Viziunea sistemică asupra self-ului (sinele)

Self este un cuvânt englezesc vechi care înseamnă „acelaşi”. Semnificaţia prezentă a cuvântului se referă la „calităţile esenţiale care disting o persoană sau un obiect de alte persoane sau obiecte”. Dicţionarul explicativ al limbii române îl defineşte ca fiind un termen din domeniul biologiei, „individualitatea unui organism în raport cu tot ce îl înconjoară”.

Există o serie de alte cuvinte cu semnificaţii înrudite. Individ provine din nedivizat sau nedivizabil (latină) şi se referă la „proprietatea unui lucru de a-şi păstra timp îndelungat caracterele fundamentale”. Persoană, din latinescul persona (mască utilizată în dramă, rol, parte, caracter), „fiinţă omenească”, se referă mai mult la latura noastră socială: devenim persoana care suntem în interacţiuni reciproce cu alte persoane. Personalitatea este definită de către Gregory Bateson ca fiind un „tipar coerent de obiceiuri deosebit de rezistent la schimbare”. Identitatea, provenind din latinescul idem (acelaşi), se referă la caracterele care deosebesc un individ de restul indivizilor sau „datele prin care se identifică o persoană”. Identitatea, conform definiţiilor, este cea mai apropiată ca semnificaţie de ideea self-ului.

Psihologia tradiţională, ca şi gândirea de toate zilele, presupune că self-ul este o entitate autonomă, stabilă, existentă în izolare faţă de alte self-uri şi în interacţiune cu acestea. Gândirea sistemică oferă o perspectivă alternativă. În centrul atenţiei este relaţia interpersonală, self-ul fiind văzut ca produs al acesteia. Perspectiva narativ-construcţionistă este interesată de modul în care experienţa self-ului există la nivel lingvistic, în naraţiuni. Astfel, s-au propus termenii „self dialogic”, „self narativ” şi „multi-being”, noţiuni care sugerează un self fluid, dinamic. Din punct de vedere terapeutic, această perspectivă implică un grad de optimism. Dacă self-ul se construieşte şi se menţine în dialog cu alţii, prin psihoterapie este posibilă construcţia unui self nou, preferat de client.

Diferitele perspective pot fi văzute ca fiind complementare. Valorile perspectivei tradiţionale, nonsistemice includ faptul că explică persistenţa unor tipare comportamentale individuale şi se potrivesc cu experienţa noastră despre noi înşine ca fiinţe autonome. O altă expresie des întâlnită în literatură este „utilizarea self-ului” în psihoterapie, cu referire la self-ul terapeutului. Termenul poate fi înţeles în diferite sensuri:

  • participarea terapeutului în psihoterapie, ca fiinţă umană (în plus faţă de prezenţa ca expertspecialist);
  • utilizarea sau împărtăşirea experienţelor proprii;
  • monitorizarea propriilor reacţii emoţionale la ceea ce prezintă clientul şi utilizarea acestor observaţii în cadrul terapiei.