Chestionarele de personalitate pe post de… zodiac.

Ne este cunoscută la toți vorba: „Românul s-a născut poet”. Dar ne este cunoscut, din experiența zilnică, și faptul că românul s-a născut medic, farmacist, mecanic, profesor și multe alte nașteri specializate din fașă.

Că ne doftoricim după ureche nu mai este de mult un secret. Ne pricepem și suntem mândri de „doxa” noastră. Nu e deloc o noutate aplecarea și spre cele sufletești. Ideea „dezvoltării personale” nu mai este de mult preocuparea psihoterapeutului, iar manevrarea chestionarelor de personalitate a devenit o îndeletnicire strict personală, ce să mai mergem noi la psihologii diagnosticieni. Apropos! Mi-a fost dat să văd chestionare făcute de unii creștini fără ca aceștia să știe măcar ce este o scală nominală, darmite una ordinală ori de intervale egale sau de raport. De unde să ști că testul pe care l-ai creat după urechea de specialist născut, nu făcut, măsoară ceea ce ți-ai propus? Ai testat testul însuși? L-ai trecut prin furcile caudine ale fidelității și validității? Lasă-ne dom’le cu prostiile astea…

Și așa zic și cei care-și aplică după ureche chestionare de personalitate, ori de aptitudini sau de interese. Sunt bucuroși că și-au descoperit eticheta: Liderul, Protectorul, Pacifistul etc. În realitate chestionarul este fără de nici un folos în mâna nespecialistului. Are rol de… metamfetamină ideologică.

Ce se întâmplă când ne aplicăm teste de personalitate fără a parcurge o serie de sesiuni de autocunoaștere sub directa călăuzire a unui specialist (consilier psihologic, psihoterapeut)?

În primul rând ne furnizează iluzii. Hm, cum să ofere iluzii când acel chestionar a fost realizat de o armată de specialiști? Când a trecut probele cele mai serioase de validare a conținutului, a criteriului și a constructului? Deoarece chestionarele „măsoară” tendințe mai puțin profunde. Tendințe adevărate, dar care nu fac parte din adîncimile psihismului nostru. Doar un specialist poate fora, cu ajutorul consiliatului dincolo de conștient. Un specialist știe când dă de rezistența consiliatului. Majoritatea cauzelor tulburărilor psihice sunt de natura inconștientă. Parcurgerea itemilor unui chestionar nu duce la insight niciodată. În mâna nespecialistului rezultatul unui test de personalitate este ca vopsirea cu un roșu metalizat, strălucitor, lucios a unei mașini. Dar peste rugină.

În al doilea rând folosirea după ureche a chestionarelor duce la o mai profundă mascare a problemelor sufletești. Caracterul de generalitate al chestionarului nu poate suplini travaliul pe care specialistul psihoterapeut îl depune împreună cu consiliatul său. Un chestionar nu te întreabă și nu cere să dezvolți un răspuns pe care-l dai, bifând una dintre opțiunile date. Ba din contră nu ia în calcul și altă variantă pe care ai da-o dacă ai fi întrebat. Mai mult decât atât, nu te ajută să corelezi răspunsurile cu situația ta actuală și cu evenimentele importante din viața ta. Chestionarul e prea general pentru ce trebuie să întreprindă terapeutul împreună cu tine.

În al treilea rând un chestionar de personalitate autoaplicat de necunoscător oferă pseudo soluții. Chestionarul nu te cunoaște. Nu știe cine ești. Nu-ți cunoaște experiența de viață, trăirile, planurile de viitor, viciile sau virtuțile, fantasmele ș.a.m.d. Chestionarul e imperturbabil în drumul său, unic pentru toți și cu aceleași răspunsuri pentru toți. Chestionarul nu cunoaște frumoasa reclamă de pe frontispiciul mega magazinelor: „Suntem cu toții diferiți. Din fericire!” Așadar, soluțiile sale nu sunt pentru tine, unicul și indivizibilul, ci pentru toți. Înțelegi de ce nu ți se aplică?

Dar, după cum ați intuit, un chestionar de personalitate poate fi de folos în mâna unui specialist, care are competența anilor de școală și a anilor de formare într-o anume formă de psihoterapie. Apoi intuiția și experiența îl ajută să formuleze întrebări noi, ingenioase, adaptate la situația ta de viață. El este preocupat de ce înseamnă pentru tine ceea ce răspunzi, nu ce se potrivește cu toți ceilalți. Doar în acest fel un chestionar de personalitate devine unul dintre zecile de instrumente, eficiente, pe care un specialist le folosește în ajutorul tău.

Când e abis…

Când e abis

Când e

Chiar așa, când e abis în viața mea? Când nu mai am chef de nimic. Neant ! Când nu mai am energie. Nemișcare ! Când nu mai pot iubi și nu mă mai pot bucura. Când nu mă atinge prezența nici unuia dintre semeni. Nimeni și nimic! Când tristețea îmi este fidelă tovarășă de drum. Când vinovăția e ca un câine obraznic ce mă latră din toți bojocii pe unde mă prinde. Când neliniștea mă seacă încet dar sigur, precum buruiana care crește falnică lângă floarea pe care o usucă. Când simt că viața nu e viață. Neființă !

