Raportul de Autoritate

Pentru politicieni, profesori, pedagogi, pastori, predicatori și talpa țării

Ne aflăm în multe raporturi (relații) cu semenii noștri. Raporturi de prietenie, de colegialitate, de parteneriat etc. Însă nu de puține ori ne aflăm în raporturi de autoritate cu ceilalți. Atunci când postăm un sfat, o idee, o îndrumare, un rezultat al unor experimente pe internet, ne situăm într-un raport de autoritate. Chiar din rolul de purtători, transmițători a unor informații verificate istoric ori științific. Like-ul pe facebook înseamnă, pe lângă suport, afecțiune, și „tu poți să mă înveți, am ce lua de la tine”. Profesorii și predicatorii pleacă de la ideea autorității „de facto”. O să ajungem și la tipurile de autorități într-un alt articol.

Raportul de autoritate este un raport în care se evidențiază o dependență. El cuprinde un agent superior și un agent subordonat. Dar autoritatea nu se poate institui și nu poate funcționa în lipsa consensului dintre agenți (persoane). Cel ce se supune unei autorități, o face pentru că o vrea. Așadar, nucleul autorității nu este constrângerea, ci puterea bazată pe ideea de consens. Autoritatea nu există nici în afara încrederii celor două părți.

Din punct de vedere psihologic, autoritatea slăbește (iar consensul se dezmembrează) când ea nu mai poate menține motivația agentului subordonat de a o recunoaște: adică, din clipa în care el nu se mai simte sporit, când problemele, incertitudinile și le poate rezolva singur, când împlinirea aspirațiilor agentului subordonat nu mai depind de ea; când tinde să-l mențină la același nivel și să-i stagneze creșterea. Pe scurt, relația de autoritate se destramă când agentul subordonat își pierde încrederea în puterea și competența agentului superior, în calitatea și oportunitatea deciziilor și soluțiilor lui.

Pe lângă realizarea și existența consensului, a încrederii, raportul de autoritate include și atitudinea rațională a agentului superior. Autoritatea rațională acceptă faptul că sursa ei fundamentală se află în competență, că ceea ce o susține și o poate menține este, în primul rând, propria sa competență. Fiind acea instanță care își exercită asupra agentului subordonat  o forță și o influență sporitoare, autoritatea competenței este recunoscută fără a fi impusă prin mijlocae coercitive.

Autoritatea rațională, recunoaște, apoi, că, în mod fundamental competența sa este limitată, că ea nu se poate extinde, prin urmare, dincolo de limitele competenței sale (chiar dacă ele, limitele, sunt în mișcare; însă limite). Raza ei de acțiune este delimitată. Orice autoritate are limite, și ea are conștiința propriilor sale limite. O autoritate umană absolută nu există.

Recunoscând că orice competență are limite (pe verticală, în timp, și pe orizontală, în spațiul social dat), că nu poate exista o autoritate umană absolută, agentul superior este dispus, totodată, să recunoască faptul că poate greși și că altcineva s-ar putea să aibă dreptate; să ia în considerare argumentele (în susținerea/contestarea/îmbunătățirea unei poziții, soluții, decizii), indiferent de persoana care argumentează.

Autoritatea rațională poate fi recunoscută după următoarele caracteristici:

  • recunoaște că oricui i se poate întâmpla să comită greșeli; acestea pot fi descoperite fie de agentul însuși, fie de alții, sau de agentul însuși, ajutat de criticile altora;
  • acceptă că poate învăța din propriile greșeli;
  • învață și acceptă să gândească faptul că celălalt s-ar putea să aibă mai multă dreptate decât ea; că celălalt are dreptul să-și expună și să-și apere poziția, argumentele;
  • își păstrează spiritul deschis față de criticile aduse opiniilor, atitudinilor și conduitei sale;
  • are o conduită deschisă la confruntări.

Așadar, autoritatea nu va interzice sau nu va exclude critica, ci o va presupune. Prin critică, autoritatea se desăvârșește; ea este una dintre cele mai sigure căi ale perfecționării autorității.

Totodată, fără actul criticii, autoritatea degenerează; ei i se substituie absurdul, iraționalul, falsul, minciuna, abuzul, despotismul. În cele din urmă se transformă în tiranie.

Va urma!