Există un plan

Suferința lui Iov nu se reduce la buba sa. Durerea pentru el este un ciclu chinuitor de rememorări ale atacurilor sabeenilor, loviturile ca de fulger ale focului lui Dumnezeu, tâlhăria cetelor de haldeeni, iar, în cele din urmă, dezastrul provocat de un vânt mare, ucigaș. Rând pe rând s-au dus turmele de boi și măgărițe, oile și cămilele, împreună cu slujitorii ce aveau grijă de ele, iar într-un final, fii și fiicele sale. Este tulburător de greu să trăiești o astfel de durere și să nu înnebunești. Dumnezeu a dat pe mâna Satanei viețile animalelor, slujitorilor și copiilor lui Iov. Iar cel rău a ucis. Nu trebuie să fim ridicoli să spunem că nu Dumnezeu a făcut răul. Dumnezeu știa ce are de gând să facă diavolul. Și a fost de acord. Este o convenție între două părți. Cei care au murit nici nu au fost înștiințați de acest consimțământ. Este chiar posibil ca victimele, înainte de moarte, să fii strigat, cu disperare, la Dumnezeu, pentru ajutor. Vă imaginați ironia sorții? Nici o șansă de supraviețuire. Deci, să nu fim ridicoli. Dumnezeu le-a pecetluit soarta pământească.

Când buba l-a scurs de orice vlagă, Iov sub imperiul atacurilor dezlănțuite ale celui rău și sub ploaia fără sfârșit a cicălelii nevestei, bleastămă ziua în care s-a născut. Conținutul acestui blestem din cartea Iov (capitolul 3) este fascinant. Merită lecturat de mai multe ori, deoarece, atunci când Dumnezeu i se arată, răspunde la mare parte din subiectele acestui blestem. Cu toată durerea sa, Iov nu bleastămă pe Dumnezeu. Acesta este examenul câștigat de Iov.

Acum, lucrul cel mai important pentru noi, cei care trecem prin suferințe. Dumnezeu are un scop: „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: «Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?»” Apoi urmează o lecție de creație fără egal în Scripătură. Totul conceput și adus la viață de o Minte fără egal și fără cusur. De o Inteligență și de o Înțelepciune fără seamăn. Iov recunoaște că Dumnezeu, în toată splendoarea Sa îl face să se simtă extrem de umil și-l apucă scârba față de sine. Nu acesta a fost scopul Creatorului. Ci să-l facă conștient pe Iov și pe toți urmașii lui că în spatele suferinței este un plan măreț. Evident, din interiorul furtunii, numai de măreția vreunui plan extraordinar nu ne arde nouă. Dar chiar și din mijlocul tunetelor și fulgerelor putem auzi vocea lui Dumnezeu: totul se află sub control. La final Iov spune: „Știu ca tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. Cum Doamne, Tu care poți TOTUL, mă lași în soarta celui rău? Niciodată! „Domnul a adus pe Iov iarăși în starea lui de la început. Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese. Frații, surorile și vechii prieteni ai lui Iov au venit toți să-l vadă, și au mâncat cu el la masă. L-au plâns și l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, și fiecare i-a dat un chesita și un inel de aur”. Dar ce se întâmplă cu ceialți copii ai săi? Dumnezeu este veșnic, iar veșnicia este pentru copiii Săi. Iov, se va fi întâlnit la sărbătoare, în cerul minunat al Creatorului, într-o perfectă reuniune de familie. O veșnicie de bucurii într-un loc unde lacrima și plânsul nu au ce căuta.

Eu, prieten sau dușman față de mine, în raport cu sentimentul de vinovăție

Mic eseu despre Conștiința morală și vină

Vinovăția este un sentiment cognitiv. Face parte din arsenalul Conștiinței Morale. Aceasta este o instanță interioară pe care o dețin toate ființele umane. Și psihopatul resimte vina, chiar dacă nu o poate trăi autentic, fiindcă e un mare complexat. „De ce îl fac complexele pe individ complet indezirabil din punct de vedere psihologic? Complexul se remarcă prin aceea că îi semnalează subiectului o inadecvare de sine care îl crispează în același timp. Marele complexat este incapabil să își abordeze lucid propria inadecvare. Nu știe să și-o dezamorseze. Și dacă nu o poate tolera, înseamnă că nu poate să și-o asume, să și-o facă a lui. Atunci: “Tu ești de vină, nu eu!. Deplasarea responsabilității, idealizarea, megalomania, ostilitatea, agresivitatea – tot atitea mecanisme pentru înlăturarea jenantului sentiment de complex. “Mi-e rușine cu mine, dar ma debarasez de rușinea de sine ca un impostor” în mod clandestin, pe ușa din spate, să nu vadă nimeni” – Andrada Ilisan.

Așadar, toți avem conștiință morală. A deprinde tehnici psihologice prin care să anesteziem acutul sentiment de vinovăție înseamnă, mai mult sau mai puțin, să devenim complexați. De fapt, sentimentul de vinovăție oferă, dincolo de straturile superficiale ale conștientului, informații autentice, de mare valoare, despre noi înșine. Ce elemente morale am inserat în conștiință, mediul în care am crescut (familia de origine), mediul în care m-am dezvoltat, separat de familia de origine – grupul de referință, starea emoțională (labilitate versus inteligență emoțională), filozofia sistemului (umanitate, religie, etc), sistemul rațional ce susține (fundamentează, argumentează) valorile morale.

Când apare sentimentul de vinovăție, prima reacție este aceea de rejectare, deoarece simțim acut, în mod dureros, regretul, remușcarea. Cu toate acestea, vina nu dispare, își face simțită și mai puternic prezența. Singura modalitate de rezolvare constă în reparația prejudiciului și revenirea la valorile morale încălcate.
Devenim proprii noștri dușmani atunci când apelăm la diverse subterfugii, ca să scăpăm de vină. Devenim aliați cu noi înșine atunci când dorim să înțelegem ce se întâmplă. Cu precădere în cabinetul psihoterapeutului descoperim propriile vulnerabilități, complexe, vocea părinților, vocea comunității religioase, societatea. Descoperim structura personalității noastre, cu precădere cea afectivă. De asemenea, validitatea sau invaliditatea unor elemente morale. De exemplu, cineva a fost învățat să ajute oamenii în suferință. Dacă nu ajută pe cineva, se simte tare inadecvat. Cumva, putem lucra la acest element din conștiință: ajutorarea celor suferinzi. Putem completa propoziția sau fraza ajutorării cu un element de bun simt: „după posibilități”. Nimeni nu poate ajuta toată populația suferindă. De asemenea, este de ajutor dacă descoperim că pacientul dorește să ajute pe TOATĂ lumea. De ce simte această nevoie? De ce este o catastrofă dacă nu poate ajuta un singur suferind? Ce spune asta despre felul în care se vede pe sine însuși?