De ce

Uneori e bine să știm de ce apare abisul în viața noastră. Poate ne-am epuizat alergând neostenit după un ideal. Și s-a întâmplat așa cum arată o vorbă înțeleaptă: „O dorință amânată îmbolnăvește sufletul (Solomon, Proverbe).” E posibil ca un eveniment neplăcut să instaleze o durere de fond, care ia timp pentru a se consuma. Pierderile celor dragi sunt devastatoare. Fie că se duc trei, fie că se duce unul, e vorba de unicitate. Ca cel ce s-a dus nu mai este nimeni. Pot să fie miliarde. Și, deci, locul său rămâne gol… de un gol înfiorător. O decepție în dragoste ori o dragoste neîmpărtășită. Cât poate fi de dureros șă ști că nu te vrea nimeni. Așa crezi tu și e durerea ta. Colegi care te resping ca pe un ciumat. Boala, șomajul, biserica…

Popas

Între „de ce” și „pentru ce” e un loc de odihnă. Un timp de meditare. Un răstimp în care înveți să te accepți așa cum ești. O perioadă în care te cureți, lași impuritățile să se scurgă. Prin lacrimile sufletului tău zdruncinat. Acuze, respingeri, defăimări, lovituri date de viață se preling pe lângă tine. Și la final descoperi un lucru uimitor de simplu. Ești la fel ca toți ceilalți. Tu nu ești neom, iar ceilalți nu sunt mai presus de tine. Căci toți sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, dar în același timp, pentru toți prisosește jertfa lui Christos.

Pentru ce

Când te copleșește durerea îți arunci suferința: „De ce Doamne, de ce tocmai mie îmi faci una ca asta?” Apoi, ca Iona, cel care a stat trei zile și trei nopți în pântecele monstrului marin, îți aduci aminte de Făcătorul tău.

„Când mi se sfârșea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul și rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în templul Tău cel sfânt. Cei care se lipesc de idoli deșerți îndepărtează îndurarea de la ei. Eu însă Îți voi aduce jertfe cu un strigăt de mulțumire, voi împlini juruințele pe care le-am făcut. Mântuirea este a Domnului. Și Domnul a poruncit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat.”

Când rugăciunea arzătoare își face simțită prezența, știm că este înălțată de un suflet istovit. Un suflet epuizat devine modest. Învață că unele lucruri de care s-a agățat în viață îl lipsesc de binecuvântările lui Dumnezeu. Suferința este un dascăl remarcabil. Ne ajută să vedem, să înțelegem și să reținem pentru o viață. Perioada aceea de sfârșire, momentul penultim, deschide mintea. O face înțeleaptă: „mi-am adus aminte de Domnul…” Convalescența este trecerea de la idolii deșerți la „Mântuirea este a Domnului.” Abisul este șansa renașterii. O binecuvântată răscruce care sortează scopurile vieții noastre. Conștiente ori mai puțin conștiente. Le așează pe fiecare pe făgașul lor: deșarte versus mântuitoare.

Când vine abisul, vine cu durere, dar și cu speranță. Cu suferință, dar și cu salvare. E doar o perioadă. Care aduce cu sine mântuirea.

De ce eșuează creștinii în mărturie ?

De ce majoritatea creștinilor nu sunt credibili? Până mi-am adresat eu această întrebare, la modul serios, mulți, mulți alții au chestionat la fel. Întrebarea este corectă, iar conținutul ei este evident. Evident în realitatea cotidiană. Creștinii – nu toți – sunt jalnici. Adepți ai unor teorii (multe și complexe) și atât. Răi, gâlcevitori, campioni la bârfit, ultra mofturoși. Vă pot da exemple cu duiumul. Exemple recente. Să continuăm. Resentimentari, lași, prefăcuți, invidioși, perfizi. Ma doare sufletul când scriu. Nu neapărat de ei, ci de faptul că, așa cum zice apostolul Pavel, din această cauză Christos este vorbit de rău.

Două motive majore stau la rădăcina acestui fenomen: 1) falsa convertire și 2) permanenta bebelușie. Iertați-mă, a trebuit să nasc termenul acesta. Am convingerea că reflectă cel mai bine realitatea.

Unii cred că sunt creștini, dar nu au venit la Christos copleșiți de starea lor naturală, coruptă. Nu i-au doborât groaza că sunt păcătoși. Nu s-au cutremurat de ceea ce sunt. N-au văzut iadul cu ochii, pentru a fugi la Cel care are puterea să mântuiască DIN PĂCAT. Au venit la credință (?) pentru că era ceva mai bine: suport material (cârcotașii le-ar numi ”ajutoare”), sprijin sufletesc, loc pentru a-și satisface ambițiile, faima personală, tendința de a conduce, dirija și chiar, va vine să credeți sau nu, de a manipula. Apoi au trecut anii, s-au obișnuit să creadă că fac parte din mireasa lui Christos și ei sunt în aceeași stare naturală. Ba chiar, în domeniul conduitei au devenit și mai versați în ale corupției firii. Și n-au nici o tresărire, nici un sentiment de vinovăție. Singura frică este să nu fie descoperiți, dați pe față în mod public.

