O viață cu impact

Există o sumedenie de cursuri (oferta este îmbelșugată) care promit creșterea nivelului de influență pe care o persoană o poate avea asupra colegilor de birou, prietenilor, breslei din care face parte. În 5, 10, 12 sau n pași (etape). Ce fel de influență? Profesională, personală, prin optimizarea farmecului personal sau prin dezvoltarea unor aptitudini specifice. Cam toți ne dorim să avem o oarecare influență (cu precădere pozitivă) asupra anturajului. Și asta pentru că influențează în mod benefic stima de sine. Adică ne face să ne simțim bine în pielea noastră.

În Proverbele lui Solomon (3:3-4) ni se îndreaptă atenția spre o modalitate, oarecum simplă, la prima vedere, care are ca efect căpătarea unei favoare (bunăvoință) și a unei bune înțelegeri (minte sănătoasă, după unele traduceri) înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Sună foarte bine, cel puțin pentru mine. Avantajul metodei este plaja largă de persoane care afișează o atitudine pozitivă față de beneficiar (inclusiv cea a lui Dumnezeu), împreună cu creșterea capacităților sale mentale (înțelepciune, inteligență, iluminare, prudență), după caz.

Ce se cere ?

Să nu te părăsească bunătatea și adevărul.” Pentru mine este clar. Chiar dacă beneficiile sunt de dorit pentru oricine, totuși, prezența continuă a bunătății și adevărului nu face casă bună cu multe categorii socio-profesionale. Să luăm doar cazul politicului. Noi suntem pățiți. Din 1989 până în prezent ni s-au făcut multe promisiuni. Nu marea cu sarea, pentru că avem Marea Neagră care este suficient de sărată, ci lucruri simple, realizabile de către orice om gospodar: o viață mai bună cu tot ce înseamnă sistem de protecție (sănătate, salarii decente, pensii demne etc.), sistem de dezvoltare (învățământ, economie ș.a.m.d). Că nu este așa ne-o arată exodul masiv al românilor în alte țări, în căutarea unui loc de muncă, a unui trai decent.

Politica și adevărul sunt două noțiuni incompatibile. Politica și bunătatea de asemena. Nu mila, îndurarea față de semen l-a împins pe politician să devină ceea ce este, ci marea iubire de sine egoistă. Vile, proprietăți, multe mașini luxoase, concedii exotice si exorbitante în diverse țări, tratamente la spitale renumite din Turcia, Israel, Austria etc. La popor colapsul stăpânește iar la specia politician se vede cu ochiul liber expansiunea la toate nivelurile. Este adevărat că politicianul, după ce și-a dat arama pe față, numai trecere, favoare nu are în ochii mulțimii, darmite înaintea lui Dumnezeu.

Dacă vrei să te faci politician, bunătatea și adevărul nu este pentru tine. Dacă ești egoist și dorești, totuși, să câștigi inima celorlalți, gândește-te bine, mai mult ca sigur că nu ști ce vrei.

Cum se cere ?

Leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale.” De ce să gravăm pe tăblița inimii bunătatea și adevărul? Inima este sediul afectivității noastre. Este centrul motivației. Tot Scriptura ne spune că unde este comoara noastră, acolo este și inima noastră. Cu alte cuvinte, ni se cere să tezaurizam (să acumulăm lucruri de mare preț) cele două trăsături, caracteristici. Să devină comoara noastră. De ce este o comoară? Pentru că ele „cumpără” bunăvoința oamenilor și a lui Dumnezeu. Deoarece acestea două ne conduc la aflarea unei înțelegeri deosebite a situațiilor și evenimentelor și acționăm înțelept, prudent, eficient.

De ce ele ?

Pentru că ele, împreună, sunt suficiente și eficiente. Oricare dintre ele, fără cealaltă, devine o povară. Doar bunătatea, de una singură, ne face sentimentaliști. Oameni care exagerează la nivelul sentimentelor, emoțiilor, afecțiunilor. Un sentimentalist este ușor de manipulat, trăiește într-o lume iluzorie și are o falsă imagine a propriului sine. Nu e de dorit, nu? Dacă însă deținem doar adevărul? Păi, toate brutele dețin doar adevărul. Toți justițiarii orbi, insensibili, necruțători împart adevărul în stânga și-n dreapta. A fi canalie înseamnă a deține adevărul și numai adevărul în toate aspectele vieții. E de dorit? Dacă dorim să devenim ca Hitler ori ca Stalin (în familie sau la nivel local, probabil) este suficient să proclamăm adevărul nostru, unic și totalitar, în dreapta și în stânga.

Adevărul și bunătatea, împreună, ne feresc de compromitere, ne feresc de corupere și corupție. