ANANCASTUL în concepția lui E. Kahn

Cei mai mulți anancaști sunt astenici; terenul anancast se naște din reunirea unei particularități instinctive cu un anumit temperament, care poate fi disforic [opusul lui euforic], dar și senzitiv.

  • În lipsa unui temperament anxios-senzitiv, fenomenul obsesiv nici nu are cum să apară, elementul anxios-senzitiv dând prilejul structurării sentimentului de vină, care conduce la nesiguranța senzitivă; din trăirea sentimentului de vinovăție ia naștere tendința de autopedepsire, dar și revolta împotriva culpei și a pedepsei, adică rădăcinile ambitendenței [amivalenței] obsesive.
  • Anancastul are următoarele caracteristici care se adaugă fundalului instinctiv și temperamental: eu slab, introversiunea, nesiguranța, subaprecierea eului propriu, tendința spre fenomene de hipercompensare.
  • Obsesivul gândește astfel: „sunt sortit să fiu mereu chinuit, destinat suferinței; pentru aceasta obsesia vine la timpul oportun; prin suferința mea mă ridic deasupra celorlalți, celor care nu suferă, și astfel merit mila și atenția lor”.
  • Hoffmann arată că una dintre caracteristicile bazale ale obsesivului este, alături de scindarea antinomică, dragostea sa pentru obsesie; obsesivul are impresia că prin obsesie plătește tribut unei forțe superioare și că responsabilitatea sa față de semeni este mai lipsită de importanță decât cea față de forțe oculte superioare.
  • Obsesivul se teme de forța superioară, pe care o bănuiește prezentă în orice fenomen obsesiv, nerealizând că se identifică cu această forță externă, autopedepsindu-se.
  • Nu există un singur tip de anancast, singurul criteriu comun fiind nesiguranța generală, care este însă caracteristică și altor tipuri.
  • Anancastul vrea cu orice preț să rămână mic și copil, dar copilul unei forțe mari, supranaturale; de aceea, nu apare eronată apropierea dintre mentalitatea obsesivului și cea religioasă, paralelă; această apropiere nu se limitează numai la asemănarea ritului și a cultului cu ceremonialul obsesiv.
  • Obsesia ajută anancastul „să fie în același timp sclav și stăpân”, „copil și părinte”, roluri pe care le mimează ca pe un joc; morala riguroasă, tirania etică a multor anancaști poate rezulta din ambitendență și supracompensare; obsesivul este în situația vulpii din fabulă, care vede strugurii, dar neputându-i ajunge, îi declară acri.
  • Anancastul nu este criminal, nu pentru că morala sa îl oprește de la crimă, ci pentru că topește instinctele criminale în forul său interior, dezvoltându-le într-o magmă în care el singur este „delincvent și judecător”.