Ceilalți sun veșnic sarkinos. Prunci după 5, 7, 9, 11, 17, 20, 25, 30 de ani. Ei consideră că au tot dreptul să fie așa. Textele lor predilecte sunt cele în care Isus intră cu biciul în templu, pedepsirea lui Core, Datan și Abiram și toate celelalte, pe același ton. Uneori ei simt dorința sinceră de transformare a minții, dar nu ține mult. Tendințele lor naturale sunt ascultate repede și cu convingere. Au aceeași imagine când ajung la senectute: mici, pufoși, naivi, impulsivi și cu suzeta în gură.

Aceștia niciodată nu au trăit și, deci, nu recunosc călăuzirea Duhului Sfânt. A fi creștin înseamnă a fi călăuzit PERMANENT de DUHUL SFÂNT. Da, majoritatea creștinilor știu că ar exista un Duh Sfânt, însă doar ca noțiune pe paginile Scripturii, nu ca Persoană care locuiește în duhul lor.

Trist, dar adevărat…

De ce, Doamne?

Luca 13:1-5 e pasajul care-L prezinta pe Isus raspunzand la astfel de intrebari. Mantuitorul preintampina intrebarea “DE CE, Doamne?”, aratand ca astfel de intamplari pot avea loc din ratiuni pur umane: libertatea unuia poate duce la ingradirea/anihilarea libertatii altora. Christos focalizeaza atentia noastra cu privire la astfel de intamplari nefericite – Crime in masa (galileenii ucisi de Pilat), cladiri prabusite peste suflete (Turnul Siloamului prabusit peste 18 insi) – pe cel mai important aspect: “Credeti ca au fost mai pacatosi decat ceilalti?”

Aceasta este cea mai importanta intrebare. Cum asa? Pentru ca duce la problema vesniciei. Unde vrei sa-ti petreci vesnicia? Fie ca mori de moarte buna, la batranete, ori intr-un accident stupid sau de mana unui om josnic, toti suntem la fel: pacatosi. Morali sau imorali avem o trasatura ereditara comuna: pacatul.

Nu cum mori conteaza. DAR CONTEAZA CINE ESTI CAND MORI. Poti muri frumos, dar nemantuit sau poti muri stupid, in floarea tineretii, dar mantuit.

VESNICIA conteaza !

Măştile… benefice

Citeam interesantul articol „Măştile jos, sus autenticul din noi!”al medicului psihiatru Andrei Pătrîncă. O perspectivă corectă, care promovează originalitatea şi, aşa cum evidenţiază titlul, autenticitatea. Uneori, datul măştii jos, este o cerinţă, o necesitate intrinsecă, alteori o constrângere a societăţii căreia nu-i plac anumite „măşti” şi, poate, câteodată, semnul unei atitudini mature.

M-am gândit însă şi la faptul că grupul (o ceată anume, un oarecare colectiv sudat) are o personalitate a lui, un mod propriu de a se comporta si de a valoriza acele conduite care-l definesc şi-l diferenţiază de alte grupuri. În aceste circumstanţe, datul jos al măştii va întâmpina o anumită rezistenţă. Se apără în acest fel identitatea grupului. Sunt deci admise numai anumite interacţiuni şi nu tolerează „măştile străine”.

În alte situaţii, comune, suntem îndemnaţi să fim opusul prezentului (să fim veseli, când de fapt suntem trişti; să fim sociabili, cand, de fapt, dorim momentul nostru de retragere în sine etc.). Să adoptăm, cu alte cuvinte, o mască acceptată de ceilalţi. Originalul este, aici şi acum, indezirabil. Ca să ţi se îngăduie să ni te alături, trebuie să adopţi o altă atitudine, un alt comportament, să interpretezi, vrei nu vrei, personajul care nu te reprezintă.

În toate domeniile existenţei se adoptă măşti. Să luăm de exemplu acea relaţie psihoterapeut – pacient. Psihoterapeutul vine la cabinet mai devreme cu 15 minute, deoarece simte nevoia să se pregătească pentru clientul de azi. Un caz foarte greu, căruia simte că nu-i poate da de cap. Se luptă de ceva vreme cu ideea să-l trimită pe bietul anxios altui coleg de breaslă, din altă clinică. Ce mai, nu reuşeşte şi pace. Dar, la fiecare şedinţă terapeutică, psihoterapeutul adoptă o atitudine de acceptare necondiţionată, de empatie şi mereu îşi încurajează clientul să vorbească, să plângă uneori. Mai mult dă impresia că nu este luat prin surprindere, că nu este descumpănit şi nu răzbate din vocea sa nesiguranţa şi chiar disperarea. Dar da ce nu? Până la urmă şi el este om. E simplu! Din experienţa sa ştie că o astfel de greşeală ar avea consecinţe periculoase asupra pacientului. Bietul client vine cu o problemă şi pleacă cu mai multe, pentru că a înţeles din stupefacţia psihoterapeutului său că nu mai are nici o şansă. Şi da, e bine pentru bietul om să ştie că psihoterapeutul este demn de increderea  sa şi că este competent. În acest caz (şi multe altele) purtarea măştii este necesară.

Nu întotdeauna a purta o mască este un lucru rău. Nu întotdeauna a purta o mască denotă făţărnicie sau disimulare.

