IDENTITATE, IDENTITATE DE SINE

IDENTITATE

Raport de asemănare perfectă între două entități, mergând până la completă lor echivalență; identitatea este doar conceptibilă, stabilindu-se numai între entități ideale și nefiind decât aproximativă între lucruri concrete. Acestea sunt identice numai la nivel abstract, dacă se consideră exclusiv proprietățile lor comune, repetabile; luate individual, obiectele se și deosebesc între ele, fiecare având, pe fondul asemănărilor esențiale cu celelalte, o serie de caracteristici care îl fac inconfundabil în unicitatea sa.

Termenul semnifică și proprietatea unui obiect de a fi același, păstrându-și caracteristicile fundamentale care îl definesc, dându-i unicitatea inconfundabilă. În gândire, se reflectă sub forma principiului identității, conform căruia în același discurs orice expresie își păstrează un singur sens și numai unul, orice modificare dând naștere unor sofisme (sofism: raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al conținutului).

În psihogeneză, identitatea se realizează prin maturizare, prin educație și prin diferențieri de roluri și statuturi îndeplinite în cadrul interacțiunii cu mediul social – ceea ce corespunde unor identificări succesive; copilul „candidat la umanitate”, devenit adolescent își cristalizează o identitate de sine psihologică, puternic impregnată socio-afectiv de atributele grupurilor (școlare, profesionale, de petrecere a timpului liber) cărora îi aparține.

IDENTITATE DE SINE

Dimensiune definitorie a conștiinței de sine, care se constituie ca revers și latură complementară a conștiinței despre lume, prin inferența mediului social (cu acțiune coercitivă, normativă, exprimând necesitatea obiectivă) asupra individului. Identitatea de sine reprezintă condiția autonomiei și autoreglării persoanei, precum și a organizării vieții de relație, cristalizându-se în cadrul relațiilor socio-afective ale individului cu ceilalți și a opțiunilor lui conștiente, în funcție de rolurile și statusurile îndeplinite simultan sau succesiv în societate. Aspectele de rol și statut servesc nuanțat la stabilirea identității de sine. Ele pot însă conduce, în caz de conflicte (inter-rol, inter-statut), la erodarea identității de sine sau la apariția unor tulburări de personalitate. În stările de modificare patologică a conștiinței de sine (prin hipertrofiere, hipotrofierea sau disoluția ei), apar tulburări de orientare de tipul derealizării, depersonalizării. Fenomenul de disociație desemnează dedublarea (fragmentarea Eului), deci pierderea unității și unicității persoanei, inclusiv a identității de sine, reprezentând un simptom major în schizofrenie și căpătând particularități în isterie (disociație).

ORGOLIUL

Trăsătură de caracter constând în hipertrofia eului și având ca urmare supraestimarea de sine, pornind de la intense nevoi narcisice: „… orgoliosul se stimează pe sine dincolo de orice măsură (Dupré)”. Ca element al structurii paranoiace, orgoliul rezultă din proiectarea în exterior a tot ceea ce ar putea amenința identitatea dintre eu și idealul eului. Poate corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului în cazul unui supraeu delirant sau al unui conflict real dintre eu și un supraeu sever, conflict rezolvat de eu cu ajutorul mecanismului de proiecție. În normalitate, se îmbină cu vanitatea, care este o nevoie de apreciere venită din exterior și are semnificația de aport narcisic, dincolo de motive reale, obiectivabile. Când corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului, cu negarea elementelor ce contrazic această identitate, duce la dificultăți de adaptare socială, prin atitudini despotice, abuz de autoritate, intoleranță, dispreț și nevoie de control posesiv, asociată cu susceptibilitate accentuată. În patologie, mecanismul proiectiv care asigura identitatea eu-supraeu poate determina delirul de persecuție, delirul de grandoare din psihozele paranoide, maniacale și, mai ales, din paralizia generală sau din oligofrenii, cu absența sau pierderea autocriticii.

ANANCASTUL în concepția lui E. Kahn

Cei mai mulți anancaști sunt astenici; terenul anancast se naște din reunirea unei particularități instinctive cu un anumit temperament, care poate fi disforic [opusul lui euforic], dar și senzitiv.

