Când logica este contrazisă de realitate

Ieri, o colegă mă cheamă să o ajut. Dorea să editeze un material audio, dar playerul winamp îi dădea un mesaj de eroare, iar softul de editare de asemenea. Mă uit repede la iconiţa (simbolul) ce reprezintă un difuzor (sistemul audio) şi văd că e marcat cu un x roşu (o cruce roşie, răsturnată). În partea frontală a calculatorului era mufa jack de la boxe parţial introdusă. Remedierea a fost rapidă; introducerea până la capăt a mufei jack. Nu era prima dată când se plângea de aceeaşi defecţiune şi tot neajutorată era.

Am sesizat contrarietatea de pe chipul ei şi am continuat discuţia cu ea. “Ce anume nu înţelegi?” Ea, foarte neîncrezătoare – mai degrabă vexată – îmi spune “Păi este ilogic, nu pricep de ce aici este aşa şi la celălalt calculator merge altfel”. Am realizat într-un mod cât se poate de interesant – acum eu eram contrariat – că nici măcar realitatea nu poate schimba convingerile unei persoane.

Atunci i-am spus “Imaginează-ţi că informaţiile, cunoştinţele tale despre situaţia în cauză sunt total inadecvate. Aruncă-le din mintea ta, tot aşa cum arunci nişte cărţi inutile de pe un raft de cărţi. Şi fă un efort să primeşti ca informaţii reale, tot ce-ţi spun eu acum.” Nu vreau să intru în detalii tehnice, nu acesta este scopul articolului.

Cât de interesantă este mintea umană. Când cineva dă o valoare foarte mare unor convingeri personale, atunci realitatea, chiar dacă arată contrariul, nu reprezintă pentru cel în cauză, decât o aberaţie. Abaterea de la “normal” este în realitatea obiectivă. Nici măcar nu-i trece prin minte că ar putea fi ceva greşit în convingerile sale.

Orice electronist când depanează un montaj electronic o face conform unor cunoştinţe solide în domeniu şi de cele mai multe ori după o schemă electronică de principiu. Convingerile personale devin “schema electronică de principiu” după care încercăm să interpretăm realitatea. Când ceva nu merge, atunci anormalul este în afară, nu în “algoritmii” noştri de interpretare şi rezolvare.

Anunțuri

Succes garantat 100%

Ştiu că s-a mai scris pe acest subiect. Dar a şti nu este tot una cu a observa relaţiile dintre manipulatori şi manipulaţi. Şi a învăţa cât mai multe despre natura umană. Majoritatea site-urilor de ştiri online (chiar şi cele sportive) sunt într-o concurenţă acerbă pentru atragerea vizitatorilor. În funcţie de creşterea numărului de vizitatori tariful pentru spaţiul publicitar, alocat pe site, creşte la rându-i. Subiectele care “atrag” vizitatorii sunt arhicunoscute : sexul şi moartea. Şi corelatele acestora : incestul, divorţul, amantele, incinerarea, sinuciderea, accidentele rutiere, catastrofele naturale etc., etc.

Se pare că este în natura umană tendinţa, impulsul irezistibil de a merge spre tot ce ţine de moarte şi sex. Până şi un copil ştie lucrul acesta şi-l foloseşte pentru a atrage vizitatori pe site (trist, dar adevărat). Ce mă miră întotdeauna este faptul că manipulatul (-ţii) uită dintr-o dată că este victima şi are impresia că, de fapt, i se face un serviciu pe gratis. El nici nu concepe în acel moment că este “atras de pofta lui însuş şi momit”, că este pe cale să dezvolte patimi nesănătoase, un caracter dominat de fantezii şi că o să se aleagă cu o amprentă imagistică mentală care, de acum înainte, îi va reprezenta sexul opus drept un obiect sexual.

Totuşi, nu pot să nu mă amuz când realizez că şi manipulatorul devine manipulat atunci când postează imagini, articole, comentarii cu tematicile amintite. El nu este un robot în acţiune, ci un actor implicat în furnizarea unei poveşti de viaţă, a unei întâmplări “şocante”, pe care o prezintă selectiv, luând din eveniment acele părţi care sunt irezistibile pentru cititor. În încercarea sa de a trezi curiozitatea morbidă a cititorilor, manipulatul testează în primul rând pe propria-i persoană. Ca să tresară emoţional are nevoie de date picante şi nu de puţine ori apelează la imaginaţie, relatând şi ceea ce, de fapt, nu s-a întâmplat. Rezultă de aici o comunitate imensă de complăcuţi în emoţii şi plăceri primare infantile.