Dacă unui „derbedeu” i se cere (a se citi impune) să dea dovadă de înţelegere, să fie iubitor, să manifeste bunătate pentru semeni, este evident că nu va putea să realizeze acest deziderat hocus-pocus. Dar puterea coercitivă a legii sau a grupului îl va face în cele din urmă să le adopte. Poate nu sunt multe cazurile în care cineva, purtând o mască, să capete trăsăturile măştii. Dar sunt cazuri, slavă Domnului, în care lichele „congenitale” au ajuns să fie transformate prin adoptarea acelor trăsături care nu le defineau. Într-un documentar mi-a fost dat să văd cum adolescenţi foarte îndărătnici au fost cooptaţi într-un grup de lucru pentru ajutorarea unor bătrâni bolnavi. Alţii au ajutat copii cu sindromul Down. În toate cazurile majoritatea adolescenţilor au ajuns să manifeste trăsături pe care, cu ceva timp înainte, le dispreţuiau.

Iată că uneori adoptarea măştilor este benefică.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (3)

E duminică, ce bucurie. Verulescu dormise ca un prunc. Dacă-l vedeai îţi dădeai seama de asta fără nici un dubiu. Faţa sa posomorâtă era înlocuită cu cea mai zâmbitoare fizionomie. Cearcănele dispăruseră. Chiar ridurile-i păreau estompate. Ce mai încoace şi încolo, Verulescu era alt om. Luă micul dejun fredonând şi se pregăti de biserică.

Lacrimi de bucurie îi inundară obrajii atunci când simţi direct în inimă puternicele vibraţii, pe diferite tonalităţi, ale piesei muzicale ce tocmai era cântată de corul bisericii. În faţa ochilor i se desfăşura scena jertfei Mântuitorului. Recunoştinţa şi mulţumirea îl cuprinseră, înfiorându-i sufletul. Verulescu realiză că este beneficiarul direct al lucrării răscumpărătoare a lui Isus şi nu-şi putu reţine vocalul „AMIN” pe care-l rosti la sfârşitul programului muzical.

„Cui i se iartă mult, iubeşte mult”, îi răsună cald în urechi. Da, el iubeşte pentru că i s-a iertat. Verulescu iubeşte imens pentru că a greşit enorm. Acum e în stare să conştientizeze cât de eliberatoare este luarea poverii unei conştiinţe profund vinovată. Isus a luat şi povara lui. Îi venea lui Verulescu să sară în sus de bucurie, să-şi strângă în braţe fraţii întru credinţă şi să alerge pe străzi mărturisindu-L pe Isus.

Poate Verulescu suntem toţi. Poate. În general sentimentul de vinovăţie este dureros. Numai unde avem de-a face cu o dizarmonie a personalităţii putem spune că „paznicul” intenţiilor şi acţiunilor noastre este viciat, pervertit. Haideţi să analizăm chinul şi extazul verulescian.

Lui Verulescu i-a luat prea mult timp să ajungă la o nouă eliberare sufletească. De ce oare? Dezamăgirea de sine este apanajul oamenilor care au pretenţii de la ei înşişi. Verulescu se vedea pe sine ca unul care s-a ridicat deasupra mediei falimentare. Adică el nu mai cade aşa de uşor. El este, oarecum (greu de gândit, darmite de pronunţat), superior celor lesne păcătoşi. A trecut la alt nivel, altă categorie de învingători. Să nu ne temem de cuvinte, Verulescu făcea parte din elită. Cel puţin aşa îşi spunea el, în sine însuşi. Momentul căderii l-a luat ca din oală. Nu era pregătit pentru aşa ceva. Nedumerirea şi ruşinea pur şi simplu l-au paralizat. Câteva zile s-a văzut pe sine însuşi ca cel mai mare gunoi. Cel mai netrebnic, cel mai jalnic specimen cu aere de superioritate. Umilit! Da, exact aşa avea senzaţia că este: înjosit. Durerea asta cruntă, provenită din căderea abruptă de pe piscul cel mai înalt al superiorităţii, l-a secat pur şi simplu. Şi lucrul cel mai teribil este că nu-şi putea ierta prăbuşirea. El era propriul său judecător şi călău. Unul neîndurător şi nemilos.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (2)

E trist Verulescu. Ciuda pe care o simte faţă de sine are multe asperităţi şi-l zgârie până în străfundul inimii. Nu are nici cea mai mica atracţie spre rugăciune: nici de laudă ori mulţumire, nici de iertare. Se simte obosit cronic. Fie ce-o fi, îşi spune şi după ce-şi ia în grabă micul dejun pleacă la slujbă fără nici un chef. Unii dintre colegii de muncă, mai şugubeţi din fire, nu reuşesc să-i intre pe sub piele. Glumele lor parcă se lovesc de un zid gros de granit. Verulescu nu vrea astăzi să facă eforturi deosebite ca să fie un personaj model. Aşa cum ştim, e obosit, iar efortul i se pare mult prea mare ca să-l pună în serviciul moralităţii.

După serviciu, acasă stă ce stă prin bucătărie, apoi se duce glonţ în camera sa, de unde nu iese decât a doua zi ca să meargă iar la lucru. Nu mai este atât de obosit, dar nici astăzi nu doreşte să tragă de el pentru a fi integru. Aceeaşi deviză: fie ce-o fi. Poznaşii lui colegi reuşesc să-l antreneze puţin-puţin în atmosfera lor hazlie. Nu foarte mult însă. Verulescu încă nu a uitat că a călcat pe bec. Acasă intră în dialog cu cei dragi ai lui, dar numai tras de limbă.