  • În lipsa unui temperament anxios-senzitiv, fenomenul obsesiv nici nu are cum să apară, elementul anxios-senzitiv dând prilejul structurării sentimentului de vină, care conduce la nesiguranța senzitivă; din trăirea sentimentului de vinovăție ia naștere tendința de autopedepsire, dar și revolta împotriva culpei și a pedepsei, adică rădăcinile ambitendenței [amivalenței] obsesive.
  • Anancastul are următoarele caracteristici care se adaugă fundalului instinctiv și temperamental: eu slab, introversiunea, nesiguranța, subaprecierea eului propriu, tendința spre fenomene de hipercompensare.
  • Obsesivul gândește astfel: „sunt sortit să fiu mereu chinuit, destinat suferinței; pentru aceasta obsesia vine la timpul oportun; prin suferința mea mă ridic deasupra celorlalți, celor care nu suferă, și astfel merit mila și atenția lor”.
  • Hoffmann arată că una dintre caracteristicile bazale ale obsesivului este, alături de scindarea antinomică, dragostea sa pentru obsesie; obsesivul are impresia că prin obsesie plătește tribut unei forțe superioare și că responsabilitatea sa față de semeni este mai lipsită de importanță decât cea față de forțe oculte superioare.
  • Obsesivul se teme de forța superioară, pe care o bănuiește prezentă în orice fenomen obsesiv, nerealizând că se identifică cu această forță externă, autopedepsindu-se.
  • Nu există un singur tip de anancast, singurul criteriu comun fiind nesiguranța generală, care este însă caracteristică și altor tipuri.
  • Anancastul vrea cu orice preț să rămână mic și copil, dar copilul unei forțe mari, supranaturale; de aceea, nu apare eronată apropierea dintre mentalitatea obsesivului și cea religioasă, paralelă; această apropiere nu se limitează numai la asemănarea ritului și a cultului cu ceremonialul obsesiv.
  • Obsesia ajută anancastul „să fie în același timp sclav și stăpân”, „copil și părinte”, roluri pe care le mimează ca pe un joc; morala riguroasă, tirania etică a multor anancaști poate rezulta din ambitendență și supracompensare; obsesivul este în situația vulpii din fabulă, care vede strugurii, dar neputându-i ajunge, îi declară acri.
  • Anancastul nu este criminal, nu pentru că morala sa îl oprește de la crimă, ci pentru că topește instinctele criminale în forul său interior, dezvoltându-le într-o magmă în care el singur este „delincvent și judecător”.

ANACASTUL în concepția lui Kurt Schneider

Caracterul (tipul) anancast nu poate fi înțeles decât pornind de la starea de neliniște și  nesiguranță.

  • Obsesivitatea este una din caracteristicile majore ale acestui tip de psihopatie.
  • Obsesia apare atunci când subiectul nu-și poate refula conținuturile din conștiință, cu toate că, în același timp, apreciază drept patologice aceste conținuturi sau consideră că predominarea și persistența lor nu au nici o rațiune; conținuturile de conștiință vin din interior (deci nu au o exogenitate*); în obsesie este vorba de o constrângere interioară; ea nu poate apărea pe terenul unei vieți suple, fluente.
  • Reprezentările obsesive, în sensul strict al cuvântului, sunt numai formal obsesii, deoarece nu sunt însoțite de sentimentul de asediere a conștiinței.
  • Ideile obsesive pornesc la anancast din sentimentul permanent de culpabilitate sau de insuficiență; subiecții trăiesc în permanență cu frica că au făcut ceva nepotrivit, greșit sau că se va întâmpla sau se întâmplă ceva nefast.
  • Acești indivizi sunt opusul a ceea ce se numește „o conștiință robustă”.
  • Temele obsesive sunt în strânsă legătură cu impulsiunile și scara axiologică (valorică) a persoanei, deci în raport cu istoria sa individuală.
  • Anancastul este pedant, corect, minuțios, neliniștit, nesigur, precaut, predispus spre ceremonii și rituri, care pot părea neautentice și bizare.
  • Studiile făcute pe familiile lor îndreptățesc ipotezele referitoare la un anume rol al eredității.
  • Există o înrudire destul de strânsă a obsesivului cu depresivul și astenicul; procese obsesive pot apărea în faza depresivă a psihozei maniaco-depresive, chiar și la persoane care nu au prezentat anterior trăsături anancaste.