Un alt element moral poate fi „Dacă gândesc imoral, sunt irecuperabil”. Această vinovăție este una total inadecvată și irațională. Observăm că este un deziderat profund subiectiv, ceva ce aparține doar subiectului. Pe lângă intervenția de ordin suportiv-emoțional este clar că trebuie să restructurăm profund această „dogmă” (credință irațională) a pacientului. Niciun om nu este scutit de gânduri parazite. Faptul că mintea mea reprezintă terenul de aterizare a diverselor gânduri nu mă face o persoană condamnabilă. Important este să învăț să le gestionez (și orice gând faceți-l rob ascultării de Christos). Iar dacă se întâmplă să fiu furat de vreun scenariu mental ce are la bază un gând inacceptabil, să înțeleg valoarea Ispășirii și valoarea mea ca ființă umană în ochii lui Dumnezeu. Identitatea în Christos reprezintă baza dezvoltării armonioase.

Frica în viața lui Iacov

Frică, fobie, anxietate, atac de panică

TOATĂ viața lui Iacov a fost dominată de frică. A cumpărat dreptul de întâi născut de la Esau, fratele său cel mare și i-a furat binecuvântarea, dată de tatăl său Isaac, prin vicleșug. Cum să nu-ți fie frică, atunci când ești amenințat cu moartea de fratele cel mare? A fugit la Padan-Aram, în casa lui Laban. În drumul său spre Haram, într-un loc de popas, a avut un vis în care îngerii lui Dumnezeu coborau și se suiau pe oscară până la cer. În vis Dumnezeu Însuși îl binecuvântează și-i promite că va fi cu el. O altă frică l-a cuprins pe Iacov, de Dumnezeu. Ajuns la Laban a experimentat pe propria piele ce înseamnă să fii înșelat (de zece ori). S-a îmbogățit iar Laban a prins ură pe el. Fața lui s-a posomorât. Era timpul să plece, nu mai era dorit. Dumnezeu îi spune să se întoarcă în țara părinților săi. Iacov a înșelat pe Laban fugind pe ascuns. Motivul său era simplu: „Mi-era frică gândindu-mă că poate îmi vei lua înapoi cu forța fiicele tale”. Laban dorea să-l omoare pe Iacov, dar Dumnezeu i-a transmis un mesaj scurt dar ferm: „Ferește-te să spui ceva lui Iacov, nici de bine, nici de rău”. Mărturia lui Iacov este fascinantă: „Dacă n-aș fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferința mea [teama de răzbunare] și munca mâinilor mele și ieri noapte a rostit judecata”.

De data aceasta spaima îl cuprinde pe Iacov la auzul veștii despre venirea lui Esau cu 400 de oameni, în întâmpinarea sa. „Scapă-mă [Doamne], Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau. Căci mă tem de el, ca să nu vină și să mă lovească, pe mine, pe mame și pe copii.” Acțiunile sale de potolire a presupusei mânii a fratelui său arată cât de îngrozit era. De șapte ori s-a aruncat cu fața la pământ înaintea lui Esau, înainte ca acesta să-l îmbrățișeze și să plângă, apoi, împreună.

Durerea cea mai mare l-a lovit pe Iacov, atunci când l-a pierdut pe Iosif. Părea că durerea sa exprimă cel mai bine zicala: „de ce ți-e frică, nu scapi”. Apoi teama de a nu-l pierde pe Beniamin a devenit insuportabilă. Nu dorea să-l lase în Egipt. În cele din urmă nu a avut încotro. La final, Dumnezeu îi spune lui Iacov, față de temerea pe care acesta o avea: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te cobori în Egipt, căci acolo te voi face un popor mare. Eu Însumi Mă voi coborî cu tine în Egipt și eu Însumi te voi scoate iarăși de acolo; iar Iosif îți va închide ochii”.

Este foarte interesant acest aspect. Abea la finalul vieții sale Dumnezeu îl liniștește pe Iacov dându-i motive să nu se teamă: „Eu sunt și voi fi cu tine”. Învățăm din viața lui Avraam un lucru extraordinar: slăbiciunile noastre (ca structură de personalitate) nu au puterea să ne despartă de Dumnezeul și Mântuitorul nostru, demonstrând astfel autenticitatea credinței personale. A avea frică într-o situație periculoasă, nu înseamnă a avea necredință în Dumnezeu, lucru demonstrat pe deplin de prezența lui Dumnezeu în viața lui Iacov. Cu toate că a fugit de frica lui Laban, Dumnezeu ia măsuri de siguranță, protejându-l pe Iacov. Nu se înfățișează dezamăgit și nervos (asta doar noi o facem, luând locul Său) înaintea lui Iacov, reproșându-i „lipsa de credință”. Nu are nici o legătură. Ceea ce trebuie să învețe pastorii, predicatorii, profesorii de teologie și cei implicați în orice formă de suport creștin este aducerea de suport biblic (nu de acuze) în situațiile normale în care frica își face prezența în viața copilului lui Dumnezeu. Iacov nu a scăpat de frică toată viața lui. Totuși, Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul celor vii. Iacov este în prezența lui Dumnezeu.

Profit sau Pierdere

Mă uit la un documentar interesant, dat pe mai multe posturi de televiziune (Discovery, Digi World etc.) despre întreprinzători. Este vorba de cumpărătorii de case. Acei oameni care licitează pentru ele, le cumpără cu un preț rezonabil, le renovează și le amenajează atât la interior cât și la exterior, apoi le vând cu un preț mai mare, în vederea obținerii unui profit substanțial. De obicei, prețul de pornire este stabilit în funcție de zona în care se găsește imobilul și de cât de aspectuos este în exterior. Cumpărătorii care licitează nu au voie să intre înăuntru. Din analiza exteriorului rezultă o estimare cu privire la interior. Uneori interiorul este acceptabil, alteori necesită mici reparații, în unele cazuri este nevoie de reparații capitale iar în altele reconfigurări serioase cu înlăturarea unor pereți, consolidări cu stâlpi, etc. Toate acestea au un cost și se reflectă direct asupra profitului. La finalul lucrării investitorul poate ieși în câștig sau în pierdere.

Estimarea interiorului prin analiza exteriorului poate fi o acțiune riscantă. Isus avea acces direct la inima omului. Știa cum este omul direct de la sursă: inima. Noi nu avem acest privilegiu, iar discernământul spiritual este din ce în ce mai rar. Cum este cel de lângă mine? Cum sunt eu? Exteriorul, ușor observabil, pare atractiv. Cu atât mai mult cu cât persoana în cauză este implicată în păstorire, leadership, Școală Duminicală, predicare, trainig spiritual etc. Calități observabile sunt: bunătate, manifestarea iubirii, acțiuni caritabile, consiliere, îndrumare biblică etc. Noi înșine putem primi din exterior păreri despre sine. De exemplu, o soră în Domnul, îmi spune că sunt un om deosebit, doar pentru timbrul vocii mele, așa cum se aude la telefon. Altul, căruia i-am contestat pseudo-lucrarea și metodele, mă acuză în fel și chip. Aceste evaluări bazate pe exterior le trăim cu toții. Un îndrumar cu privire la sursa acțiunilor noastre ne este de folos în cunoașterea de sine și cunoașterea altora. Deoarce numim dragoste agape ceea ce poate fi cu totul și cu totul altceva; acțiuni de binefacere care să ascundă motive nescripturale; nevoia de păstorire și predicare să fie un mecanism defensiv eșuat. Despre trăsături și acțiuni „spirituale” vorbim, ca mecanisme defensive mai jos.

