Patologia fricii (2) – Neliniștile / Îngrijorările excesive

Neliniștea excesivă este sora anxietății. Ce este neliniștea? Neliniștea constituie o înlănțuire de gânduri, sub forme verbale și imaginare, încărcate de emoții negative și dificil de controlat. Ea, neliniștea, reprezintă un fenomen mental, însoțit de o stare de disperare emoțională, cum ar fi anxietatea în legătură cu un eveniment ale cărui consecințe sunt incerte.

Perspectivele neliniștii:

  • Pe de o parte, neliniștea esete privită nu ca o problemă agasantă ce revine în mintea individului, ci ca o înlănțuire de gînduri. Ea este o înlănțuire de consecințe neplăcute care gravitează în jurul unuia sau a mai multor subiecte: „Dacă mă îmbolnăvesc, nu voi putea probabil să muncesc, este posibil să nu fac față nevoilor copiilor mei, voi muri probabil…”.
  • Pe de altă parte, neliniștea presupune întotdeauna teama de consecințele negative viitoare și incerte, chiar dacă acestea apar ca urmare a unui eveniment care se desfășoară în prezent: „Sunt bolnav sau mă tem că sunt și mă îngrijorează eventualele consecințe pe care este posibil să le suport eu sau persoanele apropiate mie”. Aspectul incert al consecințelor în legătură cu care apare sentimentul de teamă este important și permite o mai bună înțelegere a factorilor care pot predispune un individ să dezvolte stări de neliniște excesive și de necontrolat.
  • În sfârșit, neliniștea este înțeleasă ca un concept cognitiv (mental) distinct de emoție. Ea este diferită de anxietate, chiar dacă cele două tulburări sunt sunt adesea prezentate simultan. Înlănțuirea consecințelor incerte, care caracterizează neliniștea, constituie un element declanșator al stărilor de teamă și anxietate, pe lângă alte reacții emoționale, fiziologice, cognitive și comportamentale.

Credințe eronate asociate stărilor de neliniște

Utilitatea neliniștilor

Persoanele care manifestă neliniști excesive își mențin ferma convingere că neliniștile lor le sunt utile în viață, deoarece le permite:

  • să controleze în manieră superstițioasă evenimentele viitoare, diminuând șansele ca ceva neplăcut să se întâmple;

  • să evite să fie dezamăgite sau să se afle în situația de a fi blamate;

  • să găsească cele mai bune mijloace de a face față unei probleme;

  • să fie motivate pentru a fi active;

  • să prezinte o caracteristică pozitivă a personalității sale.

Faptul că percep avantajele îngrijorărilor lor, îi determină pe indivizi să-și întrețină tendința de a se îngrijora. Ei sunt blocați între avantajele fals percepute ale unei atitudini de îngrijorare în legătură cu orice (de exemplu, să prevină pericolele la care sunt expuse persoanele apropiate) și dorința de a nu se gândi în mod constant la consecințele care trebuie evitate, pentru a se simți mai bine, această ultimă alegere fiind inacceptabilă, deoarece le creează impresia că nu fac nimic pentru a împiedica producerea nenorocirii.

Viziunea sistemică asupra self-ului (sinele)

Self este un cuvânt englezesc vechi care înseamnă „acelaşi”. Semnificaţia prezentă a cuvântului se referă la „calităţile esenţiale care disting o persoană sau un obiect de alte persoane sau obiecte”. Dicţionarul explicativ al limbii române îl defineşte ca fiind un termen din domeniul biologiei, „individualitatea unui organism în raport cu tot ce îl înconjoară”.

Există o serie de alte cuvinte cu semnificaţii înrudite. Individ provine din nedivizat sau nedivizabil (latină) şi se referă la „proprietatea unui lucru de a-şi păstra timp îndelungat caracterele fundamentale”. Persoană, din latinescul persona (mască utilizată în dramă, rol, parte, caracter), „fiinţă omenească”, se referă mai mult la latura noastră socială: devenim persoana care suntem în interacţiuni reciproce cu alte persoane. Personalitatea este definită de către Gregory Bateson ca fiind un „tipar coerent de obiceiuri deosebit de rezistent la schimbare”. Identitatea, provenind din latinescul idem (acelaşi), se referă la caracterele care deosebesc un individ de restul indivizilor sau „datele prin care se identifică o persoană”. Identitatea, conform definiţiilor, este cea mai apropiată ca semnificaţie de ideea self-ului.