Unii, din această masă de oameni din ce în ce mai imensă, învaţă să schimbe rolurile, pentru a putea câştiga financiar. Creează la rândul lor site-uri cu “momeli”. Perpetum mobile.

Educaţia copiilor

De foarte multe ori părinţii introduc „regula mortului” sau „principiul mortului” în educaţia propriilor copii. Am auzit de foarte multe ori, chiar pe parcursul unei singure zile părinţi care le spuneau copiilor : „Maami, nu e bine să faci asta. E ruşine, mami.” sau „Nu băga mâna în nas. Nu e voie pentru că e urât. E scârbos.” ori „Ţi-am spus că e interzis să scoţi limba.” Şi exemplele pot continua. Toate acestea fac parte din „regula mortului”. Numai mortul nu face nimic.

Ce-ar fi să alegem „regula viului” ? Ce-ar fi să le oferim copiilor alternative pozitive, cu ceea ce fac vii nu cu ceea ce nu fac non-vii ?

Update pentru exemplificare (din comentariu) :

O pozitivare – la scobitul în nas – înseamnă ceva de genul următor. Facem un concurs (atât părinţii cît şi copiii) în care cine foloseşte batista primeşte din partea tuturor o floare apreciativă de genul : “Ionuţ este bine-crescut pentru că foloseşte batista. Bravo Ionuţ”. Ce ziceţi ? Aşa-i că sună altfel decât : “Ce urââât. Ce te scobeşti în nas ca toţi needucaţii ?” În pozitivare întărim copilul în comportamente pozitive şi îi dăm şi sentimentul valorii sale.

Ţine de imaginaţia fiecărei familii să fie inventivă în “regula viului”.

Sub tirania orologiului ?

Are puls, dar n-are viaţă. Are energie dar nu este fiinţă. Are mişcare înăuntrul său dar nu este însufleţit.

Cu toate acestea ne ghidăm viaţa în funcţie de el. Într-un fel, ne închinăm viaţa unuia care, deşi n-are viaţă – în ciuda faptului că are puls, energie şi mişcare -, ne tiranizează tocmai viaţa.

Îl consultăm, ne facem planurile în funcţie de el, bifăm sarcinile realizate, dar ne pierdem tocmai viaţa, devenind ca el. Mecanicizaţi, robotizaţi. Ne pierdem tocmai umanitatea, fiinţa însăşi.

Semenul nostru devine o bifăx pe cadranul timpului. Nu contează când anume şi în ce împrejurări. Am mai realizat ceva. Cu cât mai multe bife, cu atât mai bine. Sunt cel mai bun. Funcţionez… ceas.

Orologiul este Coordonatorul nostru suprem. Şi devenim ca el. Ritmici, energici, într-un du-te-vino permanent, riguroşi, exacţi. Dar pierdem ceea ce el oricum nu avea : Viaţa! Căldura sufletească, zâmbetul afectuos, mângâierea alinătoare, vocea caldă şi încurajatoare, îmbrăţişarea ocrotitoare, o strângere de mână prietenească.

Ştim că nu putem scăpa de măsurătorul timpului (şi implicit al vieţii), dar, cel puţin, putem trăi ca fiinţe care au viaţă, dau viaţă şi împărtăţesc viaţa. Putem fi oameni.

x BIFÁ, bifez, vb. I. Tranz. A nota cu un mic semn (în formă de „v”) anumite cifre sau cuvinte dintr-un registru, dintr-o listă, spre a ști că au fost verificate, controlate etc. – Fr. biffer.

Dezvoltarea gândirii

Deunăzi m-a întrebat cineva : „Ce să fac să fiu mai spontan în vorbire? Cum să fac rapid legătura între idei ?”

Mi-am adus aminte de un exercițiu pe care îl practicam când eram adolescent. Cred că mulţi dintre dumneavoastră îl ştiţi. Alegeam trei cuvinte fără legătură semantică și alcătuiam o frază scurtă cu înțeles. De exemplu seria de trei cuvinte ca cele de mai jos :

  • bujie,
  • ruj,
  • salamandră.

Cuvintele sunt din familii semantice diferite. Cum să fac o legătură între ele ca propoziția dezvoltată sau fraza să fie cu înţeles ? Am încercat şi a ieşit :

„Am scormonit după salamandră în pământul umed şi am dat peste o bujie şi un ruj”.

sau :

„Văzui în ochiul roşu – ca de ruj corai – al salamandrei o străfulgerare scurtă ca de bujie.