Reacția Inversă
O descriem ca adoptarea unei convingeri sau reacții opuse celei inițiale, deoarece este indezirabilă (de nedorit sub aspect moral, emoțional) și ar genera anxietate. În mod concret aceasta poate să însemne că o persoană care are prejudecăți față de o etnie se manifestă extrem de prietenos cu reprezentanții respectivei etnii. Mama unui copil nedorit se comportă cu acesta extrem de protectiv și tandru. Fratele sau sora din biserică, atunci când te vede, verbalizează zgomotos iubirea sa față de tine, la un nivel sensibil mai mare decât îl exprimă față de ceilalți. Evident, nu sunteți nici prieteni, nici în relații apropiate și vă vedeți doar la sfârșitul serviciului divin. Dar vă iubește decibelic mai mult decât pe toți ceilalți.

Proiecția
Aceasta este atribuirea propriilor dorințe sau trăsături negative unei alte persoane. Uneori este ușor de sesizat acest mecanism. De exemplu, o persoană care nu a reușit să își argumenteze punctul de vedere susține că interlocutorul său este prost. Într-o altă situație, o femeie care tocmai s-a despărțit de partenerul său susține că vina pentru eșecul cuplului este în întregime a acestuia. Predicatorul al cărui mesaj este predominant cu și despre păcat, acuză păcatele auditoriului, arătând lui Dumnezeu că el este impotriva păcatului din viața sa. Oamenii care prezintă doar o față a lucrurilor, nu au trăit și alte experiențe care să-i impacteze. Dacă ar fi fericiți, nu ar mai da în alții, condamnându-i pentru robia din viața sa.

Sublimarea
Aici vorbim despre manifestarea dorințelor inacceptabile într-o manieră acceptabilă social. Vedem sublimarea la persoanele care își manifestă impulsurile agresive practicând sporturi violente. Este un pastor predicator pe care-l văd pe internet. Sublimare scrie în toate cuvintele acuzatoare, însoțite de o dinamică mimico-gestuală și sunete provenite din scrâșnetele dinților acționate de mușchii ca de buldog ai maxilarelor. Ochii sunt încărcați de o răutate pătrunzătoare, pumnul este alb datorită forței cu care este strâns și cuvintele sunt tăișuri nimicitoare. Este vorba de o agresivitate emoțională gravă. Sub paravanul Scripturii sunt acceptate toate upercuturile, directele și croșeul devastator.

Ele sunt mai multe, dar ideea s-a prins deja. Camuflați de un exterior plăcut, atractiv putem să punem în scenă propriile noastre tendințe naturale. Dar interiorul fiecăruia va fi dat pe față: „Iar dacă cineva construieşte, pe această temelie, aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dezvăluită, pentru că Ziua aceea o va face cunoscută, deoarece va fi descoperită prin foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” – 1 Corinteni 3:12-13. Vom avea profit sau pierdere, faliment.

Patologia fricii (2) – Neliniștile / Îngrijorările excesive

Neliniștea excesivă este sora anxietății. Ce este neliniștea? Neliniștea constituie o înlănțuire de gânduri, sub forme verbale și imaginare, încărcate de emoții negative și dificil de controlat. Ea, neliniștea, reprezintă un fenomen mental, însoțit de o stare de disperare emoțională, cum ar fi anxietatea în legătură cu un eveniment ale cărui consecințe sunt incerte.

Perspectivele neliniștii:

  • Pe de o parte, neliniștea esete privită nu ca o problemă agasantă ce revine în mintea individului, ci ca o înlănțuire de gînduri. Ea este o înlănțuire de consecințe neplăcute care gravitează în jurul unuia sau a mai multor subiecte: „Dacă mă îmbolnăvesc, nu voi putea probabil să muncesc, este posibil să nu fac față nevoilor copiilor mei, voi muri probabil…”.
  • Pe de altă parte, neliniștea presupune întotdeauna teama de consecințele negative viitoare și incerte, chiar dacă acestea apar ca urmare a unui eveniment care se desfășoară în prezent: „Sunt bolnav sau mă tem că sunt și mă îngrijorează eventualele consecințe pe care este posibil să le suport eu sau persoanele apropiate mie”. Aspectul incert al consecințelor în legătură cu care apare sentimentul de teamă este important și permite o mai bună înțelegere a factorilor care pot predispune un individ să dezvolte stări de neliniște excesive și de necontrolat.
  • În sfârșit, neliniștea este înțeleasă ca un concept cognitiv (mental) distinct de emoție. Ea este diferită de anxietate, chiar dacă cele două tulburări sunt sunt adesea prezentate simultan. Înlănțuirea consecințelor incerte, care caracterizează neliniștea, constituie un element declanșator al stărilor de teamă și anxietate, pe lângă alte reacții emoționale, fiziologice, cognitive și comportamentale.

Credințe eronate asociate stărilor de neliniște

Utilitatea neliniștilor

Persoanele care manifestă neliniști excesive își mențin ferma convingere că neliniștile lor le sunt utile în viață, deoarece le permite:

  • să controleze în manieră superstițioasă evenimentele viitoare, diminuând șansele ca ceva neplăcut să se întâmple;

  • să evite să fie dezamăgite sau să se afle în situația de a fi blamate;

  • să găsească cele mai bune mijloace de a face față unei probleme;

  • să fie motivate pentru a fi active;

  • să prezinte o caracteristică pozitivă a personalității sale.

Faptul că percep avantajele îngrijorărilor lor, îi determină pe indivizi să-și întrețină tendința de a se îngrijora. Ei sunt blocați între avantajele fals percepute ale unei atitudini de îngrijorare în legătură cu orice (de exemplu, să prevină pericolele la care sunt expuse persoanele apropiate) și dorința de a nu se gândi în mod constant la consecințele care trebuie evitate, pentru a se simți mai bine, această ultimă alegere fiind inacceptabilă, deoarece le creează impresia că nu fac nimic pentru a împiedica producerea nenorocirii.

Patologia (anormalitatea, iraționalitatea) fricii (1)

Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivă, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea să fie mai clară și mai rapidă, mobilizează energiile, activează reflexele, astfel încât subiectul să fie în stare să acționeze mai repede și mai bine.

Fricile sau temerile iraționale apar atunci când subiectul se simte și se comportă ca și în cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minimal sau chiar inexistent. Astfel, o persoană cu fobie de câini, poate fi paralizată de groază la vederea unui cățeluș inofensiv.

Anxietatea – este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Subiectul trăiește o încordare continuă, simțindu-se permanent amenințat. El este foarte tensionat și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

Fobia – reprezintă o frică persistentă de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifică teama. Subiectul își dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge.

Panica – desemnează un puseu brusc și acut de teroare.

