Emoții binecuvântate – Frica (2)

Frica, alături de mânie, este una dintre primele emoții care apar bine conturate la bebeluși. Creștinii, fără o minimă educație, văd în aceste emoții normale și necesare dovada prezenței păcatului: „Vedeți cum plânge și cum zbiară și cum se arcuiește mâniindu-se? Cum se vede păcatul în el (!?).” Doamne, ferește-ne de astfel de creștini pseudopioși.

  • Frica este emoția specifică primejdiei, sau a percepției pericolului;

  • Frica este o emoție cu un mare impact psihologic: se accelerează ritmul bătăilor inimii și ritmul respirației, mușchii se contractă și mâinile tremură. Toate aceste manifestări sunt legate de activarea sistemului nervos simpatic (care constituie împreună cu sistemul parasimpatic, sistemul nervos autonom, adică *independent de voința noastră*) și de doi neurotransmițători, adrenalina și noradrennalina, care acționează asupra întregului nostru organism în prezența fricii;

  • Frica ne pregătește pentru acțiune fizică: mai ales fuga.Se știe astăzi că frica ne pregătește și pentru alte acțiuni: fight (luptă), flight (fugă), freeze (nemișcare);

  • Frica este o emoție adesea inconștientă;

  • Frica are o expresie facială specifică.

Care sunt diferențele dintre frică și anxietate?

Frica:

  • Reacție la o primejdie reală;

  • Manifestare de scurtă durată;

  • Motiv real (știu de ce mă tem);

  • Manifestări fizice predominante (tensiune, tremurături etc.);

  • Boală psihică derivată: fobii (frică incontrolabilă în diferite situații).

Anxietate:

  • Anticipare a unei primejdii iminente sau presupuse;

  • Poate deveni cronică;

  • Fără motiv precis (nu știu ce formă va avea primejdia);

  • Manifestări de natură psihologică (griji, neliniște etc.);

  • Boală psihică derivată: anxietate generalizată (griji incontrolabile în viața de zi cu zi).

În Scriptură frica este văzută ca ceva normal, natural, având în general două consecințe majore: 1) îndepărtarea de Dumnezeu și 2) Apropierea de Dumnezeu.

Există un text frumos în Faptele Apostolilor (2:41-43), care prezintă frica într-un mod pozitiv: „Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor au fost adăugate cam trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne”. Nu doar că aveau frică. Erau plini (suprasaturați) de frică. Umpluți până la limita capacității lor. La finalul capitolului se spune despre ei că „lăudau pe Dumnezeu șu erau plăcuți înaintea întregului norod”. Așadar despre acești înaintași ai noștri se spun lucruri bune. Iar printre aceastea se număra și frica. O frică binecuvântată, neparalizantă, nepăcatoasă.

O avalanșă de emoții „negative” și pozitive ni se prezintă în 2 Corinteni 7:11: „Vedeţi ce devotament (frământare) a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu, ce apărare, ce indignare, ce *teamă*, ce dorinţă, ce râvnă, ce dorinţă de dreptate! În toate v-aţi arătat fără vină în această problemă. Această frică din lista emoțiilor de mai sus nu face decât să contribuie la tabloul plin de integritate al corintenilor: „fără vină” ân această situație.

Episodul următor va aborda un text foarte greșit înțeles de suficient de mulți creștini, și anume Romani 8:15: „Fiindcă voi n-aţi primit un duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba!», adică «Tată!»”. Mulți înțeleg în mod total eronat că nu trebuie să simțim frica și cum că simțirea emoției de frică ar fi păcat.

Emoții binecuvântate : Frica

Victor se simțea împovărat. Adevărul era că stresul își făcea loc încetul cu încetul în viața lui. La slujbă circula zvonul unor restructurări și aflase că și postul său era trecut pe lista neagră. Copiii erau la părinții lui, iar soția se afla la spital. Spre ea mergea acum, gonind nebunește pe șosea. Îi pregătise ceva bun de mâncare. Cățelul de pe marginea străzii îi aduse aminte că în urmă cu un an l-a pierdut pe Jack, câinele său. Prin față îi trecură, rând pe rând, amintiri care mai de care mai plăcute. O lacrimă pușcă din ochiul stâng. Dădu să o înlăture cu o mișcare puternică a capului și zări cu groază cum se îndrepta vertiginos către tirul din față. Furat de amintiri, nu își dădu seamă că pătrunse pe sensul opus de mers. Înima primi o doză puternică de adrenalină (efect al fricii) și avu o energie și o rapiditate ieșită din comun, încât să tragă de volan, suficient cât să evite accidentul. Trase pe marginea drumului îngrozit și incapabil să mai șofeze, datorită zbuciumului din picioare și pentru faptul că mâinile nu-l mai ascultau.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu frică. În grădina Eden nu-și aveau rostul emoțiile negative. După cădere însă, lumea a devenit un loc periculos. Iar acest lucru trebuia semnalat în și din interiorul nostru. Frica face parte dintre emoțiile universale. Adică, oriunde pe planetă, în orice trib și civilizație oamenii se nasc cu emoții comune. Altele se învață și se numesc emoții sociale. Sunt impregnate de cultura locului (comunității, poporului).