Eficienţa exerciţiului este dată de perseverenţă şi continuitate.

Unilateralul – sau datu’ cu oiştea-n gard

Paul Watzlawick a povestit o întâmplare anecdotică din timpul specializării sale la o clinică psihiatrică italiană, în care se subliniază capcana unei orientări teoretice unilaterale şi limitate, dar şi a unei inexacte colectări de date :

Doi asistenţi medicali trebuiau să transporte un pacient schizofrenic, de la spitalul psihiatric din Verona, la spitalul central din Roma. Ei ştiau că pacienţii schizofrenici au tulburări perceptive, reacţionează adesea paranoid şi atunci pot deveni agresivi, nu recunosc persoane, neagă realitatea şi se cred adesea a fi altcineva.

L-au întrebat pe portar unde îl pot găsi pe pacientul Giovanni Rossi. Le-a spus să se ducă în camera 102. S-au dus acolo şi au găsit un bărbat îmbrăcat frumos, cu palton, care părea gata pentru transport. I-au spus : „Vă rugăm să nu ne faceţi greutăţi domnule Rossi, veniţi cu noi la Roma !” El le-a răspuns : „Eu nu sunt Rossi, acela este altul”. „Sigur !” zâmbeau ei ştiutori. „Cu toate acestea, veniţi cu noi la psihiatrie.”

Omul a devenit furios. Se opunea. Când a fost luat în braţe, a început să lovească şi să strige. Tot mereu nega realitatea : „nu sunt bolnav, eu nu sunt pacient, numele meu nu este Rossi, eu nici măcar nu sunt internat în spital”. Asistenţii se gândesc : „totul se potriveşte cu descrierea bolii. Îi vom administra o injecţie de calmare şi când e conştient îl transportăm la salvare.” Aşa au procedat şi au pornit spre Roma.

După o ora au fost opriţi de poliţie : „Trebuie să vă întoarceţi numaidecât la Verona, pentru că aţi luat persoana greşită. Acest domn nu este pacientul Rossi, ci un vizitator.”

Chiar şi o bună cunoaştere, dacă e unilaterală, se transformă în ochelari de cal.

Comunica Asertiv, nu Agresiv

Asertivitatea nu există !

Conceptul acesta este de fapt o “găselniță americănească” ce se referă la curajul de a spune lucrurilor pe nume într-o manieră de respect față de celălalt.

Spuneam mai sus că asertivitatea nu există pentru că ea este de fapt un concept foarte abstract care nu înseamnă aproape nimic până când nu vezi doi oameni care comunică asertiv unul cu celălalt. Continuă lectura

Terapie prin… bârfă ?

Am citit un articol despre psihologia bârfei. Printre multele sale caracteristici mi-a sărit în ochiul moral următoarea descriere:
Poate cel mai interesant mecanism psihologic al bîrfei este catharsis-ul. Funcţia catartică a bîrfei se exprimă prin eliberarea unor sentimente/trăiri negative, ca furia, ura, frustrarea, dezamăgirea, invidia, dezgustul, resentimentele. În acest fel, bîrfa este terapeutică. Funcţia catartică, la unele comunităţi, este foarte ferm delimitată de orice nu este bîrfă. În Africa, aflăm că există populaţii în care bîrfa răutăcioasă este pedepsită prin tăierea buzelor sau chiar moarte, dacă ea are loc în afara unor timpi ceremoniali în cursul cărora exprimarea publică a emoţiilor negative este permisă.
Material preluat din
Dilema Veche, nr.121 – 19 mai 2006.
Cu alte cuvinte, ar putea spune unii, ne facem un foarte mare bine atunci când bârfim. Conform funcţiei catartice noi nu exprimăm prin violenţă verbală sau fizică furia, ura, frustrarea, invidia, dezgustul etc., ci, într-un mod „nevinovat”,  glumind pe seama altora, scoţându-le în evidenţă toate greşelile, păcatele, faptele de ruşine.

Nu, nu e bine. Bârfa este un mijloc artificial prin care, scoţând în evidenţă păcatele celuilalt, mă situez pe o treaptă superioară în raport cu „victima”.

Inteligenţa, bunul simţ puţine efecte cer, căci se impun prin sine.