Stările anxioase cuprind:

  • tulburări de anxietate generalizate;

  • tulburări de tip panică;

  • tulburări obsesiv-compulsive;

  • tulburări post-traumatice datorate stresului.

În episodul de față nu vom aprofunda tulburările fricii (anxietății). Este important să reținem că în structura (de personalitate a) individului s-au produs niște modificări atât de pronunțate și cu un efect atât de nociv, încât subiectul este luat prizonier. Să ne uităm la fobie. Marinela suferă de arahnofobie (teama cutremurătoare, panica de păianjeni). Nu i-a fost frică întotdeauna de păianjeni. Dar chiar și numai amintirea înfiorătoare din noaptea în care a fost mușcată de un păianjen foarte veninos, o face sa tremure, să simtă ca o ia cu leșin , mai-mai să verse. Durerea cruntă și recuperarea anevoioasă din spital a marcat-o, zice ea plângând, pentru totdeauna.

Stări anxioase ne sunt induse de diferite substanțe, cum ar fi cafeaua în exces ori medicația. Unele medicamente induc o puternică stare de anxietate, cu flash-uri de depresie. Bolile cardiovasculare activează puternic anxietatea. Există personalităti anxioase. Cu alte cuvinte așa sunt clădite ele și nu pot schimba acest lucru.

Există modele familiale, comunitare și culturale care produc și mențin anxietatea la cote alarmant de ridicate. Modele religioase care conduc prin teroare (am consiliat o sumedenie de astfel de cazuri). Cronicizarea unui sentiment de vinovăție care duce la anxietate și depresie.

De toate acestea și multe altele trebuie să ținem cont când vorbim despre teamă, fobii și anxietăți. Din nefericire acuza permanentă a unor creștini împotriva celor ce suferă de aceste tulburări este, în sine, un act de îngrozire paralizantă, cu consecințe nefaste. Să ne fie milă de acești oameni, să căutăm să-i înțelegem, să-i asigurăm de dragostea noastră. Cei care au darul de consiliere (îmbărbătare) și sunt energizați de pasiunea vindecării semenilor, se vor înhăma cu bucurie la un proces terapeutic de durată, epuizant uneori, dar care are ca răsplătire eliberarea suferindului.

Cui datorăm frica ?

Nicușor aduna pietricele colorate, pe albia rîului. Era un singuratic. Și asta doar pentru că lumea lui interioară era mai captivantă decât hărmălaia produsă de cele două cete de copii aflate în rivalitate, una condusă de Petrișor, cealaltă sub dominația lui Radu. În ultima vreme fusese atacat și chiar scărmănat de copiii din ambele cete. Erau ca niște hoarde sălbatice. Iar cele două căpetenii se întreceau în a arăta care este mai rău și mai de temut. Într-o zi, era cam pe la amiază, ambele cete se întâlniră pentru a stabili supremația. Radu și Petrișor se vor confrunta. Cine va învinge va stabili de acum înainte regulile. Pentru că suntem civilizați vom trece peste episodul luptei, peste tot ce înseamnă îmbrânceli, trântă, zgârieturi, pumni și picioare. Radu ieși victorios. Nicușor, care era bumbăcit de toți, dispăru vreme de două zile. Se ascunse în podul casei pentru a cumpăni bine de tot la salvarea sa. Se săturase de vânătăi și vorbe deloc plăcute. De acum avea să pună capăt suferinței. Îi era frică de conducătorii ambelor cete, dar trebuia să datoreze frica celui mai puternic. Dacă ajungea să facă alianță cu Radu, atunci toți îl vor considera de neatins. Îl va costa foarte mult, dar pacea inimii lui era mai importantă. Colecția lui de pietricele viu colorate, clasorul cu timbre și praștia cu care dobora merele roșii din curtea vecinului.

De ieri, praștia lui Nicușor era la brâul lui Radu, dar sacrificiul era meritat. El putea merge liniștit pe unde-i poftea inima. Nimeni nu se mai lega de el, de frica lui Radu. Nici măcar Petrișor nu-l deranja, chiar dacă mârâia neinteligibil, atunci când âl vedea

Povestea de mai sus este o introducere la textul biblic din Marcu 4:35-41, unde Mântuitorul ceartă stihiile naturii: În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă”. După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”

Din ce am învățat până acum frica se activează în situații primejdioase. Era furtună, valurile măturau corabia, iar apa mai că o umplea. Cum să nu te temi? Frica lor era normală. Din perspectiva lui Isus, ucenicilor nu le era frica de cine trebuie. Cum așa? Trebuie să-ți fie frică de cel mai puternic și în același timp să faci alianță cu el. Ca principiu general. În situația de față, puterea cea mai mare era deținută de Isus. EL nu doar că se afla în diferite situații, dar EL însuși creea și desființa contexte. Marea era puternică, dar EL era și mai puternic. Mai mult, era șeful ei. Cu cine fac alianță? Evident, ucenicii nu-L cunoașteau suficient de bine pe Isus. Ei niciodată nu au mai fost în asemena situație. Niciodată credința lor nu fusese exersată de asemenea situație primejdioasă. Dar după ce au simțit enorma putere a Mântuitorului, „i-a apucat o mare frică”. Cui datorăm frica noastră?

Emoții binecuvântate – Frica (2)

Frica, alături de mânie, este una dintre primele emoții care apar bine conturate la bebeluși. Creștinii, fără o minimă educație, văd în aceste emoții normale și necesare dovada prezenței păcatului: „Vedeți cum plânge și cum zbiară și cum se arcuiește mâniindu-se? Cum se vede păcatul în el (!?).” Doamne, ferește-ne de astfel de creștini pseudopioși.

  • Frica este emoția specifică primejdiei, sau a percepției pericolului;

  • Frica este o emoție cu un mare impact psihologic: se accelerează ritmul bătăilor inimii și ritmul respirației, mușchii se contractă și mâinile tremură. Toate aceste manifestări sunt legate de activarea sistemului nervos simpatic (care constituie împreună cu sistemul parasimpatic, sistemul nervos autonom, adică *independent de voința noastră*) și de doi neurotransmițători, adrenalina și noradrennalina, care acționează asupra întregului nostru organism în prezența fricii;

  • Frica ne pregătește pentru acțiune fizică: mai ales fuga.Se știe astăzi că frica ne pregătește și pentru alte acțiuni: fight (luptă), flight (fugă), freeze (nemișcare);

  • Frica este o emoție adesea inconștientă;

  • Frica are o expresie facială specifică.

Care sunt diferențele dintre frică și anxietate?

Frica:

  • Reacție la o primejdie reală;

  • Manifestare de scurtă durată;

  • Motiv real (știu de ce mă tem);

  • Manifestări fizice predominante (tensiune, tremurături etc.);

  • Boală psihică derivată: fobii (frică incontrolabilă în diferite situații).

Anxietate:

  • Anticipare a unei primejdii iminente sau presupuse;

  • Poate deveni cronică;

  • Fără motiv precis (nu știu ce formă va avea primejdia);

  • Manifestări de natură psihologică (griji, neliniște etc.);

  • Boală psihică derivată: anxietate generalizată (griji incontrolabile în viața de zi cu zi).