Dar să revenim la Victor. Dacă ar fi trăit puternic sentimentul curajului? Dacă ar fi fost invadat în ființa sa de o trăire masculină de „care pe care” ? Adică o trăire opusă fricii. Dacă s-ar fi repezit orbește, frontal în tirul care mergea regulamentar, pe sensul său de mers? Specialiștii ar spune că, mai degrabă, am fi vorbit de un sentiment de depresie, de renunțare. Omul s-ar fi sinucis din cauza necazurilor care l-au copleșit. Dar Victor, în ciuda dificultăților existențiale prin care trecea, era un om echilibrat, puternic și cu frică de Dumnezeu. Înțelegem astfel, că reacția sa de frică, a fost una naturală, conformă cu situația în care se afla și în acord cu țelurile sale lăuntrice. Iar această frică instantanee l-a ferit de procesul evaluării conștiente (gîndire), în care mintea ar fi analizat, încet și pe îndelete situația în care se afla. Din fericire, frica l-a scăpat de acest proces. I-a strigat puternic în minte și inima: PERICOL, i-a pompat adrenalină în inimă și a produs comportamente specifice de evitare a dezatrului. Acesta este rolul binecuvântat al fricii.

În partea a doua vom vorbi despre fricile pozitive, binecuvântate din Scriptură. Emoția de frică NU ESTE UN PĂCAT, ci un dat de la Dumnezeu. Ca orice lucru din lumea aceasta, frica poate deveni patologică. în anumite circumstanțe, iar răspunsul nostru la frică poate deveni păcat.

Biblia și Stima de Sine

Cei cu o stimă de sine scăzută sunt deprimaţi, anxioşi, pesimişti în legătură cu viitorul lor, se simt incompetenţi şi mai degrabă supuşi eşecului, din cauza unui cerc vicios ce determină profeţii care se autoîndeplinesc. Consecinţele unei stime de sine ridicate sau scăzute provin din maniera în care oamenii se raportează la evenimentele cotidiene. De asemenea, există o strânsă legătură între stima de sine și personalitate, varstă si gen.

Din păcate, societatea inculcă indivizilor un model greșit de evaluare a propriei persoane. Dacă ai succes ori acțiuni performante, te poți simți bine în propria piele. Dacă nu, ești marginalizat și experimentezi emoții și sentimente negative față de propria persoană. Baza unei stime de sine adecvată o constituie existența în sine, faptul că ești o ființă umană. Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că *sunt* o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! (Psalmul 139:13-14). Altă traducere prezintă astfel: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod înfricoșător și admirabil…” De altfel, după ce omul a fost creat, Dumnezeu a vazut că toate erau foarte bune. Pănă la om erau doar bune. Așadar, faptul că sunt/ești (ființez/i) este baza unei stime de sine adecvate.

IDENTITATE, IDENTITATE DE SINE

IDENTITATE

Raport de asemănare perfectă între două entități, mergând până la completă lor echivalență; identitatea este doar conceptibilă, stabilindu-se numai între entități ideale și nefiind decât aproximativă între lucruri concrete. Acestea sunt identice numai la nivel abstract, dacă se consideră exclusiv proprietățile lor comune, repetabile; luate individual, obiectele se și deosebesc între ele, fiecare având, pe fondul asemănărilor esențiale cu celelalte, o serie de caracteristici care îl fac inconfundabil în unicitatea sa.

Termenul semnifică și proprietatea unui obiect de a fi același, păstrându-și caracteristicile fundamentale care îl definesc, dându-i unicitatea inconfundabilă. În gândire, se reflectă sub forma principiului identității, conform căruia în același discurs orice expresie își păstrează un singur sens și numai unul, orice modificare dând naștere unor sofisme (sofism: raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al conținutului).

În psihogeneză, identitatea se realizează prin maturizare, prin educație și prin diferențieri de roluri și statuturi îndeplinite în cadrul interacțiunii cu mediul social – ceea ce corespunde unor identificări succesive; copilul „candidat la umanitate”, devenit adolescent își cristalizează o identitate de sine psihologică, puternic impregnată socio-afectiv de atributele grupurilor (școlare, profesionale, de petrecere a timpului liber) cărora îi aparține.

IDENTITATE DE SINE

Dimensiune definitorie a conștiinței de sine, care se constituie ca revers și latură complementară a conștiinței despre lume, prin inferența mediului social (cu acțiune coercitivă, normativă, exprimând necesitatea obiectivă) asupra individului. Identitatea de sine reprezintă condiția autonomiei și autoreglării persoanei, precum și a organizării vieții de relație, cristalizându-se în cadrul relațiilor socio-afective ale individului cu ceilalți și a opțiunilor lui conștiente, în funcție de rolurile și statusurile îndeplinite simultan sau succesiv în societate. Aspectele de rol și statut servesc nuanțat la stabilirea identității de sine. Ele pot însă conduce, în caz de conflicte (inter-rol, inter-statut), la erodarea identității de sine sau la apariția unor tulburări de personalitate. În stările de modificare patologică a conștiinței de sine (prin hipertrofiere, hipotrofierea sau disoluția ei), apar tulburări de orientare de tipul derealizării, depersonalizării. Fenomenul de disociație desemnează dedublarea (fragmentarea Eului), deci pierderea unității și unicității persoanei, inclusiv a identității de sine, reprezentând un simptom major în schizofrenie și căpătând particularități în isterie (disociație).