Elemente de comunicare non-verbala 4

8. Mana dusa la obraz si la barbie

8.1 Plictiseala

Cand cel care asculta incepe sa-si foloseasca mana ca suport pentru cap, inseamna ca a aparut starea de plictiseala  si gestul e menit sa impiedice atipirea. Gradul de plictiseala al celui care asculta este legat de modul in care bratul si mana sunt utilizate ca suport al capului. Bataia in masa cu degetul si tropaitul sunt adesea interpretate in mod gresit de oratorii profesionisti ca semnale ale plictiselii, in realitate ele fiind semne ale nerabdarii.

8.2 Gesturi de evaluare

Mana inchisa pe obraz, adesea cu degetul aratator atintit in sus, exprima o apreciere pozitiva a celui care asculta. Cand acesta incepe sa-si piarda interesul, dar din politete doreste sa para mai departe atent, pozitia lui se va modifica usor, palma inferioara devenind suport pentru cap. La numeroase sedinte de conducere unii tineri manageri, dornici de afirmare, folosesc acest gest al „interesului” in timpul expunerii plictisitoare a presedintelui companiei, pentru a-si arata respectul fata de seful lor. Din nefericire insa pentru ei, din moment ce capul este sprijinit pe mana, in oricare mod ar aparea acest gest, farsa devine evidenta. Interesul sincer este manifestat atunci cand este pusa pe obraz, nu cand este folosita ca suport. O cale usoara de a trezi atentia fiecaruia este sa spuna ceva de genul urmator: „Ma bucur ca sunteti atenti, intrucat vreau sa va pun cateva intrebari”. Cu aceasta readuce atentia ascultatorilor asupra discursului caci acestia se vor teme ca nu vor putea raspunde la intrebarile ce le vor fi adresate.

8.3 Mangaierea barbiei

Daca avem prilejul de a veni in fata unui grup de oameni cu o idee noua, in timp ce o prezentam, sa urmarim cu atentie reactia lor si vom observa ceva fascinant. Majoritatea ascultatorilor, daca nu chiar toti, isi vor ridica o mana la fata si vor incepe sa utilizeze diferite gesturi de evaluare. Cand incheiem prezentarea noastra si ii rugam pe membrii grupului sa-si spuna parerea sau sa faca sugestii in legatura cu cele auzite, gesturile de evaluare vor inceta. Una din maini se va aseza pe barbie si va incepe gestul mangaierii barbiei. Acest gest al mangaierii barbiei arata ca ascultatorul ia o decizie. Cand noi le cerem ascultatorilor sa se decida, gesturile lor de evaluare se schimba in gesturi de decizie, iar urmatoarele lor miscari vor arata daca au luat o decizie negativa sau pozitiva.

Elemente de comunicare non-verbala 3

5. Acoperirea gurii cu mana

Daca cineva utilizeaza gestul acoperirii gurii cu mana in timp ce vorbeste, faptul arata ca respectivul minte. Daca el isi acopera gura in timp ce vorbeste altcineva, asta inseamna ca, dupa presimtirea sa acel ins minte. Una dintre cele mai tulburatoare privelistipentru un orator, este de a vedea cum, in timp ce el vorbeste, auditoriul recurge la acest gest. In fata unui auditoriu mai restrans sau in prezenta unui singur partener de discutie este recomandabil sa se intrerupa prezentarea sau expunerea si sa se adreseze intrebarea: „Doreste cineva sa comenteze cele spuse pana acum?”. Aceasta intrerupere va permite ca obiectiile celor din sala sa iasa la iveala, creand oratorului prilejul favorabil de a-si preciza afirmatiile si de a raspunde la eventualele intrebari.

6. Scarpinarea gatului

In acest caz, degetul aratator al mainii cu care scriem scarpina partea de sub ureche sau partea laterala a gatului. In timpul observarii acestui gest s-a constatat un lucru interesant: scarpinatul se face de aproximativ cinci ori. Rareori acest numar este mai mic sau depaseste aceasta cifra. Gestul semnaleaza indoiala sau incertitudine si este caracteristic oamenilor care spun: „Nu sunt sigur inca daca voi accepta”. Trebuie in mod deosebit sa remarcam situatia cand limbajul verbal contrazice acest gest, de exemplu cand cineva spune cam asa: „Eu pot intelege ce simtiti dumneavoastra”.