În Scriptură frica este văzută ca ceva normal, natural, având în general două consecințe majore: 1) îndepărtarea de Dumnezeu și 2) Apropierea de Dumnezeu.

Există un text frumos în Faptele Apostolilor (2:41-43), care prezintă frica într-un mod pozitiv: „Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor au fost adăugate cam trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne”. Nu doar că aveau frică. Erau plini (suprasaturați) de frică. Umpluți până la limita capacității lor. La finalul capitolului se spune despre ei că „lăudau pe Dumnezeu șu erau plăcuți înaintea întregului norod”. Așadar despre acești înaintași ai noștri se spun lucruri bune. Iar printre aceastea se număra și frica. O frică binecuvântată, neparalizantă, nepăcatoasă.

O avalanșă de emoții „negative” și pozitive ni se prezintă în 2 Corinteni 7:11: „Vedeţi ce devotament (frământare) a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu, ce apărare, ce indignare, ce *teamă*, ce dorinţă, ce râvnă, ce dorinţă de dreptate! În toate v-aţi arătat fără vină în această problemă. Această frică din lista emoțiilor de mai sus nu face decât să contribuie la tabloul plin de integritate al corintenilor: „fără vină” ân această situație.

Episodul următor va aborda un text foarte greșit înțeles de suficient de mulți creștini, și anume Romani 8:15: „Fiindcă voi n-aţi primit un duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba!», adică «Tată!»”. Mulți înțeleg în mod total eronat că nu trebuie să simțim frica și cum că simțirea emoției de frică ar fi păcat.

Emoții binecuvântate : Frica

Victor se simțea împovărat. Adevărul era că stresul își făcea loc încetul cu încetul în viața lui. La slujbă circula zvonul unor restructurări și aflase că și postul său era trecut pe lista neagră. Copiii erau la părinții lui, iar soția se afla la spital. Spre ea mergea acum, gonind nebunește pe șosea. Îi pregătise ceva bun de mâncare. Cățelul de pe marginea străzii îi aduse aminte că în urmă cu un an l-a pierdut pe Jack, câinele său. Prin față îi trecură, rând pe rând, amintiri care mai de care mai plăcute. O lacrimă pușcă din ochiul stâng. Dădu să o înlăture cu o mișcare puternică a capului și zări cu groază cum se îndrepta vertiginos către tirul din față. Furat de amintiri, nu își dădu seamă că pătrunse pe sensul opus de mers. Înima primi o doză puternică de adrenalină (efect al fricii) și avu o energie și o rapiditate ieșită din comun, încât să tragă de volan, suficient cât să evite accidentul. Trase pe marginea drumului îngrozit și incapabil să mai șofeze, datorită zbuciumului din picioare și pentru faptul că mâinile nu-l mai ascultau.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu frică. În grădina Eden nu-și aveau rostul emoțiile negative. După cădere însă, lumea a devenit un loc periculos. Iar acest lucru trebuia semnalat în și din interiorul nostru. Frica face parte dintre emoțiile universale. Adică, oriunde pe planetă, în orice trib și civilizație oamenii se nasc cu emoții comune. Altele se învață și se numesc emoții sociale. Sunt impregnate de cultura locului (comunității, poporului).

Dar să revenim la Victor. Dacă ar fi trăit puternic sentimentul curajului? Dacă ar fi fost invadat în ființa sa de o trăire masculină de „care pe care” ? Adică o trăire opusă fricii. Dacă s-ar fi repezit orbește, frontal în tirul care mergea regulamentar, pe sensul său de mers? Specialiștii ar spune că, mai degrabă, am fi vorbit de un sentiment de depresie, de renunțare. Omul s-ar fi sinucis din cauza necazurilor care l-au copleșit. Dar Victor, în ciuda dificultăților existențiale prin care trecea, era un om echilibrat, puternic și cu frică de Dumnezeu. Înțelegem astfel, că reacția sa de frică, a fost una naturală, conformă cu situația în care se afla și în acord cu țelurile sale lăuntrice. Iar această frică instantanee l-a ferit de procesul evaluării conștiente (gîndire), în care mintea ar fi analizat, încet și pe îndelete situația în care se afla. Din fericire, frica l-a scăpat de acest proces. I-a strigat puternic în minte și inima: PERICOL, i-a pompat adrenalină în inimă și a produs comportamente specifice de evitare a dezatrului. Acesta este rolul binecuvântat al fricii.

În partea a doua vom vorbi despre fricile pozitive, binecuvântate din Scriptură. Emoția de frică NU ESTE UN PĂCAT, ci un dat de la Dumnezeu. Ca orice lucru din lumea aceasta, frica poate deveni patologică. în anumite circumstanțe, iar răspunsul nostru la frică poate deveni păcat.

O viață cu impact

Există o sumedenie de cursuri (oferta este îmbelșugată) care promit creșterea nivelului de influență pe care o persoană o poate avea asupra colegilor de birou, prietenilor, breslei din care face parte. În 5, 10, 12 sau n pași (etape). Ce fel de influență? Profesională, personală, prin optimizarea farmecului personal sau prin dezvoltarea unor aptitudini specifice. Cam toți ne dorim să avem o oarecare influență (cu precădere pozitivă) asupra anturajului. Și asta pentru că influențează în mod benefic stima de sine. Adică ne face să ne simțim bine în pielea noastră.

În Proverbele lui Solomon (3:3-4) ni se îndreaptă atenția spre o modalitate, oarecum simplă, la prima vedere, care are ca efect căpătarea unei favoare (bunăvoință) și a unei bune înțelegeri (minte sănătoasă, după unele traduceri) înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Sună foarte bine, cel puțin pentru mine. Avantajul metodei este plaja largă de persoane care afișează o atitudine pozitivă față de beneficiar (inclusiv cea a lui Dumnezeu), împreună cu creșterea capacităților sale mentale (înțelepciune, inteligență, iluminare, prudență), după caz.

Ce se cere ?

Să nu te părăsească bunătatea și adevărul.” Pentru mine este clar. Chiar dacă beneficiile sunt de dorit pentru oricine, totuși, prezența continuă a bunătății și adevărului nu face casă bună cu multe categorii socio-profesionale. Să luăm doar cazul politicului. Noi suntem pățiți. Din 1989 până în prezent ni s-au făcut multe promisiuni. Nu marea cu sarea, pentru că avem Marea Neagră care este suficient de sărată, ci lucruri simple, realizabile de către orice om gospodar: o viață mai bună cu tot ce înseamnă sistem de protecție (sănătate, salarii decente, pensii demne etc.), sistem de dezvoltare (învățământ, economie ș.a.m.d). Că nu este așa ne-o arată exodul masiv al românilor în alte țări, în căutarea unui loc de muncă, a unui trai decent.