ORGOLIUL

Trăsătură de caracter constând în hipertrofia eului și având ca urmare supraestimarea de sine, pornind de la intense nevoi narcisice: „… orgoliosul se stimează pe sine dincolo de orice măsură (Dupré)”. Ca element al structurii paranoiace, orgoliul rezultă din proiectarea în exterior a tot ceea ce ar putea amenința identitatea dintre eu și idealul eului. Poate corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului în cazul unui supraeu delirant sau al unui conflict real dintre eu și un supraeu sever, conflict rezolvat de eu cu ajutorul mecanismului de proiecție. În normalitate, se îmbină cu vanitatea, care este o nevoie de apreciere venită din exterior și are semnificația de aport narcisic, dincolo de motive reale, obiectivabile. Când corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului, cu negarea elementelor ce contrazic această identitate, duce la dificultăți de adaptare socială, prin atitudini despotice, abuz de autoritate, intoleranță, dispreț și nevoie de control posesiv, asociată cu susceptibilitate accentuată. În patologie, mecanismul proiectiv care asigura identitatea eu-supraeu poate determina delirul de persecuție, delirul de grandoare din psihozele paranoide, maniacale și, mai ales, din paralizia generală sau din oligofrenii, cu absența sau pierderea autocriticii.

ANANCASTUL în concepția lui E. Kahn

Cei mai mulți anancaști sunt astenici; terenul anancast se naște din reunirea unei particularități instinctive cu un anumit temperament, care poate fi disforic [opusul lui euforic], dar și senzitiv.

  • În lipsa unui temperament anxios-senzitiv, fenomenul obsesiv nici nu are cum să apară, elementul anxios-senzitiv dând prilejul structurării sentimentului de vină, care conduce la nesiguranța senzitivă; din trăirea sentimentului de vinovăție ia naștere tendința de autopedepsire, dar și revolta împotriva culpei și a pedepsei, adică rădăcinile ambitendenței [amivalenței] obsesive.
  • Anancastul are următoarele caracteristici care se adaugă fundalului instinctiv și temperamental: eu slab, introversiunea, nesiguranța, subaprecierea eului propriu, tendința spre fenomene de hipercompensare.
  • Obsesivul gândește astfel: „sunt sortit să fiu mereu chinuit, destinat suferinței; pentru aceasta obsesia vine la timpul oportun; prin suferința mea mă ridic deasupra celorlalți, celor care nu suferă, și astfel merit mila și atenția lor”.
  • Hoffmann arată că una dintre caracteristicile bazale ale obsesivului este, alături de scindarea antinomică, dragostea sa pentru obsesie; obsesivul are impresia că prin obsesie plătește tribut unei forțe superioare și că responsabilitatea sa față de semeni este mai lipsită de importanță decât cea față de forțe oculte superioare.
  • Obsesivul se teme de forța superioară, pe care o bănuiește prezentă în orice fenomen obsesiv, nerealizând că se identifică cu această forță externă, autopedepsindu-se.
  • Nu există un singur tip de anancast, singurul criteriu comun fiind nesiguranța generală, care este însă caracteristică și altor tipuri.
  • Anancastul vrea cu orice preț să rămână mic și copil, dar copilul unei forțe mari, supranaturale; de aceea, nu apare eronată apropierea dintre mentalitatea obsesivului și cea religioasă, paralelă; această apropiere nu se limitează numai la asemănarea ritului și a cultului cu ceremonialul obsesiv.
  • Obsesia ajută anancastul „să fie în același timp sclav și stăpân”, „copil și părinte”, roluri pe care le mimează ca pe un joc; morala riguroasă, tirania etică a multor anancaști poate rezulta din ambitendență și supracompensare; obsesivul este în situația vulpii din fabulă, care vede strugurii, dar neputându-i ajunge, îi declară acri.
  • Anancastul nu este criminal, nu pentru că morala sa îl oprește de la crimă, ci pentru că topește instinctele criminale în forul său interior, dezvoltându-le într-o magmă în care el singur este „delincvent și judecător”.

ANACASTUL în concepția lui Kurt Schneider

Caracterul (tipul) anancast nu poate fi înțeles decât pornind de la starea de neliniște și  nesiguranță.

  • Obsesivitatea este una din caracteristicile majore ale acestui tip de psihopatie.
  • Obsesia apare atunci când subiectul nu-și poate refula conținuturile din conștiință, cu toate că, în același timp, apreciază drept patologice aceste conținuturi sau consideră că predominarea și persistența lor nu au nici o rațiune; conținuturile de conștiință vin din interior (deci nu au o exogenitate*); în obsesie este vorba de o constrângere interioară; ea nu poate apărea pe terenul unei vieți suple, fluente.
  • Reprezentările obsesive, în sensul strict al cuvântului, sunt numai formal obsesii, deoarece nu sunt însoțite de sentimentul de asediere a conștiinței.
  • Ideile obsesive pornesc la anancast din sentimentul permanent de culpabilitate sau de insuficiență; subiecții trăiesc în permanență cu frica că au făcut ceva nepotrivit, greșit sau că se va întâmpla sau se întâmplă ceva nefast.
  • Acești indivizi sunt opusul a ceea ce se numește „o conștiință robustă”.
  • Temele obsesive sunt în strânsă legătură cu impulsiunile și scara axiologică (valorică) a persoanei, deci în raport cu istoria sa individuală.
  • Anancastul este pedant, corect, minuțios, neliniștit, nesigur, precaut, predispus spre ceremonii și rituri, care pot părea neautentice și bizare.
  • Studiile făcute pe familiile lor îndreptățesc ipotezele referitoare la un anume rol al eredității.
  • Există o înrudire destul de strânsă a obsesivului cu depresivul și astenicul; procese obsesive pot apărea în faza depresivă a psihozei maniaco-depresive, chiar și la persoane care nu au prezentat anterior trăsături anancaste.

