrării răscumpărătoare a lui Isus şi nu-şi putu reţine vocalul „AMIN” pe care-l rosti la sfârşitul programului muzical.

„Cui i se iartă mult, iubeşte mult”, îi răsună cald în urechi. Da, el iubeşte pentru că i s-a iertat. Verulescu iubeşte imens pentru că a greşit enorm. Acum e în stare să conştientizeze cât de eliberatoare este luarea poverii unei conştiinţe profund vinovată. Isus a luat şi povara lui. Îi venea lui Verulescu să sară în sus de bucurie, să-şi strângă în braţe fraţii întru credinţă şi să alerge pe străzi mărturisindu-L pe Isus.

Poate Verulescu suntem toţi. Poate. În general sentimentul de vinovăţie este dureros. Numai unde avem de-a face cu o dizarmonie a personalităţii putem spune că „paznicul” intenţiilor şi acţiunilor noastre este viciat, pervertit. Haideţi să analizăm chinul şi extazul verulescian.

Lui Verulescu i-a luat prea mult timp să ajungă la o nouă eliberare sufletească. De ce oare? Dezamăgirea de sine este apanajul oamenilor care au pretenţii de la ei înşişi. Verulescu se vedea pe sine ca unul care s-a ridicat deasupra mediei falimentare. Adică el nu mai cade aşa de uşor. El este, oarecum (greu de gândit, darmite de pronunţat), superior celor lesne păcătoşi. A trecut la alt nivel, altă categorie de învingători. Să nu ne temem de cuvinte, Verulescu făcea parte din elită. Cel puţin aşa îşi spunea el, în sine însuşi. Momentul căderii l-a luat ca din oală. Nu era pregătit pentru aşa ceva. Nedumerirea şi ruşinea pur şi simplu l-au paralizat. Câteva zile s-a văzut pe sine însuşi ca cel mai mare gunoi. Cel mai netrebnic, cel mai jalnic specimen cu aere de superioritate. Umilit! Da, exact aşa avea senzaţia că este: înjosit. Durerea asta cruntă, provenită din căderea abruptă de pe piscul cel mai înalt al superiorităţii, l-a secat pur şi simplu. Şi lucrul cel mai teribil este că nu-şi putea ierta prăbuşirea. El era propriul său judecător şi călău. Unul neîndurător şi nemilos.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (2)

E trist Verulescu. Ciuda pe care o simte faţă de sine are multe asperităţi şi-l zgârie până în străfundul inimii. Nu are nici cea mai mica atracţie spre rugăciune: nici de laudă ori mulţumire, nici de iertare. Se simte obosit cronic. Fie ce-o fi, îşi spune şi după ce-şi ia în grabă micul dejun pleacă la slujbă fără nici un chef. Unii dintre colegii de muncă, mai şugubeţi din fire, nu reuşesc să-i intre pe sub piele. Glumele lor parcă se lovesc de un zid gros de granit. Verulescu nu vrea astăzi să facă eforturi deosebite ca să fie un personaj model. Aşa cum ştim, e obosit, iar efortul i se pare mult prea mare ca să-l pună în serviciul moralităţii.

După serviciu, acasă stă ce stă prin bucătărie, apoi se duce glonţ în camera sa, de unde nu iese decât a doua zi ca să meargă iar la lucru. Nu mai este atât de obosit, dar nici astăzi nu doreşte să tragă de el pentru a fi integru. Aceeaşi deviză: fie ce-o fi. Poznaşii lui colegi reuşesc să-l antreneze puţin-puţin în atmosfera lor hazlie. Nu foarte mult însă. Verulescu încă nu a uitat că a călcat pe bec. Acasă intră în dialog cu cei dragi ai lui, dar numai tras de limbă.

A treia zi el socoteşte că nu va merge la biserică după serviciu, pentru că se simte, încă, întinat. Avântarea în muncă îl face pe dumnealui să uite că starea sa nu a fost tocmai în regulă, conform cu propriile sale principii morale. Concentrat în realizarea sarcinilor de muncă şi conştient că o atitudine pozitivă şi o atmosferă relaxată creşte eficienţa în muncă, sfârşeşte prin a termina treaba cu zâmbetul pe buze şi într-un amical schimb de idei cu colegii. Acasă e jovial, ba chiar iese în oraş şi, întâlnindu-se cu vechi prieteni, acceptă invitaţia la teatru.

Uau, ce soare superb, exclamă Verulescu dis-de-dimineaţă. Răcoarea din zorii zilei şi razele soarelui ce anunţau o zi minunată născu în prietenul nostru o sănătoasă poftă de viaţă. Numaidecât se smulse din pat şi cu un fragment de cântec pe vârful buzelor, porni energic spre toaletă. La micul dejun nu avu astâmpăr. Nici nu simţi când ajunse în vestiar şi tot fredonând se prezentă în faţa şefului. Colegii erau de-a dreptul impresionaţi. De unde atâta viaţă la Verulescu? Noi ştim cât de cătrănit a fost zilele trecute. Iar acum abea de-i facem faţă. Timpul trecu uimitor de repede. Acasă parcă era pâinea lui Dumnezeu. De data asta, simţindu-se bine, Verulescu îşi făcu planul: duminică voi fi la biserică şi mă voi bucura împreună cu toţi.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (1)

Sentimentul de vinovăţie este prezent la orice persoană. Orice eu este nedespărţit de simţământul moral. Constantin Enăchescu, în al său Tratat de Psihopatologie (capitolul Suferinţelor morale), afirmă: „Orice persoana este un eu. Eul este instanţa conştientă a personalităţii. Eul satisface nevoile, pulsiunile şi dorinţele individuale, dar în egală măsură este obligat să se conformeze normelor morale.”

Actele eului (inimii) sunt dirijate de conştiinţa morală (sau cugetul):

  • Dacă eul se află sub influenţa cugetului bun, actele sale sunt conforme cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter pozitiv;

  • Dacă eul se află sub influenţa conştiinţei pervertite, actele sale vor fi contrare cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter negativ, ducând la suferinţe morale.

Eul este liber să facă ce vrea, dar, de fapt, el va da de fiecare dată socoteală de ceea ce doreşte sau intenţionează să facă şi mai ales de ceea ce a făcut. De intenţii şi de consecinţe. Cenzura intenţiilor este realizată de scrupule morale (sentiment foarte dezvoltat al cinstei, onoarei, moralei), care mă avertizează, oprindu-mă de la trecerea la acţiune. Cenzura consecinţelor este dată de remuşcări ale conştiinţei, regret. Dacă scrupulele mă avertizează, remuşcările mă condamnă, mă culpabilizează, mă fac să sufăr.

Orice remuşcare este însoţită de o durere morală, pe când scrupulele determină o ruşine morală. În primul caz îmi pun întrebarea: „cum de am putu să fac aşa ceva?”, in cel de-al doilea mă întreb: „cum de m-am gândit că aş putea face aşa ceva?”. Dacă am făcut, am remuşcări, dacă intenţionez să fac, intervin scrupulele care mă opresc.

Orice suferinţă psiho-morală este consecinţa unui act de vinovăţie sau a unei serii de acte de care eul personal este direct responsabil. Persoana nu se mai simte liberă, suferă este apăsată. Între eul personal şi conştiinţa morală există o legătură directă, permanentă. Aceste două instanţe ale sufletului sunt inseparabile.

Când un creştin a ignorat avertismentul scrupulelor sale şi a infăptuit un act contrar normelor sale morale cenzura consecinţelor este automată. Remuşcarea, regretul îşi face simţită prezenţa în mod acut. Reparaţia este singura acţiune dictată de conştiinţa morală şi reîntoarcerea la valorile morale.

Haideţi să privim la un proces de conştiinţă greşit, din perspectivă creştină. Verulescu (numele e fictiv, nu căutaţi personajul în biserici) iar a călcat pe bec. Se simte obosit, extenuat, fară vlagă şi nici respect de sine nu mai are. De câte ori nu şi-a propus el, de fiecare data mai abitir decât data trecută, să rămână ferm pe poziţii şi să nu cedeze ispitei? Ieri, pe vârful muntelui, astăzi, în depresiunea cea mai adâncă. Vine iar înaintea Creatorului să-şi ceara iertare, simţind în carne cum l-a dezamăgit iar pe Dumnezeu. Îşi cere iertare o dată, de două ori, de zece ori. Pe la ora unu după-amiază, apoi repetă ceremonialul pe la ora patru după-masă şi, pentru că simte el că nu e de ajuns, reînnoieşte cererea de iertare cu mai mult patos, înainte de culcare, pe la ora zece şi jumătate. Se simte ruşinat şi neputincios. Îşi dă seama că e prea de tot să fie iertat şi a doua zi se scoală cu gura uscată şi un gust amar.

Arsenalul Consilierului Creştin

Trei articole care nu se ratează de nici un consilier/psiholog creştin:

Arta de a sfătui

Ce înseamnă a sfătui, a consilia? Asociaţia Britanică de Sfătuire defineşte consilierea astfel:

Sfătuirea este utilizarea cu abilitate şi principialitate a relaţiei pentru a favoriza cunoaşterea de sine, autoacceptarea emoţională, maturizarea şi dezvoltarea optimală a resurselor profesionale. Întotdeauna scopul său este de a oferi ocazia de a lucra, a trăi cât mai satisfăcător şi cu utilizarea cât mai completă a resurselor.

Consilierea creştină pune şi ea accent pe relaţie. Calitatea relaţiei este condiţionată de acceptarea de sine şi a celorlalţi (Coloseni 3:11) : “aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere îmrejur, nici netaiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici rob, nici slobod, ci Christos este totul şi în toţi”. Aşa cum TS (terapia sistemică) îşi asumă că în faţă stau, pe o poziţie de echivalenţă, doi specialişti: unul este specialist în propria viaţă, celălalt este specialist în terapie – consiliere, tot aşa creştinismul elimină barierele de statut social, rol, naţionalitate, cultural, însă ţinând cont de determinismele pe care acestea le-a sădit în personalitatea consiliatului.

În creştinism învăţarea şi consilierea / sfătuirea sunt precedate de o atitudine de compasiune, de iertare şi de iubire (acceptare) necondiţionată şi armonia relaţiilor – pacea (Coloseni 3:12-15).

Personalitatea, atitudinea consilierului este foarte importantă (Romani 15:14): “În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. Un fundament al personalităţii consilierului este constituit de caracterul său amabil, blând, dar şi de un set de cunoştinţe solide în domeniul sufletului uman.

Maturizarea consiliatului este întotdeauna un obiectiv central al sfătuitorului creştin. Dezvoltarea personalităţii este mereu ancorată în Fiul lui Dumnezeu, Isus Christos (Coloseni 1:28): “Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvîrşit în Hristos Isus”.

Un aspect important al consilierii creştine este interşanjabilitatea rolurilor – “sfătuiţi-vă unii pe alţii”. Într-o situaţie dată subiectul X este consilier, iar în altă situaţie ori moment (timp) subiectul Y este consilierul. Cred că tipul acesta de relaţionare potenţează atât înţelegerea cât şi şi respectul faţă de sine şi faţă de celălalt.

Decizia şi actul schimbării

Dr. Bruce Thompson vede transformarea vieţii prin prisma unei decizii interioare de schimbare şi stabilirea unui plan riguros de punere în practică, pas cu pas, a devenirii. În Zidurile inimii mele studiază etapele prefacerii (modelării) în cartea Neemia (un studiu fascinant, care m-a “prins” pe de-a-ntregul).

Neemia are o revelaţie şi se pocăieşte (a vedea cum vede Dumnezeu) pentru greşelile sale, ale familiei şi ale înaintaşilor săi. El nu i-a condamnat pentru faptele lor, ci a recunoscut faptul că acţiunile părinţilor se răsfrâng asupra copiilor şi a copiilor copiilor lor (Numeri 14:18). El constată cu realism că părinţii săi au mâncat aguridă şi că acum copiii simţeau pe limbă un gust amar.

Bruce defineşte pocăinţa ca fiind :

“o decizie interioară fermă sau o schimbare a gândirii. În Noul Testament, verbul «a se pocăi» este tradus din verbul grecesc «metanoein», care înseamnă «a-şi schimba gândirea». Pocăinţa este o decizie, nu o emoţie. În Vechiul Testament, cuvântul ebraic tradus cel mai adesea prin «a se pocăi» înseamnă literalmente «a se întoarce». În timp ce Noul Testament pune accent pe natura interioară a adevăratei pocăinţe, cuvântul folosit în Vechiul Testament pune accent pe expresia exterioară, concretizată într-o acţiune ce reflectă schimbarea lăuntrică. Prin urmare, pocăinţa este o schimbare interioară care determină o întoarcere care se manifestă în exterior ori îndreptarea spre o direcţie total diferită”.

Autorul se întreabă care este relaţia dintre respingere şi păcatul pe care îl moştenim ?

“Nu noi suntem răspunzători pentru faptul că am fost respinşi în copilărie, dar începem să fim responsabili dacă acceptăm atitudinile negative îndreptate spre noi şi dacă alegem să trăim conform lor. În noi se dă o luptă între necredinţă şi credinţă, care se transformă într-o luptă a adevărului lui Dumnezeu cu programarea pe care am primit-o în copilărie”.

Zidurile inimii mele

Zidurile inimii mele

Zidurile inimii mele

Am primit de curând o carte interesantă de psihologie şi terapie creştină (Zidurile inimii mele, Dr. Bruce Thompson & Barbara Thompson, Constanta : Kairos, 2013). S-ar putea să fie de folos multora dintre creştinii care resimt în fiinţa lor conflicte sufleteşti aduse/purtate din familia de origine. Cred de asemenea că vor fi şi unii care nu vor înţelege mare lucru, neavând o înclinaţie interioară pentru domeniul tulburărilor sufleteşti. Sunt convins însă că această carte este de folos (psiho)terapeuţilor, consilierilor creştini.

Nu este o lucrare pur ştiinţifică, dar provine din practica autorului şi din bagajul său de cunoştinţe medicale şi psihologice. Pe alocuri am văzut şi altfel decât dr. Bruce Thompson, dar, per ansamblu, am avut de învăţat, în mod special pe partea de soluţionare a conflictelor sufleteşti din punct de vedere creştin. Paşii terapeutici sunt izbitor de asemănători cu cei din diverse paradigme (Terapie Individuală – adleriană, Terapie Cognitiv-Comportamentală, Terapie Sistemică etc.), chiar dacă denumirile sunt diferite (de exemplu “pocăinţă” – “recunoaşterea problemei şi asumarea responsabilităţii”).

Ce se poate spune despre autor ?

Dr. Thompson s-a născut în Noua Zeelandă, este medic şi a pus bazele Facultăţii de Consiliere şi Îngrijire Medicală din cadrul Universităţii Naţiunilor, parte a organizaţiei Tineri Pentru Misiune. Lucrarea lui din Africa de Vest, ca medic misionar alături de Worldwide Evangelism Crusade, a dus la deschiderea centrelor de consiliere ale organizaţiei Tineri Pentru Misiune în mai multe locuri din lume. Alături de el, soţia lui, Barbara, slujeşte ca asistentă medicală, consilier şi co-autor. Ei locuiesc în Noua Zeelandă.

Aprecieri :

Dr. Thompson îşi călăuzește cititorii într-o călătorie înspre dobândirea plinătăţii. El aseamănă defensele psihologice cu niște ziduri pe care noi înşine le construim sub influenţa negativă a diferitelor persoane din viața noastră, denumite profeţi falşi, și compară aceste ziduri cu firul cu plumb divin al Legii lui Dumnezeu, arătându-ne cum să ne schimbăm prin pocăinţă şi ce înseamnă viaţa înnoită. Scriitorul acordă o deosebită atenţie credinţelor false ce apar în monologurile noastre interioare, procesului prin care ele iau naştere şi felului în care pot fi înlocuite prin adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru o mai bună înțelegere, dr. Thompson a pus la dispoziţia cititorilor şi câteva figuri bazate pe Scriptură.

Dr. William Backus – Autor al cărţii „Telling Yourself the Truth”, Fondator şi director al Centrului pentru Servicii Psihologice Creştine din St. Paul, Minnesota.

“Acest proces, al lui dr. Thompson, descrie un mod de vindecare extraordinar al lui Dumnezeu. Cu ajutorul firului de plumb al lui Dumnezeu, cei distruşi de păcat şi de traume pot fi vindecaţi şi pot trăi o viaţă răscumpărată. Cred că toţi creştinii, dar în mod special liderii şi consilierii, vor fi încurajaţi de această carte plină de învăţătură şi de înţelepciune.”

Dr. Archibald D. Hart – Profesor senior de Psihologie si Decan emerit al Catedrei de Psihologie Clinica din cadrul Fuller Theological Seminary, Pasadena, CA.

Cât de responsabil e creştinul matur ?

Orice creştin matur este conştient de slujba de susţinere (suport), îndrumare, învăţare, îmbărbătare, consiliere (sfătuire) a “pruncilor în Christos”. Cel preocupat de bunăstarea spirituală a confraţilor nu poate fi nepăsător de forma sa fizică, sufletească şi, în mod special, cea spirituală. Ştiind că randamentul său este legat în mod direct de cele mai sus amintite, va elabora un plan (program) riguros pe care-l va respecta cu sfinţenie. Consilierea, motivarea sfinţilor şi dezvoltarea spirituală se înscriu într-o “alergare” de mare anduranţă. Consumul energetic este foarte mare. Nu de puţine ori o activitate de terapie spirituală, care durează de ceva timp, trebuie regândită, resemnificată şi repornită (adică luat totul de la capăt cu o altă abordare). Apostolul Pavel a fost conştient de acest lucru :

Pentru cei care sunt slabi în credinţă, m-am făcut slab, pentru a-i câştiga pe cei slabi. M-am făcut toate pentru toţi, pentru ca, oricum, să-i mântuiesc pe unii dintre ei. Pe toate le fac de dragul Evangheliei, ca să am şi eu parte de ea. Nu ştiţi că toţi alergătorii din arenă încearcă să câştige, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi deci în aşa fel, încât să câştigaţi. Alergătorii dau dovadă de stăpânire de sine în toate lucrurile, pentru a primi o cunună care se veştejeşte, însă noi facem aceasta pentru una care nu se veştejeşte. Astfel, eu nu alerg fără ţintă, nici nu mă bat ca unul care loveşte în vânt, ci îmi ţin trupul sub control şi mi-l fac sclav, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu descalificat. – (1 Corinteni 9:22-27, Biblia GBV 2001)

Constantin Oancea atrage atenţia asupra aceluiaşi lucru în dreptul profesionistului care lucrează cu sufletul uman :

Un psihoterapeut, un sfătuitor experimentat îşi va construi un stil de viaţă echilibrat şi va căuta să treacă propriile sale probleme pe planul doi sau să le uite în timpul sesiunilor terapeutice. El trebuie să aibă grijă de forma sa precum aviatorul sau sportivul de performanţă, dat fiind că instrumentul cu care se lucrează, eventualul “bisturiu” este reprezentat în exclusivitate de către psihicul său, care trebuie îngrijit şi protejat. Este preferabil să se amâne o şedinţă de psihoterapie decât să se intre în proastă dispoziţie sau extenuare, cu tot cortegiul de neatenţie şi mimică nefavorabilă – (Oancea. C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

Dacă în dreptul psihoterapeutului secular unealta de lucru o constituie exclusiv propriul său psihic, cu întregul apanaj de cunoştinţe, sisteme de gândire psihologică (paradigme), tehnici şi strategii terapeutice, în dreptul consilierului creştin vorbim de o colaborare între individul uman şi marele consilier, Duhul Sfânt. Isus a fost Cel care a promis că după plecarea Sa va veni Mângâietorul. Paracletos (avocatul), “Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. Cu un asemenea ajutor în slujba sa, lucrătorul creştin matur, nu-şi va îngădui să “întristeze” ori să “stingă” Duhul. El va şti deopotrivă să se menţină într-o formă bună, dar şi să dezvolte o foarte bună relaţie cu Cel ce-l poate călăuzi în hăţişurile oricărei situaţii de viaţă.

Moartea eului ? – IV

Spunea dr. Andrei Pătrîncă răspunzând unui comentariu pe facebook (redare aproximativă) : “cum poţi să te dai lui Dumnezeu dacă tu nu te deţii ?”. Chiar aşa ! Ştim noi ce dăruim lui Dumnezeu ? Ştim noi cine şi ce suntem cu adevărat ? “Dă-i lui Dumnezeu inima ta”, spune Scriptura, însă tot cartea sfântă afirmă că “inima este nespus de înşelătoare şi desnădăjduit de rea”. Deci, ştim noi ce-I dăm lui Dumnezeu ? Esenţial fiecărui eu de pe planetă este capacitatea de decizie şi responsabilitatea. Printre multele şi frumoasele răspunderi pe care le are fiecare eu în parte este şi cea a devenirii sale. Pentru acest lucru recomand cu căldura cartea Cum să-ţi atingi potenţialul maxim pentru Dumnezeu de Charles F. Stanley, ed. Alfa Omega Publishing.

Genoveva Pogorilovschi spunea :

Ca să poţi afirma “eu vreau”, trebuie să deţii, să cunoşti în toţi termenii prima relaţie : “eu sunt”. Iar ca să ajungi la concluzia “eu pot”, cu necesitate trebuie întâi să fii sigur de ambele relaţii anterioare: “eu sunt” şi “eu vreau”. Relaţia funcţionează şi invers, un feedback permanent este şi aici, ca în toate procesele psihice : pe măsură ce se verifică prin acţiune posibilităţile proprii, deci pe măsură ce se confirmă “eu pot”, se măreşte şi gama dorinţelor cuprinse în “eu vreau” şi, implicit, se amplifică starea de conştiinţă afirmată prin “eu sunt”.

Apostolul Pavel ajunsese la o înaltă cunoaştere de sine (din altă sferă, oricum) şi era capabil să spună : “[Eu] Pot totul în Christos care mă întăreşte”. Observăm la el o superioritate a lui : “eu sunt”, ”eu pot”, ”eu vreau” bazat pe Christos. O conştiinţă a lui eu “în Christos” duce la “eu pot” nici mai mult nici mai puţin decât TOTUL. Nicidecum eu mă omor/răstignesc. Mare lucru să ai conştiinţa unui eu nou (identitate asumată). Interesant, nu ?

Nimeni nu mă îmbrăţişează…

Ariciul era un sensibil. Romantic ! Afectuos, săritor şi prietenos… congenital. Înainte avea o piele catifelată, acoperită de un puf auriu, strălucitor. Pentru că era un sociabil incurabil, prezenţa lui era dorită la toate reuniunile, aniversările, petrecerile, ba chiar şi întrunirile mai sobre, pentru că reuşea de fiecare dată să încălzească şi cea mai rece atmosferă.

În timp, însă, au apărut invidioşii. Vulpiţele l-au denigrat, sconcşii l-au calomniat iar veveriţele îl bârfeau… din creangă-n creangă. Durere ! Foarte mare durere. Şi creştea pe zi ce trecea durerea bietului arici. Simţea că pică într-un hău fără sfârşit. Acela a fost momentul când au început să-i crească spinii din puful lui auriu. La început cu timiditate, apoi, din ce în ce mai obraznici ţepii l-au învăluit protejându-l de răutăţile celorlalţi. Aşa a devenit ariciul un singuratic plin de ace. Nici măcar pe fraţii şi surorile lui nu-i mai putea îmbrăţişa. Şi de atunci tânjeşte mereu după o… îmbrăţişare.

Dacă şi tu şi eu suferim pentru că nu suntem îmbrăţişaţi s-ar putea să fie din cauză că am fost loviţi, făcuţi să suferim şi poate ne simţim inferiori. Ţepii noştri sunt de fapt arme de apărare împotriva durerii cauzate de semenii noştri. Cu cît ne apărăm mai mult cu atât mai mult rupem legătura cu ceilalţi. Ne apărăm atacând, rănind, înţepând. Dorim să ne apărăm dar ne şi este dor de o îmbrăţişare, de o vorbă caldă, de o apreciere sinceră.

Ce este de făcut ? Cum scăpăm de ţepii usturători ? Care sunt ţepii tăi  ?

Moartea eului ? – III

Majoritatea psihologilor cercetători în domeniul eului exprimă în mod deschis că „eul este fapt de conştiinţă, dar nu orice fel de conştiinţă, ci o conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire”. Astăzi eul este văzut ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei dispunând în ambele cazuri de o puternică bază afectiv-motivaţională.

Dinamica eului influenţează dinamica personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii. De asemenea, nivelul de dezvoltare al eului influenţează nivelul de dezvoltare al personalităţii : când eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea  de direcţionare a întregului comportament al persoanei ; când însă eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată.

Eul conţine şi exprimă persoana/personalitatea : o conţine în sensul că îi [deţine] corpul, numele, obiectele, activităţile, trebuinţele, dorinţele, aspiraţiile, sentimentele, convingerile, valorile, rolurile sociale ; o exprimă în sensul că o face cunoscută în afară, altora, lumii ; o defineşte din interior, simţind-o şi gândind-o — şi o reprezintă în exterior, implicând-o acţional şi social.

Fragmente din Eul şi Personalitatea, de Mielu Zlate

Dacă omorâm/răstignim eul ne anihilăm ca persoane. Se anihilează tocmai motorul deciziei şi al reglării conduitei. Nu mai are cine trăi în sfinţenie, pentru că tocmai s-a dus capacitatea de a lua decizia de a avea o conduită morală superioară. Esenţial eului este tocmai capacitatea de a lua decizii şi e merge într-o direcţie anume. Eul vrea, doreşte, tinde spre. Omorând eul dispare şi orientarea către, spre ceva anume.

În momentul în care cineva afirmă : „tu eşti de vină”, face un (alt) eu responsabil de sine şi actele sale. Implicit afirmă despre sine că este un eu conştient de sine şi responsabil de toate deciziile şi actele/comportamentele sale.

Dacă suntem de acord că de fapt noi vrem să manifestăm o conduită moral-creştină, atunci invocarea morţii eului este total inadecvată.

Psihologia Sănătăţii – Iertarea (2)

Roger era un tânăr foarte de treabă, care împrumuta prietenilor maşina şi bani. Aceştia, însă, nu-l tratau cu aceeaşi culanţă (amabilitate, dărnicie), ceea ce l-a nemulţumit. Şi-a stăpânit furia până la un punct, dar până la urmă a devenit încordat şi, uneori, îi repezea.

„De ce abuzează oamenii de firea mea blândă?”, se întreba întristat.

„Pentru că sunt ignoranţi şi tulburaţi, de aceea trebuie, din când în când, să păcălească pe nişte băieţi drăguţi ca tine”, i-am răspuns.

T r e b u i e, aţi spus? Nu, nu trebuie să înşeli un prieten. Eu în acest spirit am fost educat.”

„Ar fi fost mai bine dacă ei nu ar fi abuzat de un prieten. Dar de ce trebuie să-ţi facă pe plac? Numai pentru că aşa este corect? Oare oamenii trebuie să se comporte corect pentru că le spui tu?”

„Sigur că nu. Ce sfat îmi daţi?”

„Iartă-i ca să nu mai fi furios. Fă-ţi singur o favoare, căci ei nu ţi-au făcut, cu siguranţă, nici una în ultima vreme.”

„Să-mi fac eu singur o favoare, iertându-i?”

„Da. Asta te fereşte de furie, iritare şi amărăciune. Nu ai vrea să te bucuri că ai scăpat de asemenea stări nevrotice?”

„De aceea am venit să vorbesc cu dumneavoastră.”

„Atunci iartă-le comportarea urâtă şi te vei calma cât de curând. După asta fă ceva pozitiv pentru tine.”

„De exemplu?”

„Învaţă din propria experienţă. Nu uita niciodată cine a fost ultimul care ţi-a cerut maşina, ţi-a consumat benzina şi nu a avut bunul simţ să umple rezervorul. Nu-i mai împrumuta maşina niciodată. Asta înţeleg prin a ierta, dar a nu uita. Procedând astfel vei schimba datele problemei şi vei evita astfel de situaţii, pentru că, în acelaşi timp, nu vei vrea să te necăjeşti, şi să-ţi faci singur rău.”

A-i ierta pe alţii mai presupune fermitate şi o bună sănătate. Nu poţi ierta dacă eşti slab şi în defensivă. Este una din cele mai frumoase trăsături, care trebuie dezvoltată, cu condiţia ca, în completarea ei, să nu se uite ceea ce s-a întâmplat. Dacă ierţi şi uiţi injustiţiile care ţi s-au făcut, apari ca unul care cere să mai fie lovit. În acest caz, iertarea denotă prostie şi slăbiciune. Măsura în care îi poţi ierta pe alţii, fără a le mai face concesii arată gradul de maturizare.

Fragment din Fii calm! de dr. Paul Hauck

Iertarea şi uitarea

Am auzit spunându-se adesea : „dacă nu uiţi înseamnă că nu ierţi cu adevărat”. Afirmaţia este atât falsă cât şi manipulatoare. O să duc la extrem contraargumentul în scop didactic.

Alexei Viforovici este tehnician la una dintre unităţile nucleare ruse. Într-o noapte – la schimbul al treilea – ajunge la serviciu în stare de ebrietate. E pus pe şotii, iar responsabilitatea sa e redusă până la cote de avarie. Se joacă la butoane şi ameninţă pe toată lumea. E împotriva capitalismului şi vrea să termine cu amerikanski. Cu o mişcare dibace armează una din rachetele cu rază lungă de acţiune. Dar până să lanseze racheta, unul din colegii lui îl imobilizează. Cazul ajunge la tribunalul militar. Pentru că a fost la prima abatere şi în cei 25 de ani de carieră a fost un model ireproşabil pentru camarazii săi, comisia disciplinară îl iartă şi dă uitării „incidentul”.

Să fie oare corect ? Să zicem că suntem de acord cu actul iertarii (cu toate că iertarea este una şi suportarea consecinţelor alta). Ei bine, ţinând cont că Alexei a comis un act foarte grav în raport cu sarcina pe care o are ce anume trebuie să nu uit ?

  • Comportamentul iresponsabil care, o dată înfăptuit
  • se poate repeta
  • cu consecinţe incalculabile. Nici mai mult nici mai puţin decât un război nuclear.

Dacă vreau să-l iert, îl iert pur şi simplu, dar nu-l mai las niciodată în acel post.

Personalitate de bază

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului lot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă. Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică.

În Evanghelia după Luca (4:20, 22, 28) observăm ceea ce se numeşte personalitate de bază. Avem un grup social cu puternice rădăcini istorice şi tradiţionale. Comportamentul grupului se aseamănă izbitor cu mişcarea sincronă a unui banc de peşti. Există anumite bancuri de peşti care se comportă ca un singur organism. Toţi indivizii se mişcă în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi viteză şi totul face un sens (autoprotejarea întregului).

Care este mişcarea (trăsătura) grupului din sinagoga vizitată de Isus?

  1. Prima reacţie este CAPTIVAREA. După o cuvântare profetică a lui Isus, „toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El”;
  2. A doua recţie este SURPRIZA. Printr-o cuvântare înţeleaptă Isus face ca „toţi să mărturisească despre El şi să se mire de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”;
  3. Ultima reacţie a personalităţii grupului este DUŞMĂNIA. Printr-o cuvântare acuzatoare a lui Isus se face că „toţi cei din sinagogă auzind aceste lucruri s-au umplut de mânie. S-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui pe care era zidita cetatea lor, ca să-l arunce jos, în prăpastie”.

De ce toţi reacţionau în acelaşi mod ? De „vină” este personalitatea de bază 🙂 .

Moartea eului ? – II

Irvin Yalom, in prologul cărţii Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, abordează, printre altele, izolarea existenţială. Aceasta face referire la o distanţă de netrecut dintre sine şi alţii – un spaţiu gol care există chiar şi în condiţiile unor relaţii interpersonale de care ne simţim profund mulţumiţi. Autorul face diferenţa dintre izolarea existenţială pe de o parte şi izolarea interpersonală (de alţii) şi intrapersonală (de sine – personalitate multiplă) pe de altă parte. Cu toate că nu există remediu pentru izolarea existenţială, Irvin spune că “o încercare normală şi viguroasă de-a rezolva izolarea existenţială este contopirea – dizolvarea graniţelor propriei fiinţe şi unirea cu o alta”.

Tot Yalom spune că “unul dintre marile paradoxuri ale vieţii este acela că din conştiinţa de sine decurge o stare de anxietate. Fuziunea elimină anxietatea într-o manieră radicală – prin eliminarea conştiinţei de sine. Atenţie aici : Persoana care s-a îndrăgostit şi a pătruns într-o stare extatică de contopire cu obiectul dragostei sale nu se mai gândeşte la sine, pentru că stingherul şi dilematicul eu se dizolvă în noi. Astfel scăpăm de anxietate, dar ne pierdem pe noi înşine”.

Îmi aduc aminte că într-o situaţie de viaţă un domn (n-am să-i spun numele) a trebuit să devină foarte conştient de sine pentru a putea avea grijă de soţia sa imobilizată la pat. Nu a lăsat-o pe mâna medicilor, nu a internat-o la azil, nu i-a adus acasă asistente medicale sau infirmiere. Cu o dragoste imensă a îngrijit-o pe puţin 15 ani. Am observat că erau momente în timpul săptămânii (anumite segmente orare din anumite zile) când se ocupa exclusiv de sine, de suflet, într-o părtăşie cu membrii unei biserici din zonă. El ştia că dacă nu acoperă nevoile sale nu va putea să împlinească nevoile ei. O dragoste care nu se pierde pe sine este mai valoroasă si mai eficientă decât una care se dizolvă în noi. Noi este o himeră atâta timp cît nu există conştienţa lui eu şi tu.

Update (datorat dr. Andrei Pătrîncă) : Nu poate exista un ”noi”, fara un ”eu” si un ”tu” mature.