Politica și adevărul sunt două noțiuni incompatibile. Politica și bunătatea de asemena. Nu mila, îndurarea față de semen l-a împins pe politician să devină ceea ce este, ci marea iubire de sine egoistă. Vile, proprietăți, multe mașini luxoase, concedii exotice si exorbitante în diverse țări, tratamente la spitale renumite din Turcia, Israel, Austria etc. La popor colapsul stăpânește iar la specia politician se vede cu ochiul liber expansiunea la toate nivelurile. Este adevărat că politicianul, după ce și-a dat arama pe față, numai trecere, favoare nu are în ochii mulțimii, darmite înaintea lui Dumnezeu.

Dacă vrei să te faci politician, bunătatea și adevărul nu este pentru tine. Dacă ești egoist și dorești, totuși, să câștigi inima celorlalți, gândește-te bine, mai mult ca sigur că nu ști ce vrei.

Cum se cere ?

Leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale.” De ce să gravăm pe tăblița inimii bunătatea și adevărul? Inima este sediul afectivității noastre. Este centrul motivației. Tot Scriptura ne spune că unde este comoara noastră, acolo este și inima noastră. Cu alte cuvinte, ni se cere să tezaurizam (să acumulăm lucruri de mare preț) cele două trăsături, caracteristici. Să devină comoara noastră. De ce este o comoară? Pentru că ele „cumpără” bunăvoința oamenilor și a lui Dumnezeu. Deoarece acestea două ne conduc la aflarea unei înțelegeri deosebite a situațiilor și evenimentelor și acționăm înțelept, prudent, eficient.

De ce ele ?

Pentru că ele, împreună, sunt suficiente și eficiente. Oricare dintre ele, fără cealaltă, devine o povară. Doar bunătatea, de una singură, ne face sentimentaliști. Oameni care exagerează la nivelul sentimentelor, emoțiilor, afecțiunilor. Un sentimentalist este ușor de manipulat, trăiește într-o lume iluzorie și are o falsă imagine a propriului sine. Nu e de dorit, nu? Dacă însă deținem doar adevărul? Păi, toate brutele dețin doar adevărul. Toți justițiarii orbi, insensibili, necruțători împart adevărul în stânga și-n dreapta. A fi canalie înseamnă a deține adevărul și numai adevărul în toate aspectele vieții. E de dorit? Dacă dorim să devenim ca Hitler ori ca Stalin (în familie sau la nivel local, probabil) este suficient să proclamăm adevărul nostru, unic și totalitar, în dreapta și în stânga.

Adevărul și bunătatea, împreună, ne feresc de compromitere, ne feresc de corupere și corupție. Îmi aduc aminte că a apărut, pe facebook, mediatizat, un caz tragic. O familie de misionari a avut de suferit enorm. Au fost bătuți, li s-au luat lucrurile, abea au scăpat cu viață. Se cerea ajutor. Mulți oameni au ajutat. Însă, o echipă de jurnaliși de investigație au făcut cercetări amănunțite asupra acestui caz cutremurător. Rezultatul a fost șocant de-a dreptul. Totul a fost o înșelătorie. Oamenii, pe drept cuvânt, s-au revoltat. Încrederea lor a fost trădată, iar inima lor plină de bunătate a fost înșelată. De ce? Pentru că toți cei care s-au lăsat amăgiți au manifestat doar bunătate fără adevăr (realitate). Bunătatea fără adevăr înseamnă amăgire, iluzie, autoprostire.

Cum le folosim?

El se uită la ea cu un aer dezaprobator și o grimasă se naște în colțul gurii. „Ai pus pe tine de parcă s-ar termina toată mâncarea de pe lumea asta.” Bineînțeles că ea se simte și mai grasă; o umflată respingătoare. El ar dori s-o ajute, dar deține doar adevărul. Așa-i că în cazul acesta „doar adevărul” este echivalentul răutății pure? Bunătatea l-ar face atent, simțitor, empatic. Un om bun știe că, în general, femeile se simt dezapreciate crunt când se face referire la acumularea de kilograme. Bunătatea ne învață să apreciem toate calitățile partenerului de viață. Să manifestăm încredere și încurajare față de ea în mod constant. Să corectăm cu blândețe acolo unde este cazul. Să-i prezentăm consecințele negative ale surplusului de kilograme. Să-i prezentăm un caz. Să facem referire la noi înșine fără adresă plină de reproș. Să știm un lucru: dacă suportul este acordat în fiecare zi, plin de afecțiune, atunci partenera noastră de viață va fi convinsă că suntem conduși de intenții bune. Bunătatea nu trebuie să fie pasageră (din când în când), ci un mod de viață. Dar oriunde este prezentă bunătatea, sora ei, adevărul este acolo. În felul acesta noi căpătăm trecere și minte sănătoasă înaintea ei, înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu.

Chestionarele de personalitate pe post de… zodiac.

Ne este cunoscută la toți vorba: „Românul s-a născut poet”. Dar ne este cunoscut, din experiența zilnică, și faptul că românul s-a născut medic, farmacist, mecanic, profesor și multe alte nașteri specializate din fașă.

Că ne doftoricim după ureche nu mai este de mult un secret. Ne pricepem și suntem mândri de „doxa” noastră. Nu e deloc o noutate aplecarea și spre cele sufletești. Ideea „dezvoltării personale” nu mai este de mult preocuparea psihoterapeutului, iar manevrarea chestionarelor de personalitate a devenit o îndeletnicire strict personală, ce să mai mergem noi la psihologii diagnosticieni. Apropos! Mi-a fost dat să văd chestionare făcute de unii creștini fără ca aceștia să știe măcar ce este o scală nominală, darmite una ordinală ori de intervale egale sau de raport. De unde să ști că testul pe care l-ai creat după urechea de specialist născut, nu făcut, măsoară ceea ce ți-ai propus? Ai testat testul însuși? L-ai trecut prin furcile caudine ale fidelității și validității? Lasă-ne dom’le cu prostiile astea…

Și așa zic și cei care-și aplică după ureche chestionare de personalitate, ori de aptitudini sau de interese. Sunt bucuroși că și-au descoperit eticheta: Liderul, Protectorul, Pacifistul etc. În realitate chestionarul este fără de nici un folos în mâna nespecialistului. Are rol de… metamfetamină ideologică.

Ce se întâmplă când ne aplicăm teste de personalitate fără a parcurge o serie de sesiuni de autocunoaștere sub directa călăuzire a unui specialist (consilier psihologic, psihoterapeut)?

În primul rând ne furnizează iluzii. Hm, cum să ofere iluzii când acel chestionar a fost realizat de o armată de specialiști? Când a trecut probele cele mai serioase de validare a conținutului, a criteriului și a constructului? Deoarece chestionarele „măsoară” tendințe mai puțin profunde. Tendințe adevărate, dar care nu fac parte din adîncimile psihismului nostru. Doar un specialist poate fora, cu ajutorul consiliatului dincolo de conștient. Un specialist știe când dă de rezistența consiliatului. Majoritatea cauzelor tulburărilor psihice sunt de natura inconștientă. Parcurgerea itemilor unui chestionar nu duce la insight niciodată. În mâna nespecialistului rezultatul unui test de personalitate este ca vopsirea cu un roșu metalizat, strălucitor, lucios a unei mașini. Dar peste rugină.

În al doilea rând folosirea după ureche a chestionarelor duce la o mai profundă mascare a problemelor sufletești. Caracterul de generalitate al chestionarului nu poate suplini travaliul pe care specialistul psihoterapeut îl depune împreună cu consiliatul său. Un chestionar nu te întreabă și nu cere să dezvolți un răspuns pe care-l dai, bifând una dintre opțiunile date. Ba din contră nu ia în calcul și altă variantă pe care ai da-o dacă ai fi întrebat. Mai mult decât atât, nu te ajută să corelezi răspunsurile cu situația ta actuală și cu evenimentele importante din viața ta. Chestionarul e prea general pentru ce trebuie să întreprindă terapeutul împreună cu tine.

În al treilea rând un chestionar de personalitate autoaplicat de necunoscător oferă pseudo soluții. Chestionarul nu te cunoaște. Nu știe cine ești. Nu-ți cunoaște experiența de viață, trăirile, planurile de viitor, viciile sau virtuțile, fantasmele ș.a.m.d. Chestionarul e imperturbabil în drumul său, unic pentru toți și cu aceleași răspunsuri pentru toți. Chestionarul nu cunoaște frumoasa reclamă de pe frontispiciul mega magazinelor: „Suntem cu toții diferiți. Din fericire!” Așadar, soluțiile sale nu sunt pentru tine, unicul și indivizibilul, ci pentru toți. Înțelegi de ce nu ți se aplică?

Dar, după cum ați intuit, un chestionar de personalitate poate fi de folos în mâna unui specialist, care are competența anilor de școală și a anilor de formare într-o anume formă de psihoterapie. Apoi intuiția și experiența îl ajută să formuleze întrebări noi, ingenioase, adaptate la situația ta de viață. El este preocupat de ce înseamnă pentru tine ceea ce răspunzi, nu ce se potrivește cu toți ceilalți. Doar în acest fel un chestionar de personalitate devine unul dintre zecile de instrumente, eficiente, pe care un specialist le folosește în ajutorul tău.

Când e abis…

Când e abis

Când e

Chiar așa, când e abis în viața mea? Când nu mai am chef de nimic. Neant ! Când nu mai am energie. Nemișcare ! Când nu mai pot iubi și nu mă mai pot bucura. Când nu mă atinge prezența nici unuia dintre semeni. Nimeni și nimic! Când tristețea îmi este fidelă tovarășă de drum. Când vinovăția e ca un câine obraznic ce mă latră din toți bojocii pe unde mă prinde. Când neliniștea mă seacă încet dar sigur, precum buruiana care crește falnică lângă floarea pe care o usucă. Când simt că viața nu e viață. Neființă !

De ce

Uneori e bine să știm de ce apare abisul în viața noastră. Poate ne-am epuizat alergând neostenit după un ideal. Și s-a întâmplat așa cum arată o vorbă înțeleaptă: „O dorință amânată îmbolnăvește sufletul (Solomon, Proverbe).” E posibil ca un eveniment neplăcut să instaleze o durere de fond, care ia timp pentru a se consuma. Pierderile celor dragi sunt devastatoare. Fie că se duc trei, fie că se duce unul, e vorba de unicitate. Ca cel ce s-a dus nu mai este nimeni. Pot să fie miliarde. Și, deci, locul său rămâne gol… de un gol înfiorător. O decepție în dragoste ori o dragoste neîmpărtășită. Cât poate fi de dureros șă ști că nu te vrea nimeni. Așa crezi tu și e durerea ta. Colegi care te resping ca pe un ciumat. Boala, șomajul, biserica…

Popas

Între „de ce” și „pentru ce” e un loc de odihnă. Un timp de meditare. Un răstimp în care înveți să te accepți așa cum ești. O perioadă în care te cureți, lași impuritățile să se scurgă. Prin lacrimile sufletului tău zdruncinat. Acuze, respingeri, defăimări, lovituri date de viață se preling pe lângă tine. Și la final descoperi un lucru uimitor de simplu. Ești la fel ca toți ceilalți. Tu nu ești neom, iar ceilalți nu sunt mai presus de tine. Căci toți sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, dar în același timp, pentru toți prisosește jertfa lui Christos.

Pentru ce

Când te copleșește durerea îți arunci suferința: „De ce Doamne, de ce tocmai mie îmi faci una ca asta?” Apoi, ca Iona, cel care a stat trei zile și trei nopți în pântecele monstrului marin, îți aduci aminte de Făcătorul tău.

„Când mi se sfârșea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul și rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în templul Tău cel sfânt. Cei care se lipesc de idoli deșerți îndepărtează îndurarea de la ei. Eu însă Îți voi aduce jertfe cu un strigăt de mulțumire, voi împlini juruințele pe care le-am făcut. Mântuirea este a Domnului. Și Domnul a poruncit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat.”

Când rugăciunea arzătoare își face simțită prezența, știm că este înălțată de un suflet istovit. Un suflet epuizat devine modest. Învață că unele lucruri de care s-a agățat în viață îl lipsesc de binecuvântările lui Dumnezeu. Suferința este un dascăl remarcabil. Ne ajută să vedem, să înțelegem și să reținem pentru o viață. Perioada aceea de sfârșire, momentul penultim, deschide mintea. O face înțeleaptă: „mi-am adus aminte de Domnul…” Convalescența este trecerea de la idolii deșerți la „Mântuirea este a Domnului.” Abisul este șansa renașterii. O binecuvântată răscruce care sortează scopurile vieții noastre. Conștiente ori mai puțin conștiente. Le așează pe fiecare pe făgașul lor: deșarte versus mântuitoare.

Când vine abisul, vine cu durere, dar și cu speranță. Cu suferință, dar și cu salvare. E doar o perioadă. Care aduce cu sine mântuirea.

De ce eșuează creștinii în mărturie ?

De ce majoritatea creștinilor nu sunt credibili? Până mi-am adresat eu această întrebare, la modul serios, mulți, mulți alții au chestionat la fel. Întrebarea este corectă, iar conținutul ei este evident. Evident în realitatea cotidiană. Creștinii – nu toți – sunt jalnici. Adepți ai unor teorii (multe și complexe) și atât. Răi, gâlcevitori, campioni la bârfit, ultra mofturoși. Vă pot da exemple cu duiumul. Exemple recente. Să continuăm. Resentimentari, lași, prefăcuți, invidioși, perfizi. Ma doare sufletul când scriu. Nu neapărat de ei, ci de faptul că, așa cum zice apostolul Pavel, din această cauză Christos este vorbit de rău.

Două motive majore stau la rădăcina acestui fenomen: 1) falsa convertire și 2) permanenta bebelușie. Iertați-mă, a trebuit să nasc termenul acesta. Am convingerea că reflectă cel mai bine realitatea.