Raportul de Autoritate

Pentru politicieni, profesori, pedagogi, pastori, predicatori și talpa țării

Ne aflăm în multe raporturi (relații) cu semenii noștri. Raporturi de prietenie, de colegialitate, de parteneriat etc. Însă nu de puține ori ne aflăm în raporturi de autoritate cu ceilalți. Atunci când postăm un sfat, o idee, o îndrumare, un rezultat al unor experimente pe internet, ne situăm într-un raport de autoritate. Chiar din rolul de purtători, transmițători a unor informații verificate istoric ori științific. Like-ul pe facebook înseamnă, pe lângă suport, afecțiune, și „tu poți să mă înveți, am ce lua de la tine”. Profesorii și predicatorii pleacă de la ideea autorității „de facto”. O să ajungem și la tipurile de autorități într-un alt articol.

Raportul de autoritate este un raport în care se evidențiază o dependență. El cuprinde un agent superior și un agent subordonat. Dar autoritatea nu se poate institui și nu poate funcționa în lipsa consensului dintre agenți (persoane). Cel ce se supune unei autorități, o face pentru că o vrea. Așadar, nucleul autorității nu este constrângerea, ci puterea bazată pe ideea de consens. Autoritatea nu există nici în afara încrederii celor două părți.

Din punct de vedere psihologic, autoritatea slăbește (iar consensul se dezmembrează) când ea nu mai poate menține motivația agentului subordonat de a o recunoaște: adică, din clipa în care el nu se mai simte sporit, când problemele, incertitudinile și le poate rezolva singur, când împlinirea aspirațiilor agentului subordonat nu mai depind de ea; când tinde să-l mențină la același nivel și să-i stagneze creșterea. Pe scurt, relația de autoritate se destramă când agentul subordonat își pierde încrederea în puterea și competența agentului superior, în calitatea și oportunitatea deciziilor și soluțiilor lui.

Pe lângă realizarea și existența consensului, a încrederii, raportul de autoritate include și atitudinea rațională a agentului superior. Autoritatea rațională acceptă faptul că sursa ei fundamentală se află în competență, că ceea ce o susține și o poate menține este, în primul rând, propria sa competență. Fiind acea instanță care își exercită asupra agentului subordonat  o forță și o influență sporitoare, autoritatea competenței este recunoscută fără a fi impusă prin mijlocae coercitive.

Autoritatea rațională, recunoaște, apoi, că, în mod fundamental competența sa este limitată, că ea nu se poate extinde, prin urmare, dincolo de limitele competenței sale (chiar dacă ele, limitele, sunt în mișcare; însă limite). Raza ei de acțiune este delimitată. Orice autoritate are limite, și ea are conștiința propriilor sale limite. O autoritate umană absolută nu există.

Recunoscând că orice competență are limite (pe verticală, în timp, și pe orizontală, în spațiul social dat), că nu poate exista o autoritate umană absolută, agentul superior este dispus, totodată, să recunoască faptul că poate greși și că altcineva s-ar putea să aibă dreptate; să ia în considerare argumentele (în susținerea/contestarea/îmbunătățirea unei poziții, soluții, decizii), indiferent de persoana care argumentează.

Autoritatea rațională poate fi recunoscută după următoarele caracteristici:

  • recunoaște că oricui i se poate întâmpla să comită greșeli; acestea pot fi descoperite fie de agentul însuși, fie de alții, sau de agentul însuși, ajutat de criticile altora;
  • acceptă că poate învăța din propriile greșeli;
  • învață și acceptă să gândească faptul că celălalt s-ar putea să aibă mai multă dreptate decât ea; că celălalt are dreptul să-și expună și să-și apere poziția, argumentele;
  • își păstrează spiritul deschis față de criticile aduse opiniilor, atitudinilor și conduitei sale;
  • are o conduită deschisă la confruntări.

Așadar, autoritatea nu va interzice sau nu va exclude critica, ci o va presupune. Prin critică, autoritatea se desăvârșește; ea este una dintre cele mai sigure căi ale perfecționării autorității.

Totodată, fără actul criticii, autoritatea degenerează; ei i se substituie absurdul, iraționalul, falsul, minciuna, abuzul, despotismul. În cele din urmă se transformă în tiranie.

Va urma!

DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Partea III, de Petru Ciucur

Să recapitulăm. De ce nu-l cunosc unii creștini pe Dumnezeu ? Sunt cîteva cauze. Una este datorită ritmului trepidant al lumii în care trăim și a valorilor acesteia. Recompensa pentru aici și acum este mai atractivă decât cea viitoare. De ce să-L aleg pe Dumnezeu ? O altă cauză ține de dinamica eclesială a secolului XXI. Aproape exclusiv doctrină abstractă, fără urmă de Dumnezeu personal, căruia să-I vorbești și să-ți răspundă. Nici lideri spirituali care să se prezinte în lumina adevăratei lor stări. Cei care pozează în costumul conducătorului imaculat, care nu au probleme și eșecuri. Distanța mare dintre poză și realitate adâncește prăpastia necunoașterii lui Dumnezeu. Am mai descoperit o cauză studiind Coloseni 1:9-12. Este vorba de cronicizarea prunciei. Cei din Colose au demonstrat un progres în viața lor spirituală, motiv care l-a determinat pe apostolul Pavel să se roage ca ei să primească, în duhul lor, cunoașterea voii lui Dumnezeu. Cei care nu au acces la aceasta voie personală, stagnează în etapa prunciei. Nu vor să crească în credință, dragoste și speranță, ancorați în harul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Rezultatul este necredință și anxietate.