7. Interpretare si rastalmacire

Priceperea de a interpreta exact gesturile mainii aduse la fata – gesturi care apar intr-o serie de imprejurari date – se dobandeste in timp si prin indelungi observatii. Ceea ce putem afirma cu hotarare este faptul ca atunci cand o persoana foloseste unul din gesturile de aducere a mainii la fata, amintite anterior – acoperirea gurii, atingerea nasului, frecarea ochiului, frecarea urechilor, scarpinarea gatului, trasul de guler, degetele in gura -, este stapanita de ganduri negative. Numai prin studierea si observarea indelungata a acestor gesturi si prin luarea in considerare a contextului in care apar, putem ajunge in cele din urma la evaluarea exacta a gandurilor altora.

Elemente de comunicare non-verbala 2

Cele mai frecvente gesturi, din literatura de specialitate:

1. Strangerea de mana

In vremurile primitive, oamenii pesterilor, cand se intalneau, inaltau bratele in aer cu palmele deschise, pentru a arata ca nu au arme la ei. In decursul secolelor, acest gest al palmelor ridicate s-a modificat, aparand gesturi cu palma pusa pe inima si multe alte variante. Forma moderna a acestui stravechi ritual de salut este intinderea mainii si strangerea palmelor atat la intalnire, cat si la despartire. In mod obisnuit, intr-un asemenea gest mainile se scuturau de cinci-sapte ori.

Intr-o strangere de mana dominarea se face simtita prin intinderea mainii cu palma in jos. Un studiu intreprins asupra unui numar de 54 de oameni de afaceri, cu functii de conducere si cu succese in activitatea lor, a dezvaluit ca 42 dintre ei nu numai ca au avut initiativa strangerii mainii, dar au si utilizat-o in varianta dominatoare a acesteia. Intinderea de mana in sus este opusul strangerii de mana cu sens de dominare.

2. Frecarea palmelor

Viteza cu care cineva isi freaca palmele semnalizeaza cine va fi, dupa parerea sa, beneficiarul rezultatelor pozitive asteptate. Sa zicem, de exemplu, ca dorim sa cumparam o casa si, in acest scop, mergem la un agent imobiliar. Dupa ce ii descriem la ce fel de proprietate ne gandim, agentul isi freaca rapid mainile si spune: „Stiu un loc pe placul dumneavoastra!”. Agentul semnalizeaza ca potrivit parerii sale, beneficiarul rezultatelor va fi  beneficiarul. Dar ce am simti, oare, daca el si-ar freca foarte incet palmele in timp ce ne-ar asigura ca dispune de casa ideala? Ne-am gandi imediat ca umbla cu viclesuguri, ca vrea sa ne pacaleasca si am avea senzatia ca rezultatele asteptate ar fi mai degraba in folosul lui decat al nostru? Agentii comerciali sunt instruiti ca atunci cand isi freaca mainile, in timp ce descriu viitorilor cumparatori produsele sau serviciile, sa faca aceasta, neaparat, cu o miscare rapida a mainilor, pentru a evita trecerea cumparatorului in defensiva. Atunci cand cumparatorul isi freaca mainile si spune vanzatorului: „Ia sa vad ce-mi puteti oferi!”, prin aceasta semnalizeaza ca se asteapta sa i se arate produse de buna calitate, din care probabil va si cumpara.

3. Mainile in pozitie de coif

Observatiile si cercetarile cu privire la acest gest fascinant demonstreaza ca este frecvent folosit in relatiile superior-subordonat si ca poate aparea izolat, indicand o atitudine de siguranta sau una de „sunt foarte destept”. Conducatorii de unitati sunt cei care recurg adesea la aceasta pozitie a mainilor atunci cand transmit instructiuni sau sfaturi subalternilor si deosebit de frecvent este folosit in randul contabililor, avocatilor, managerilor si altor categorii asemanatoare.

4. Etalarea degetului mare

In limbaj non-verbal, folosirea degetului mare este o manifestare a prioritatii, a superioritatii si chiar a agresivitatii. Gesturile degetului mare sunt gesturi secundare, parti componente ale unui grup de gesturi. Etalarea degetului mare este un semnal pozitiv; el apare des in postura tipica a sefului glacial, care il utilizeaza in prezenta subalternilor. Cei care poarta haine noi, de croiala moderna il utilizeaza mai frecvent decat cei imbracati in lucruri mai vechi, cu o croiala depasita.

Elemente de comunicare non-verbala 1

Aspecte generale

Ochii. Capacitatea de a privi in ochi indica incredere in sine; aplecarea pleoapelor indica o atitudine de supunere.

Fata. Expresiile fetei pot arata sapte emotii de baza: frica, suparare, surpriza, dezgust, fericire, tristete, durere. Este important sa controlam daca fata noastra ne tradeaza sentimentele sau daca ramane neschimbata indiferent de ceea ce se petrece in interior.