Unii cred că sunt creștini, dar nu au venit la Christos copleșiți de starea lor naturală, coruptă. Nu i-au doborât groaza că sunt păcătoși. Nu s-au cutremurat de ceea ce sunt. N-au văzut iadul cu ochii, pentru a fugi la Cel care are puterea să mântuiască DIN PĂCAT. Au venit la credință (?) pentru că era ceva mai bine: suport material (cârcotașii le-ar numi ”ajutoare”), sprijin sufletesc, loc pentru a-și satisface ambițiile, faima personală, tendința de a conduce, dirija și chiar, va vine să credeți sau nu, de a manipula. Apoi au trecut anii, s-au obișnuit să creadă că fac parte din mireasa lui Christos și ei sunt în aceeași stare naturală. Ba chiar, în domeniul conduitei au devenit și mai versați în ale corupției firii. Și n-au nici o tresărire, nici un sentiment de vinovăție. Singura frică este să nu fie descoperiți, dați pe față în mod public.

Ceilalți sun veșnic sarkinos. Prunci după 5, 7, 9, 11, 17, 20, 25, 30 de ani. Ei consideră că au tot dreptul să fie așa. Textele lor predilecte sunt cele în care Isus intră cu biciul în templu, pedepsirea lui Core, Datan și Abiram și toate celelalte, pe același ton. Uneori ei simt dorința sinceră de transformare a minții, dar nu ține mult. Tendințele lor naturale sunt ascultate repede și cu convingere. Au aceeași imagine când ajung la senectute: mici, pufoși, naivi, impulsivi și cu suzeta în gură.

Aceștia niciodată nu au trăit și, deci, nu recunosc călăuzirea Duhului Sfânt. A fi creștin înseamnă a fi călăuzit PERMANENT de DUHUL SFÂNT. Da, majoritatea creștinilor știu că ar exista un Duh Sfânt, însă doar ca noțiune pe paginile Scripturii, nu ca Persoană care locuiește în duhul lor.

Trist, dar adevărat…

De ce, Doamne?

Luca 13:1-5 e pasajul care-L prezinta pe Isus raspunzand la astfel de intrebari. Mantuitorul preintampina intrebarea “DE CE, Doamne?”, aratand ca astfel de intamplari pot avea loc din ratiuni pur umane: libertatea unuia poate duce la ingradirea/anihilarea libertatii altora. Christos focalizeaza atentia noastra cu privire la astfel de intamplari nefericite – Crime in masa (galileenii ucisi de Pilat), cladiri prabusite peste suflete (Turnul Siloamului prabusit peste 18 insi) – pe cel mai important aspect: “Credeti ca au fost mai pacatosi decat ceilalti?”

Aceasta este cea mai importanta intrebare. Cum asa? Pentru ca duce la problema vesniciei. Unde vrei sa-ti petreci vesnicia? Fie ca mori de moarte buna, la batranete, ori intr-un accident stupid sau de mana unui om josnic, toti suntem la fel: pacatosi. Morali sau imorali avem o trasatura ereditara comuna: pacatul.

Nu cum mori conteaza. DAR CONTEAZA CINE ESTI CAND MORI. Poti muri frumos, dar nemantuit sau poti muri stupid, in floarea tineretii, dar mantuit.

VESNICIA conteaza !

Măştile… benefice

Citeam interesantul articol „Măştile jos, sus autenticul din noi!”al medicului psihiatru Andrei Pătrîncă. O perspectivă corectă, care promovează originalitatea şi, aşa cum evidenţiază titlul, autenticitatea. Uneori, datul măştii jos, este o cerinţă, o necesitate intrinsecă, alteori o constrângere a societăţii căreia nu-i plac anumite „măşti” şi, poate, câteodată, semnul unei atitudini mature.

M-am gândit însă şi la faptul că grupul (o ceată anume, un oarecare colectiv sudat) are o personalitate a lui, un mod propriu de a se comporta si de a valoriza acele conduite care-l definesc şi-l diferenţiază de alte grupuri. În aceste circumstanţe, datul jos al măştii va întâmpina o anumită rezistenţă. Se apără în acest fel identitatea grupului. Sunt deci admise numai anumite interacţiuni şi nu tolerează „măştile străine”.

În alte situaţii, comune, suntem îndemnaţi să fim opusul prezentului (să fim veseli, când de fapt suntem trişti; să fim sociabili, cand, de fapt, dorim momentul nostru de retragere în sine etc.). Să adoptăm, cu alte cuvinte, o mască acceptată de ceilalţi. Originalul este, aici şi acum, indezirabil. Ca să ţi se îngăduie să ni te alături, trebuie să adopţi o altă atitudine, un alt comportament, să interpretezi, vrei nu vrei, personajul care nu te reprezintă.

În toate domeniile existenţei se adoptă măşti. Să luăm de exemplu acea relaţie psihoterapeut – pacient. Psihoterapeutul vine la cabinet mai devreme cu 15 minute, deoarece simte nevoia să se pregătească pentru clientul de azi. Un caz foarte greu, căruia simte că nu-i poate da de cap. Se luptă de ceva vreme cu ideea să-l trimită pe bietul anxios altui coleg de breaslă, din altă clinică. Ce mai, nu reuşeşte şi pace. Dar, la fiecare şedinţă terapeutică, psihoterapeutul adoptă o atitudine de acceptare necondiţionată, de empatie şi mereu îşi încurajează clientul să vorbească, să plângă uneori. Mai mult dă impresia că nu este luat prin surprindere, că nu este descumpănit şi nu răzbate din vocea sa nesiguranţa şi chiar disperarea. Dar da ce nu? Până la urmă şi el este om. E simplu! Din experienţa sa ştie că o astfel de greşeală ar avea consecinţe periculoase asupra pacientului. Bietul client vine cu o problemă şi pleacă cu mai multe, pentru că a înţeles din stupefacţia psihoterapeutului său că nu mai are nici o şansă. Şi da, e bine pentru bietul om să ştie că psihoterapeutul este demn de increderea  sa şi că este competent. În acest caz (şi multe altele) purtarea măştii este necesară.

Nu întotdeauna a purta o mască este un lucru rău. Nu întotdeauna a purta o mască denotă făţărnicie sau disimulare.

Dacă unui „derbedeu” i se cere (a se citi impune) să dea dovadă de înţelegere, să fie iubitor, să manifeste bunătate pentru semeni, este evident că nu va putea să realizeze acest deziderat hocus-pocus. Dar puterea coercitivă a legii sau a grupului îl va face în cele din urmă să le adopte. Poate nu sunt multe cazurile în care cineva, purtând o mască, să capete trăsăturile măştii. Dar sunt cazuri, slavă Domnului, în care lichele „congenitale” au ajuns să fie transformate prin adoptarea acelor trăsături care nu le defineau. Într-un documentar mi-a fost dat să văd cum adolescenţi foarte îndărătnici au fost cooptaţi într-un grup de lucru pentru ajutorarea unor bătrâni bolnavi. Alţii au ajutat copii cu sindromul Down. În toate cazurile majoritatea adolescenţilor au ajuns să manifeste trăsături pe care, cu ceva timp înainte, le dispreţuiau.

Iată că uneori adoptarea măştilor este benefică.