De ce ar vrea un informatician să cunoască un anumit limbaj de programare ? De ce ar vrea un chirurg să se pună la punct cu ultimele descoperiri în operațiile non-invazive ? De ce ar dori un profesor să se perfecționeze sub aspect metodologic acumulând cunoștințe despre video proiectoare, PowerPoint și altele ? Fiecare vrea să fie cât mai eficient (bun) în domeniul său de activitate. De ce dorea apostolul Pavel ca cei din Colose să cunoască voia lui Dumnezeu ? De fapt divers ? De amuzament ? Evident, nu ! Ce spune textul ? Coloseni 1:9-14: „… ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca voi să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună… ”. Colosenii demonstraseră că vor să cunoască, prin ascultarea de voia generală. Acum erau gata să treacă la etapa superioară : ascultarea de cunoașterea voii speciale (personale). Dumnezeu nu este un automat de știri senzaționale. EL este Creatorul Universului și nu negociază cu nimeni acest statut. Cine vrea să cunoască voia Sa, trebuie să o și împlinească. Iată deci, încă o barieră în calea cunoașterii lui Dumnezeu. Nu dorim să înfăptuim, să punem în aplicare voia lui Dumnezeu pentru noi. Dacă s-ar putea să fiu posesorul unor știri senzaționale, direct de la Dumnezeu, ar fi excelent. Dacă aș putea fi profetul cel mai de seamă, toate televiziunile m-ar avea ca invitat de seamă. Nostradamus și Baba Vanga ar fi perimați.

Dumnezeu descoperă voia Sa acelora care se raliază planului divin. Ne vine să credem sau nu, Dumnezeu are proiecte și dorește să le pună în plicare doar cu și prin copiii Săi. Proiectele lui Dumnezeu privesc mântuirea oamenilor, prin Fiul Său, Isus Christos. Cine are inima lui Dumnezeu primește „slujba împăcării”. Cine vrea să-I fie de folos, ajunge să cunoască voia lui Dumnezeu pentru el, în locul în care își duce existența. Dacă o astfel de perspectivă nu este interesantă, atractivă, cool sau mișto, cunoașterea voii si cunoașterea lui Dumnezeu nu este pentru tine.

DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Cred că multora le este familiară situația în care cineva cere audiență la Dumnezeu. Acum, în secolul XXI, secolul informației, al inteligenței artificiale. Tonul și atitudinea diferă în funcție de situația fiecăruia. Agnosticul cere prezența divină ca să poată crede, dar nu face din asta un capăt de țară. Ateul are o atitudine provocativă, teatrală: el știe sigur că nu i se va răspunde niciodată. Bolnavul care suferă de o boală terminală este înfrigurat, vrea să primească din gura lui Dumnezeu hotărârea care-i privește destinul.

Nu ne ocupăm de situația fiecăruia în parte. Titlul articolului stabilește perimetrul subiectului: creștinul căruia îi este greu să-L cunoască pe Dumnezeu. Pasajul din Coloseni 1:9-12 prezintă o dinamică a cunoașterii. De la cunoașterea despre EL la cunoașterea LUI. DE LA VOIA GENERALĂ LA VOIA SPECIALĂ (PERSONALĂ). Etapele sunt obligatorii și nu se poate sări peste vreuna, în detrimentul alteia.

De ce neputința cunoașterii divine? Există un prim răspuns în versetul 9. Acesta începe cu „De aceea…”. Adică, urmare a situației descrise mai sus. După ce au cunoscut Vestea Bună, cei din Colose au înregistrat un progres în credință, dragoste și speranță. Pavel și apropiații săi, au putut vedea creșterea lor prin demonstrarea făcută de Epafra. Cei din Colose au cunoscut harul lui Dumnezeu și trăiau prin Duhul într-un mod progresiv. Această imagine a evoluției lor spirituale a fost îndeajuns, ca să-l impulsioneze pe apostolul Pavel să ceară pentru ei, de la Dumnezeu,  cunoașterea voii divine, pentru ei. ÎN MOD SPECIFIC. În orice înțelepciune și pricepere spirituală.

Dacă ne este cunoscut conceptul „perioadă de probă”, atunci ne este mai ușor să înțelegem etapa prin care au trecut cei din Colose. Articolul 31 din Contractul individual de Muncă stipulează: „Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcțiile de execuție și de cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcțiile de conducere.” În orice întreprindere sau firmă care se respectă există un sistem, bine pus la punct, ce motivează și răsplătește fidelitatea și performanța. Scriptura vorbește de trei mari etape ale creșterii: prunc, tânăr și matur. Pruncul este imatur sub aspect spiritual. Este sarkinos, ghidat de plăcerile cărnii și energizat de sufletul său imatur. El nu are capacitatea de a cunoaște lucrurile spirituale. Cunoașterea de acest tip este oida/eido și vine doar prin revelație. Tipul sarkinos nu crește în credință, dragoste și speranță. Este static în pruncia sa. El nu și-a depășit condiția și nu are ce aptitudini să demonstreze. Este centrat pe sinele său primar, nu are dorința de autodepășire.