A treia zi el socoteşte că nu va merge la biserică după serviciu, pentru că se simte, încă, întinat. Avântarea în muncă îl face pe dumnealui să uite că starea sa nu a fost tocmai în regulă, conform cu propriile sale principii morale. Concentrat în realizarea sarcinilor de muncă şi conştient că o atitudine pozitivă şi o atmosferă relaxată creşte eficienţa în muncă, sfârşeşte prin a termina treaba cu zâmbetul pe buze şi într-un amical schimb de idei cu colegii. Acasă e jovial, ba chiar iese în oraş şi, întâlnindu-se cu vechi prieteni, acceptă invitaţia la teatru.

Uau, ce soare superb, exclamă Verulescu dis-de-dimineaţă. Răcoarea din zorii zilei şi razele soarelui ce anunţau o zi minunată născu în prietenul nostru o sănătoasă poftă de viaţă. Numaidecât se smulse din pat şi cu un fragment de cântec pe vârful buzelor, porni energic spre toaletă. La micul dejun nu avu astâmpăr. Nici nu simţi când ajunse în vestiar şi tot fredonând se prezentă în faţa şefului. Colegii erau de-a dreptul impresionaţi. De unde atâta viaţă la Verulescu? Noi ştim cât de cătrănit a fost zilele trecute. Iar acum abea de-i facem faţă. Timpul trecu uimitor de repede. Acasă parcă era pâinea lui Dumnezeu. De data asta, simţindu-se bine, Verulescu îşi făcu planul: duminică voi fi la biserică şi mă voi bucura împreună cu toţi.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (1)

Sentimentul de vinovăţie este prezent la orice persoană. Orice eu este nedespărţit de simţământul moral. Constantin Enăchescu, în al său Tratat de Psihopatologie (capitolul Suferinţelor morale), afirmă: „Orice persoana este un eu. Eul este instanţa conştientă a personalităţii. Eul satisface nevoile, pulsiunile şi dorinţele individuale, dar în egală măsură este obligat să se conformeze normelor morale.”

Actele eului (inimii) sunt dirijate de conştiinţa morală (sau cugetul):

  • Dacă eul se află sub influenţa cugetului bun, actele sale sunt conforme cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter pozitiv;

  • Dacă eul se află sub influenţa conştiinţei pervertite, actele sale vor fi contrare cu valorile şi normele morale şi vor avea un caracter negativ, ducând la suferinţe morale.

Eul este liber să facă ce vrea, dar, de fapt, el va da de fiecare dată socoteală de ceea ce doreşte sau intenţionează să facă şi mai ales de ceea ce a făcut. De intenţii şi de consecinţe. Cenzura intenţiilor este realizată de scrupule morale (sentiment foarte dezvoltat al cinstei, onoarei, moralei), care mă avertizează, oprindu-mă de la trecerea la acţiune. Cenzura consecinţelor este dată de remuşcări ale conştiinţei, regret. Dacă scrupulele mă avertizează, remuşcările mă condamnă, mă culpabilizează, mă fac să sufăr.

Orice remuşcare este însoţită de o durere morală, pe când scrupulele determină o ruşine morală. În primul caz îmi pun întrebarea: „cum de am putu să fac aşa ceva?”, in cel de-al doilea mă întreb: „cum de m-am gândit că aş putea face aşa ceva?”. Dacă am făcut, am remuşcări, dacă intenţionez să fac, intervin scrupulele care mă opresc.

Orice suferinţă psiho-morală este consecinţa unui act de vinovăţie sau a unei serii de acte de care eul personal este direct responsabil. Persoana nu se mai simte liberă, suferă este apăsată. Între eul personal şi conştiinţa morală există o legătură directă, permanentă. Aceste două instanţe ale sufletului sunt inseparabile.

Când un creştin a ignorat avertismentul scrupulelor sale şi a infăptuit un act contrar normelor sale morale cenzura consecinţelor este automată. Remuşcarea, regretul îşi face simţită prezenţa în mod acut. Reparaţia este singura acţiune dictată de conştiinţa morală şi reîntoarcerea la valorile morale.

Haideţi să privim la un proces de conştiinţă greşit, din perspectivă creştină. Verulescu (numele e fictiv, nu căutaţi personajul în biserici) iar a călcat pe bec. Se simte obosit, extenuat, fară vlagă şi nici respect de sine nu mai are. De câte ori nu şi-a propus el, de fiecare data mai abitir decât data trecută, să rămână ferm pe poziţii şi să nu cedeze ispitei? Ieri, pe vârful muntelui, astăzi, în depresiunea cea mai adâncă. Vine iar înaintea Creatorului să-şi ceara iertare, simţind în carne cum l-a dezamăgit iar pe Dumnezeu. Îşi cere iertare o dată, de două ori, de zece ori. Pe la ora unu după-amiază, apoi repetă ceremonialul pe la ora patru după-masă şi, pentru că simte el că nu e de ajuns, reînnoieşte cererea de iertare cu mai mult patos, înainte de culcare, pe la ora zece şi jumătate. Se simte ruşinat şi neputincios. Îşi dă seama că e prea de tot să fie iertat şi a doua zi se scoală cu gura uscată şi un gust amar.