Psihologia tradiţională, ca şi gândirea de toate zilele, presupune că self-ul este o entitate autonomă, stabilă, existentă în izolare faţă de alte self-uri şi în interacţiune cu acestea. Gândirea sistemică oferă o perspectivă alternativă. În centrul atenţiei este relaţia interpersonală, self-ul fiind văzut ca produs al acesteia. Perspectiva narativ-construcţionistă este interesată de modul în care experienţa self-ului există la nivel lingvistic, în naraţiuni. Astfel, s-au propus termenii „self dialogic”, „self narativ” şi „multi-being”, noţiuni care sugerează un self fluid, dinamic. Din punct de vedere terapeutic, această perspectivă implică un grad de optimism. Dacă self-ul se construieşte şi se menţine în dialog cu alţii, prin psihoterapie este posibilă construcţia unui self nou, preferat de client.

Diferitele perspective pot fi văzute ca fiind complementare. Valorile perspectivei tradiţionale, nonsistemice includ faptul că explică persistenţa unor tipare comportamentale individuale şi se potrivesc cu experienţa noastră despre noi înşine ca fiinţe autonome. O altă expresie des întâlnită în literatură este „utilizarea self-ului” în psihoterapie, cu referire la self-ul terapeutului. Termenul poate fi înţeles în diferite sensuri:

  • participarea terapeutului în psihoterapie, ca fiinţă umană (în plus faţă de prezenţa ca expertspecialist);
  • utilizarea sau împărtăşirea experienţelor proprii;
  • monitorizarea propriilor reacţii emoţionale la ceea ce prezintă clientul şi utilizarea acestor observaţii în cadrul terapiei.

AȘA NU

Atâta BATJOCURĂ la adresa suferindului nu am întâlnit în viața mea. Pseudocreștini sunt pretutindeni, darmite pseudoconsilierii născuți peste noapte.
Când neștiința este ridicată la rang de „voce divină”. Când versete din Scriptură sunt folosite în mod hilar. Ceea ce fac acești oameni nu este consiliere (terapie), ci îndoctrinare dezlânată. Bine că nu pot face psihoterapie, altfel ar îmbolnăvi oamenii și mai tare și ar răspunde înaintea legii.

Până când o viață amară ?

Cumva, acesta este laitmotivul Psalmului 13. Se repetă obsesiv întrebarea disperării: Până când… ? Mai durează mult nenorocirea aceasta? Chiar nu există o limită? Este normal să mă rog la Dumnezeu, să mă scoată din durerea în care mă aflu, atât de mult, încât să ajung la concluzia că EL m-a uitat? Ba mai mult, să ajung să cred că mă evită? „Până când Îți vei ascunde fața de mine?” Sigur, Doamne, Tu nu ai dificultăți în respirație și nu ți se umple gura de spută la fiecare explozie de tuse. Nu-Ți intră ochii în găvane de durere, nu Te învinețești ca mine când nu mai am aer. Știu că sunt deranjant, urlu cam tare în durerea mea; dar nu-Ți pasă că „am sufletul plini de griji și inima plină de necazuri, în fiecare zi”?. Spune și Tu: Până când?

Și de parcă asta nu ar fi tot, vrăjmașii mei se ridică tot mai semeț împotriva mea. Da, mă clatin, pentru că e dezarmant de dureros. Este greu de priceput pentru mine că Tu nu vezi asta. „Priveşte, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” Puterile mă părăsesc, pleoapele devin ca plumbul și simt că încep să mă cufund în somnul cel de neant. Dar strâng din dinți și strig în gând: „Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii, ca să nu zică vrăjmaşul meu: «L-am biruit!»”.

Apoi încep să văd. Una câte una, pietre de aducere aminte a acelor momente în care Tu mi-ai venit în ajutor; când mi-ai făcut bine. Îți aduci aminte Doamne? Când am avut meningită, Te-ai așezat pe pat, lângă mine, M-ai mîngâiat și ai plâns cu mine. M-ai prins în brațele Tale și m-am simțit ocrotit. M-ai sărutat pe frunte și mi-ai promis că nu Mă vei părăsi niciodată. Sau… Ști?… Atunci când era imposibil să fac masterul acela important pentru mine. Era imposibil. Toți profesorii au zis că nu se poate. Dar Tu ai făcut o minune. Pentru mine aceea a fost despicarea Mării Imposibilului în două, cu toiagul poruncii Tale. Până când Doamne să-mi fie așa de rău?

Până când „am încredere în bunătatea Ta”. Până atunci când îmi aduc aminte de promisiunea Ta că vei fi cu mine mereu. Atunci „sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!” Atunci Te am lângă mine.