Situația celor din Colose ne arată că dacă nu ne preocupă voia generală a lui Dumnezeu, provenită din Vestea Bună, din Cuvântul scris, nu putem trece la un alt tip de cunoașterea. Rămânem la cunoașterea „despre”, cunoașterea la modul general. De aici încertitudinile, frica și imaturitatea.

Avem așadar o primă cunoaștere. Creștinul sarkinos (prunc) nu-L percepe pe Dumnezeu, pentru că nu are acele capacități care-l pun în legătură cu EL. Cel sarkinos are duh, fiind născut din nou, dar funcția duhului său de cunoaștere, prin revelație, este „moartă” (inactivă). Cum „trezim” această funcție a spiritului nostru? Prin învățarea atitudinii celor din Colose: dorința de creștere constantă în credință, dragoste și speranță, înrădăcinați în harul divin, prin puterea Duhului Sfânt. În episodul următor vom cunoaște o altă barieră în calea cunoașterii lui Dumnezeu.

Partea II, de Petru Ciucur

DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Trăim astăzi în epoca informației. Avem iluzia cunoașterii, deoarece știrea este punctul central al radioului și al televiziunii. Vestea, știrea nu implică decât arareori un angajament, o obligație. Nici nu ai prea avea cum, ținând cont că fiecare zi vine cu știrile ei. Evenimentele vin și pleacă la foc continuu. Cu cât abundența informațională este mai mare, cu atât avem un fenomen de răcire emoțională, din ce în ce mai pregnant. Dacă un cutremur sau o inundație provocată de un tsunami nu-i implică pe cei apropiați nouă (rude, prieteni), atunci știrea despre eveniment ne aduce, cel mult, o volatilă schiță de empatie (a simți cu celălalt). Atât !

Plusăm cu informațiile care promit fericirea, în diverse ipostaze. Dacă vei munci 10-16 ore pe zi, vei ajunge ca magnatul X, fotbalistul K sau vedeta Y. Avem deci o răcire afectivă față de ceva și o fierbințeală afectivă față de altceva.

A cunoaște știrea perimată despre Dumnezeu și Împărăția Sa întră la categoria cotidian, neimportant. Este zona rece, rece, rece. Mai ales că implică foarte multe lucruri neatractive. Ce zic eu ? Sunt lucruri care implică un angajament serios, prea multe renunțări, iar câștigurile pe care le promite sunt pe undeva după viața asta. Absolut neinteresant.

Din păcate, din ce în ce mai mulți creștini își pierd interesul. Unii datorită atracției față de sistemul cel mare și larg, alții datorită faptului că, în sistemul îngust, nu L-au găsit pe Dumnezeu. În Persoană. Ei chiar au citit Cartea, și s-au autosugestionat mereu crezând că astfel transformarea mult promisă va germina și în ființa lor. Aici nefericirea nu le aparține în totalitate. De vină sunt și sistemele eclesiale locale legaliste, dar și cele libertine, generatoare de libertinaj religios. Lipsa consilierilor calificați (da, calificați, prin ucenicizare, de oameni plini de Duhul Sfânt), care stau alături de novicele spiritual constituie marea bubă plină de puroi a creștinismului actual. Predicarea a devenit piatra cea mai de preț și cam unică în tezaurul bisericesc. Chiar dacă se face caticheză, pe ici pe colo, nu este însoțită de consilierea practică, de umărul disponibil și exemplul practic de calfă spirituală, care-i arată ucenicului CUM te despovărezi (te gestionezi) față de o adicție (păcat) specifică: mândrie (megalomanie), minciună (mitomanie), frică (anxietate), ură (resentiment agresiv) etc. Expunerea dogmaticului rece și abstract nu este suplinit de relevarea trăirilor interioare, gânduri și emoții atractive inadecvate, suferința cauzată de gardianul moral, travaliul spiritual parcurs de creștinul tânar sau matur spiritual. Toate acestea și multe altele îi sunt ascunse ucenicului, care tinde să creadă ca „maestrul” său spiritual este un semi-zeu, iar el este un perdant cronic, imposibil de recuperat. Tocmai pentru că nu are acces la eșecurile, căderile și ridicările atotcunoscătorului predicator. Păcatul acesta este oribil și vine din mândrie mixat cu orgoliu.

Partea I, de Petru Ciucur

O viață cu impact

Există o sumedenie de cursuri (oferta este îmbelșugată) care promit creșterea nivelului de influență pe care o persoană o poate avea asupra colegilor de birou, prietenilor, breslei din care face parte. În 5, 10, 12 sau n pași (etape). Ce fel de influență? Profesională, personală, prin optimizarea farmecului personal sau prin dezvoltarea unor aptitudini specifice. Cam toți ne dorim să avem o oarecare influență (cu precădere pozitivă) asupra anturajului. Și asta pentru că influențează în mod benefic stima de sine. Adică ne face să ne simțim bine în pielea noastră.

În Proverbele lui Solomon (3:3-4) ni se îndreaptă atenția spre o modalitate, oarecum simplă, la prima vedere, care are ca efect căpătarea unei favoare (bunăvoință) și a unei bune înțelegeri (minte sănătoasă, după unele traduceri) înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Sună foarte bine, cel puțin pentru mine. Avantajul metodei este plaja largă de persoane care afișează o atitudine pozitivă față de beneficiar (inclusiv cea a lui Dumnezeu), împreună cu creșterea capacităților sale mentale (înțelepciune, inteligență, iluminare, prudență), după caz.

Ce se cere ?

Să nu te părăsească bunătatea și adevărul.” Pentru mine este clar. Chiar dacă beneficiile sunt de dorit pentru oricine, totuși, prezența continuă a bunătății și adevărului nu face casă bună cu multe categorii socio-profesionale. Să luăm doar cazul politicului. Noi suntem pățiți. Din 1989 până în prezent ni s-au făcut multe promisiuni. Nu marea cu sarea, pentru că avem Marea Neagră care este suficient de sărată, ci lucruri simple, realizabile de către orice om gospodar: o viață mai bună cu tot ce înseamnă sistem de protecție (sănătate, salarii decente, pensii demne etc.), sistem de dezvoltare (învățământ, economie ș.a.m.d). Că nu este așa ne-o arată exodul masiv al românilor în alte țări, în căutarea unui loc de muncă, a unui trai decent.

Politica și adevărul sunt două noțiuni incompatibile. Politica și bunătatea de asemena. Nu mila, îndurarea față de semen l-a împins pe politician să devină ceea ce este, ci marea iubire de sine egoistă. Vile, proprietăți, multe mașini luxoase, concedii exotice si exorbitante în diverse țări, tratamente la spitale renumite din Turcia, Israel, Austria etc. La popor colapsul stăpânește iar la specia politician se vede cu ochiul liber expansiunea la toate nivelurile. Este adevărat că politicianul, după ce și-a dat arama pe față, numai trecere, favoare nu are în ochii mulțimii, darmite înaintea lui Dumnezeu.

Dacă vrei să te faci politician, bunătatea și adevărul nu este pentru tine. Dacă ești egoist și dorești, totuși, să câștigi inima celorlalți, gândește-te bine, mai mult ca sigur că nu ști ce vrei.

Cum se cere ?

Leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale.” De ce să gravăm pe tăblița inimii bunătatea și adevărul? Inima este sediul afectivității noastre. Este centrul motivației. Tot Scriptura ne spune că unde este comoara noastră, acolo este și inima noastră. Cu alte cuvinte, ni se cere să tezaurizam (să acumulăm lucruri de mare preț) cele două trăsături, caracteristici. Să devină comoara noastră. De ce este o comoară? Pentru că ele „cumpără” bunăvoința oamenilor și a lui Dumnezeu. Deoarece acestea două ne conduc la aflarea unei înțelegeri deosebite a situațiilor și evenimentelor și acționăm înțelept, prudent, eficient.

De ce ele ?

Pentru că ele, împreună, sunt suficiente și eficiente. Oricare dintre ele, fără cealaltă, devine o povară. Doar bunătatea, de una singură, ne face sentimentaliști. Oameni care exagerează la nivelul sentimentelor, emoțiilor, afecțiunilor. Un sentimentalist este ușor de manipulat, trăiește într-o lume iluzorie și are o falsă imagine a propriului sine. Nu e de dorit, nu? Dacă însă deținem doar adevărul? Păi, toate brutele dețin doar adevărul. Toți justițiarii orbi, insensibili, necruțători împart adevărul în stânga și-n dreapta. A fi canalie înseamnă a deține adevărul și numai adevărul în toate aspectele vieții. E de dorit? Dacă dorim să devenim ca Hitler ori ca Stalin (în familie sau la nivel local, probabil) este suficient să proclamăm adevărul nostru, unic și totalitar, în dreapta și în stânga.

Adevărul și bunătatea, împreună, ne feresc de compromitere, ne feresc de corupere și corupție. Îmi aduc aminte că a apărut, pe facebook, mediatizat, un caz tragic. O familie de misionari a avut de suferit enorm. Au fost bătuți, li s-au luat lucrurile, abea au scăpat cu viață. Se cerea ajutor. Mulți oameni au ajutat. Însă, o echipă de jurnaliși de investigație au făcut cercetări amănunțite asupra acestui caz cutremurător. Rezultatul a fost șocant de-a dreptul. Totul a fost o înșelătorie. Oamenii, pe drept cuvânt, s-au revoltat. Încrederea lor a fost trădată, iar inima lor plină de bunătate a fost înșelată. De ce? Pentru că toți cei care s-au lăsat amăgiți au manifestat doar bunătate fără adevăr (realitate). Bunătatea fără adevăr înseamnă amăgire, iluzie, autoprostire.

Cum le folosim?