Arsenalul Consilierului Creştin

Trei articole care nu se ratează de nici un consilier/psiholog creştin:

Arta de a sfătui

Ce înseamnă a sfătui, a consilia? Asociaţia Britanică de Sfătuire defineşte consilierea astfel:

Sfătuirea este utilizarea cu abilitate şi principialitate a relaţiei pentru a favoriza cunoaşterea de sine, autoacceptarea emoţională, maturizarea şi dezvoltarea optimală a resurselor profesionale. Întotdeauna scopul său este de a oferi ocazia de a lucra, a trăi cât mai satisfăcător şi cu utilizarea cât mai completă a resurselor.

Consilierea creştină pune şi ea accent pe relaţie. Calitatea relaţiei este condiţionată de acceptarea de sine şi a celorlalţi (Coloseni 3:11) : “aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere îmrejur, nici netaiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici rob, nici slobod, ci Christos este totul şi în toţi”. Aşa cum TS (terapia sistemică) îşi asumă că în faţă stau, pe o poziţie de echivalenţă, doi specialişti: unul este specialist în propria viaţă, celălalt este specialist în terapie – consiliere, tot aşa creştinismul elimină barierele de statut social, rol, naţionalitate, cultural, însă ţinând cont de determinismele pe care acestea le-a sădit în personalitatea consiliatului.

În creştinism învăţarea şi consilierea / sfătuirea sunt precedate de o atitudine de compasiune, de iertare şi de iubire (acceptare) necondiţionată şi armonia relaţiilor – pacea (Coloseni 3:12-15).

Personalitatea, atitudinea consilierului este foarte importantă (Romani 15:14): “În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. Un fundament al personalităţii consilierului este constituit de caracterul său amabil, blând, dar şi de un set de cunoştinţe solide în domeniul sufletului uman.

Maturizarea consiliatului este întotdeauna un obiectiv central al sfătuitorului creştin. Dezvoltarea personalităţii este mereu ancorată în Fiul lui Dumnezeu, Isus Christos (Coloseni 1:28): “Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvîrşit în Hristos Isus”.

Un aspect important al consilierii creştine este interşanjabilitatea rolurilor – “sfătuiţi-vă unii pe alţii”. Într-o situaţie dată subiectul X este consilier, iar în altă situaţie ori moment (timp) subiectul Y este consilierul. Cred că tipul acesta de relaţionare potenţează atât înţelegerea cât şi şi respectul faţă de sine şi faţă de celălalt.

Decizia şi actul schimbării

Dr. Bruce Thompson vede transformarea vieţii prin prisma unei decizii interioare de schimbare şi stabilirea unui plan riguros de punere în practică, pas cu pas, a devenirii. În Zidurile inimii mele studiază etapele prefacerii (modelării) în cartea Neemia (un studiu fascinant, care m-a “prins” pe de-a-ntregul).

Neemia are o revelaţie şi se pocăieşte (a vedea cum vede Dumnezeu) pentru greşelile sale, ale familiei şi ale înaintaşilor săi. El nu i-a condamnat pentru faptele lor, ci a recunoscut faptul că acţiunile părinţilor se răsfrâng asupra copiilor şi a copiilor copiilor lor (Numeri 14:18). El constată cu realism că părinţii săi au mâncat aguridă şi că acum copiii simţeau pe limbă un gust amar.

Bruce defineşte pocăinţa ca fiind :

“o decizie interioară fermă sau o schimbare a gândirii. În Noul Testament, verbul «a se pocăi» este tradus din verbul grecesc «metanoein», care înseamnă «a-şi schimba gândirea». Pocăinţa este o decizie, nu o emoţie. În Vechiul Testament, cuvântul ebraic tradus cel mai adesea prin «a se pocăi» înseamnă literalmente «a se întoarce». În timp ce Noul Testament pune accent pe natura interioară a adevăratei pocăinţe, cuvântul folosit în Vechiul Testament pune accent pe expresia exterioară, concretizată într-o acţiune ce reflectă schimbarea lăuntrică. Prin urmare, pocăinţa este o schimbare interioară care determină o întoarcere care se manifestă în exterior ori îndreptarea spre o direcţie total diferită”.

Autorul se întreabă care este relaţia dintre respingere şi păcatul pe care îl moştenim ?

“Nu noi suntem răspunzători pentru faptul că am fost respinşi în copilărie, dar începem să fim responsabili dacă acceptăm atitudinile negative îndreptate spre noi şi dacă alegem să trăim conform lor. În noi se dă o luptă între necredinţă şi credinţă, care se transformă într-o luptă a adevărului lui Dumnezeu cu programarea pe care am primit-o în copilărie”.

Zidurile inimii mele

Zidurile inimii mele

Zidurile inimii mele

Am primit de curând o carte interesantă de psihologie şi terapie creştină (Zidurile inimii mele, Dr. Bruce Thompson & Barbara Thompson, Constanta : Kairos, 2013). S-ar putea să fie de folos multora dintre creştinii care resimt în fiinţa lor conflicte sufleteşti aduse/purtate din familia de origine. Cred de asemenea că vor fi şi unii care nu vor înţelege mare lucru, neavând o înclinaţie interioară pentru domeniul tulburărilor sufleteşti. Sunt convins însă că această carte este de folos (psiho)terapeuţilor, consilierilor creştini.