Ridicarea sprancenelor. Daca ridicam sprancenele pentru cateva secunde cand privirile noastre se intalnesc cu ale altcuiva, aceasta indica un gest prietenos. Ridicarea sprancenelor drept raspuns este cea mai buna solutie cu exceptia cazului in care dorim sa semnalam dezaprobare sau ostilitate.

Postura. Felul in care stam, jos sau in picioare, felul in care mergem ne poate face sa parem increzatori sau timizi, bolnavi sau sanatosi. Pentru a avea o tinuta corecta, am putea sa ne imaginam o coarda trasa prin coloana vertebrala, prin spatele gatului si care iese afara prin cap.

Gesturile. Gesturi ca strangerea de mana, imbratisarea sau salutul cu mana sunt actiuni constiente. Altele, ca trasul de ureche, scarpinatul gatului sau inlaturarea unor scame imaginare sunt facute inconstient [uneori si subconstient – in cazul in care am luat cunostinta despre ele]. Orice incercare de ainterpreta gesturile trebuie sa ia in considerare contextul in care au aparut, cultura perdominanta, celelalte gesturi insotitoare.

Funcţia fatică a comunicării

Roman Jackobson numeste fatica functia de intrare in contact, de stabilire a unei relatii. Plecand de la un exemplu relativ banal: „Alo, ma auziti?”, formula utilizata pentru a verifica buna functionare a liniei sau a postului telefonic. Prin extensie, vom vorbi despre comunicare fatica ori de cate ori subiectul vrea sa verifice tipul de relatie, indiferent de continutul mesajului. In aceasta acceptiune a termenului, exemplele sunt nenumarate:

  • cand vorbim „de dragul vorbirii”, pentru a tine linia ocupata sau a ocupa spatiul de emisie. In campaniile electorale, candidatii nu au neaparat o platforma-program, nici prea multe de spus, dar important este sa apara la televiziune si in ziare si sa acapareze tot spatiul disponibil, incercand sa-i impiedice pe contracandidati sa acceada la aceleasi plaje audiovizuale;
  • viata sociala este saturata de mesaje cu valoare informativa scazuta, dar cu o mare valoare relationala: palavragim cu vanzatorul, felicitam la botezuri si nunti sau prezentam condoleante la inmormantari; la mesele organizate intre prieteni evitam cu orice pret blocajul, fatal pentru narcisismul social, si avem intotdeauna in acest scop un cuvant potrivit la indemana sau cateva subiecte de conversatie care sa nu supere pe nimeni. Pe scurt, evitam tacerea, dovada flagranta de incapacitate conviviala.

Continuă lectura

Cum să comunicăm eficient

Optimizarea comunicarii

Pentru a se conferi comunicarii o mai buna sansa de succes este indicat a raspunde la cinci intrebari simple:

De ce? (scopul)

  • de ce comunic?
  • care este scopul meu real de a scrie sau vorbi?
  • ce sper eu sa realizez?
  • care este scopul meu: sa informez, sa influentez, sa conving sau sa fac conversatie?

Cine? (interlocutorul)

  • cine este cu precizie receptorul mesajului meu?
  • ce fel de persoana este, ce personalitate are, educatie, varsta, statut social?
  • cum va reactiona la continutul mesajului meu?

Unde si cand? (locul si contextul)

  • unde va fi receptorul cand va primi mesajul meu?
  • in ce moment soseste mesajul?
  • care este relatia mea cu receptorul? Este subiectul mesajului un motiv de controversa intre noi? Atmosfera este incarcata sau destinsa?

Ce? (subiectul)

  • ce vreau exact sa spun?
  • ce as dori sa spun?
  • ce doreste el sa stie?
  • ce informatii pot omite?
  • ce informatii pot da pentru a fi: clar, concis, amabil, constructiv, corect, complet?

Cum? (tonul si stilul)

  • cum voi comunica mesajul meu: in cuvinte, in imagini? Ce cuvinte? Ce imagini?
  • ce mod de comunicare va fi apreciat: scris sau vorbit?
  • cum voi organiza informatiile pe care vreau sa le transmit? Voi folosi o prezentare deductiva sau inductiva?

Este indicat a tine cont de aceste observatii chiar daca vom comunica spontan; raspunsurile la aceste intrebari vor actiona ca o buna disciplina in a ne impiedica sa vorbim fara sa gandim.