El se uită la ea cu un aer dezaprobator și o grimasă se naște în colțul gurii. „Ai pus pe tine de parcă s-ar termina toată mâncarea de pe lumea asta.” Bineînțeles că ea se simte și mai grasă; o umflată respingătoare. El ar dori s-o ajute, dar deține doar adevărul. Așa-i că în cazul acesta „doar adevărul” este echivalentul răutății pure? Bunătatea l-ar face atent, simțitor, empatic. Un om bun știe că, în general, femeile se simt dezapreciate crunt când se face referire la acumularea de kilograme. Bunătatea ne învață să apreciem toate calitățile partenerului de viață. Să manifestăm încredere și încurajare față de ea în mod constant. Să corectăm cu blândețe acolo unde este cazul. Să-i prezentăm consecințele negative ale surplusului de kilograme. Să-i prezentăm un caz. Să facem referire la noi înșine fără adresă plină de reproș. Să știm un lucru: dacă suportul este acordat în fiecare zi, plin de afecțiune, atunci partenera noastră de viață va fi convinsă că suntem conduși de intenții bune. Bunătatea nu trebuie să fie pasageră (din când în când), ci un mod de viață. Dar oriunde este prezentă bunătatea, sora ei, adevărul este acolo. În felul acesta noi căpătăm trecere și minte sănătoasă înaintea ei, înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu.

Chefi la cuțite

Îmi place foarte mult emisiunea „Chefi la cuțite”. Poate și pentru că sunt gurmand. Se întrec în ale gătitului trei echipe conduse de trei chefi (maeștri) bucătari. Chefii organizează munca, stabilesc prioritățile și dau sarcini specifice oamenilor din echipe. Chefii nu au voie să guste mâncarea. Totul depinde de gustul și execuția celor din subordine. După ce totul este gata, invitați speciali (actori, sportivi, întreprinzători etc.) savurează preparatele și aleg felul de mâncare ce le-a plăcut cel mai mult. Doar o echipă este câștigătoare. Celelalte două, perdantele, intră la duel. După duel, unul sau mai mulți bucătari sunt eliminați, având punctajul cel mai mic.

După ce o echipă a câștigat (n-are importanță cine), celelalte două au intrat la duel. O să „botez” echipele cu primele două litere ale alfabetului: A și B. În echipa B era un bucătar format (școlit) în Anglia, care cunoștea meserie. A făcut un fel de mâncare sofisticat, la o cotă foarte înaltă, peste majoritatea celorlaltor preparate. Din păcate, a luat cea mai mică notă. De ce? Cum se poate una ca asta? Între noi fie vorba, nu trebuia eliminat. Altă persoană a greșit mai mult și trebuia eliminată. Mă rog… Cum se poate ca un fel de mâncare, cu mult peste medie, din punct de vedere al conținutului și plating-ului (aranjamentul estetic) să fie eliminat? Datorită lipsei de gust. Arăta frumos, era gătit profesionist, dar era fad (searbăd, fără gust). Maestrul bucătar care conducea echipa B a făcut o criză de nervi. A acuzat echipele A și C de alianță împotriva celui mai bun om din echipa sa. După o așa supărare, oricine poate avea un atac paranoic. I-a acuzat pe chefii celorlalte două echipe de lipsa de profesionalism. Cum să nu notezi platingul, compoziția, rafinamentul? Hmm, ar putea fi un punct de vedere coerent, dar, din nefericire pentru el, nu este valid.

Să ne gândim în felul următor. Eu, clientul de seamă al unui atelier auto, duc mașina personală ca să fie reparată. Eu bănuiesc că ar fi ceva la carburator, ori la sistemul electric. Când introduc cheia în contact, și-i dau pedală ca să pornească, se aud pistoanele rotindu-se, dar motorul nu pornește. Ori nu ajunge carburant unde trebuie, ori scânteia bujiilor este prea slabă. Sper doar ca mecanicii calificați ai atelierului să-mi repare mașina. După vreo trei zile ajung la atelier. Maistrul de tură vine bucuros la mine și laudă munca celor din subordine. Mașina arată ca în revistele de profil: spălată, dată cu lac și lustruită, iar înăuntru curățenie bec și un parfum ușor, plăcut și înviorător. Da, sunt bucuros. Înainte să merg în birou ca să achit nota de plată a reparației, mă așez nerăbdător pe scaunul de pilotaj, bag cheia în contact, răsucesc, dau pedală și… dau pedală, și… dau pedală, și… nimic. Mai încerc o dată și încă o dată. Apoi cer șefului de tură socoteală. Acesta se înroșește și mă acuză furios, pe un ton obraznic: nu vezi dom’le că mașina este bec? Nu vezi că lucește? Nu-ți miroase a primăvară înăuntru? Așa, și?, ridic eu tonul. De ce nu pornește?

Așa și cu bucătarul nostru emerit. Plating-ul și felul preparatelor trebuie să mă îmbie să savurez gustul. Să-mi umplu de sărbătoare gura, să se înveselească papilele gustative, nu doar ochii. După ce am reflectat la acest eveniment de televiziune, culinar, m-am gândit la gustul pe care trebuie să-l dea creștinul în lumea în care trăiește. Vorba lui să fie dreasă cu sare, ca să dea har celor ce o aud. Blândețea sa trebuie să fie cunoscută de toți oamenii. Lucrările la care participă să fie motivate de credința care activează prin dragoste. Altfel, plating-ul unui astfel de creștin duce cu siguranță la eliminare. Nu mă refer aici la eliminarea din tagma copiilor lui Dumnezeu, pentru că nici bucătarul nostru școlit în Anglia nu a fost eliminat din bucătăria în care lucrează, dar vorbesc de eliminarea din cursele vieții pe acest pământ. Dumnezeu ne provoacă la diverse „concursuri” și trebuie să-L reprezentăm cu onoare. Cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu trebuie să dea gust. Altfel, sunt de tot râsul, pentru lumea terestră și cea spirituală.