Nu este o lucrare pur ştiinţifică, dar provine din practica autorului şi din bagajul său de cunoştinţe medicale şi psihologice. Pe alocuri am văzut şi altfel decât dr. Bruce Thompson, dar, per ansamblu, am avut de învăţat, în mod special pe partea de soluţionare a conflictelor sufleteşti din punct de vedere creştin. Paşii terapeutici sunt izbitor de asemănători cu cei din diverse paradigme (Terapie Individuală – adleriană, Terapie Cognitiv-Comportamentală, Terapie Sistemică etc.), chiar dacă denumirile sunt diferite (de exemplu “pocăinţă” – “recunoaşterea problemei şi asumarea responsabilităţii”).

Ce se poate spune despre autor ?

Dr. Thompson s-a născut în Noua Zeelandă, este medic şi a pus bazele Facultăţii de Consiliere şi Îngrijire Medicală din cadrul Universităţii Naţiunilor, parte a organizaţiei Tineri Pentru Misiune. Lucrarea lui din Africa de Vest, ca medic misionar alături de Worldwide Evangelism Crusade, a dus la deschiderea centrelor de consiliere ale organizaţiei Tineri Pentru Misiune în mai multe locuri din lume. Alături de el, soţia lui, Barbara, slujeşte ca asistentă medicală, consilier şi co-autor. Ei locuiesc în Noua Zeelandă.

Aprecieri :

Dr. Thompson îşi călăuzește cititorii într-o călătorie înspre dobândirea plinătăţii. El aseamănă defensele psihologice cu niște ziduri pe care noi înşine le construim sub influenţa negativă a diferitelor persoane din viața noastră, denumite profeţi falşi, și compară aceste ziduri cu firul cu plumb divin al Legii lui Dumnezeu, arătându-ne cum să ne schimbăm prin pocăinţă şi ce înseamnă viaţa înnoită. Scriitorul acordă o deosebită atenţie credinţelor false ce apar în monologurile noastre interioare, procesului prin care ele iau naştere şi felului în care pot fi înlocuite prin adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru o mai bună înțelegere, dr. Thompson a pus la dispoziţia cititorilor şi câteva figuri bazate pe Scriptură.

Dr. William Backus – Autor al cărţii „Telling Yourself the Truth”, Fondator şi director al Centrului pentru Servicii Psihologice Creştine din St. Paul, Minnesota.

“Acest proces, al lui dr. Thompson, descrie un mod de vindecare extraordinar al lui Dumnezeu. Cu ajutorul firului de plumb al lui Dumnezeu, cei distruşi de păcat şi de traume pot fi vindecaţi şi pot trăi o viaţă răscumpărată. Cred că toţi creştinii, dar în mod special liderii şi consilierii, vor fi încurajaţi de această carte plină de învăţătură şi de înţelepciune.”

Dr. Archibald D. Hart – Profesor senior de Psihologie si Decan emerit al Catedrei de Psihologie Clinica din cadrul Fuller Theological Seminary, Pasadena, CA.

Cât de responsabil e creştinul matur ?

Orice creştin matur este conştient de slujba de susţinere (suport), îndrumare, învăţare, îmbărbătare, consiliere (sfătuire) a “pruncilor în Christos”. Cel preocupat de bunăstarea spirituală a confraţilor nu poate fi nepăsător de forma sa fizică, sufletească şi, în mod special, cea spirituală. Ştiind că randamentul său este legat în mod direct de cele mai sus amintite, va elabora un plan (program) riguros pe care-l va respecta cu sfinţenie. Consilierea, motivarea sfinţilor şi dezvoltarea spirituală se înscriu într-o “alergare” de mare anduranţă. Consumul energetic este foarte mare. Nu de puţine ori o activitate de terapie spirituală, care durează de ceva timp, trebuie regândită, resemnificată şi repornită (adică luat totul de la capăt cu o altă abordare). Apostolul Pavel a fost conştient de acest lucru :

Pentru cei care sunt slabi în credinţă, m-am făcut slab, pentru a-i câştiga pe cei slabi. M-am făcut toate pentru toţi, pentru ca, oricum, să-i mântuiesc pe unii dintre ei. Pe toate le fac de dragul Evangheliei, ca să am şi eu parte de ea. Nu ştiţi că toţi alergătorii din arenă încearcă să câştige, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi deci în aşa fel, încât să câştigaţi. Alergătorii dau dovadă de stăpânire de sine în toate lucrurile, pentru a primi o cunună care se veştejeşte, însă noi facem aceasta pentru una care nu se veştejeşte. Astfel, eu nu alerg fără ţintă, nici nu mă bat ca unul care loveşte în vânt, ci îmi ţin trupul sub control şi mi-l fac sclav, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu descalificat. – (1 Corinteni 9:22-27, Biblia GBV 2001)

Constantin Oancea atrage atenţia asupra aceluiaşi lucru în dreptul profesionistului care lucrează cu sufletul uman :

Un psihoterapeut, un sfătuitor experimentat îşi va construi un stil de viaţă echilibrat şi va căuta să treacă propriile sale probleme pe planul doi sau să le uite în timpul sesiunilor terapeutice. El trebuie să aibă grijă de forma sa precum aviatorul sau sportivul de performanţă, dat fiind că instrumentul cu care se lucrează, eventualul “bisturiu” este reprezentat în exclusivitate de către psihicul său, care trebuie îngrijit şi protejat. Este preferabil să se amâne o şedinţă de psihoterapie decât să se intre în proastă dispoziţie sau extenuare, cu tot cortegiul de neatenţie şi mimică nefavorabilă – (Oancea. C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

Dacă în dreptul psihoterapeutului secular unealta de lucru o constituie exclusiv propriul său psihic, cu întregul apanaj de cunoştinţe, sisteme de gândire psihologică (paradigme), tehnici şi strategii terapeutice, în dreptul consilierului creştin vorbim de o colaborare între individul uman şi marele consilier, Duhul Sfânt. Isus a fost Cel care a promis că după plecarea Sa va veni Mângâietorul. Paracletos (avocatul), “Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. Cu un asemenea ajutor în slujba sa, lucrătorul creştin matur, nu-şi va îngădui să “întristeze” ori să “stingă” Duhul. El va şti deopotrivă să se menţină într-o formă bună, dar şi să dezvolte o foarte bună relaţie cu Cel ce-l poate călăuzi în hăţişurile oricărei situaţii de viaţă.

Moartea eului ? – IV

Spunea dr. Andrei Pătrîncă răspunzând unui comentariu pe facebook (redare aproximativă) : “cum poţi să te dai lui Dumnezeu dacă tu nu te deţii ?”. Chiar aşa ! Ştim noi ce dăruim lui Dumnezeu ? Ştim noi cine şi ce suntem cu adevărat ? “Dă-i lui Dumnezeu inima ta”, spune Scriptura, însă tot cartea sfântă afirmă că “inima este nespus de înşelătoare şi desnădăjduit de rea”. Deci, ştim noi ce-I dăm lui Dumnezeu ? Esenţial fiecărui eu de pe planetă este capacitatea de decizie şi responsabilitatea. Printre multele şi frumoasele răspunderi pe care le are fiecare eu în parte este şi cea a devenirii sale. Pentru acest lucru recomand cu căldura cartea Cum să-ţi atingi potenţialul maxim pentru Dumnezeu de Charles F. Stanley, ed. Alfa Omega Publishing.

Genoveva Pogorilovschi spunea :

Ca să poţi afirma “eu vreau”, trebuie să deţii, să cunoşti în toţi termenii prima relaţie : “eu sunt”. Iar ca să ajungi la concluzia “eu pot”, cu necesitate trebuie întâi să fii sigur de ambele relaţii anterioare: “eu sunt” şi “eu vreau”. Relaţia funcţionează şi invers, un feedback permanent este şi aici, ca în toate procesele psihice : pe măsură ce se verifică prin acţiune posibilităţile proprii, deci pe măsură ce se confirmă “eu pot”, se măreşte şi gama dorinţelor cuprinse în “eu vreau” şi, implicit, se amplifică starea de conştiinţă afirmată prin “eu sunt”.

Apostolul Pavel ajunsese la o înaltă cunoaştere de sine (din altă sferă, oricum) şi era capabil să spună : “[Eu] Pot totul în Christos care mă întăreşte”. Observăm la el o superioritate a lui : “eu sunt”, ”eu pot”, ”eu vreau” bazat pe Christos. O conştiinţă a lui eu “în Christos” duce la “eu pot” nici mai mult nici mai puţin decât TOTUL. Nicidecum eu mă omor/răstignesc. Mare lucru să ai conştiinţa unui eu nou (identitate asumată). Interesant, nu ?

Nimeni nu mă îmbrăţişează…

Ariciul era un sensibil. Romantic ! Afectuos, săritor şi prietenos… congenital. Înainte avea o piele catifelată, acoperită de un puf auriu, strălucitor. Pentru că era un sociabil incurabil, prezenţa lui era dorită la toate reuniunile, aniversările, petrecerile, ba chiar şi întrunirile mai sobre, pentru că reuşea de fiecare dată să încălzească şi cea mai rece atmosferă.

În timp, însă, au apărut invidioşii. Vulpiţele l-au denigrat, sconcşii l-au calomniat iar veveriţele îl bârfeau… din creangă-n creangă. Durere ! Foarte mare durere. Şi creştea pe zi ce trecea durerea bietului arici. Simţea că pică într-un hău fără sfârşit. Acela a fost momentul când au început să-i crească spinii din puful lui auriu. La început cu timiditate, apoi, din ce în ce mai obraznici ţepii l-au învăluit protejându-l de răutăţile celorlalţi. Aşa a devenit ariciul un singuratic plin de ace. Nici măcar pe fraţii şi surorile lui nu-i mai putea îmbrăţişa. Şi de atunci tânjeşte mereu după o… îmbrăţişare.

Dacă şi tu şi eu suferim pentru că nu suntem îmbrăţişaţi s-ar putea să fie din cauză că am fost loviţi, făcuţi să suferim şi poate ne simţim inferiori. Ţepii noştri sunt de fapt arme de apărare împotriva durerii cauzate de semenii noştri. Cu cît ne apărăm mai mult cu atât mai mult rupem legătura cu ceilalţi. Ne apărăm atacând, rănind, înţepând. Dorim să ne apărăm dar ne şi este dor de o îmbrăţişare, de o vorbă caldă, de o apreciere sinceră.

Ce este de făcut ? Cum scăpăm de ţepii usturători ? Care sunt ţepii tăi  ?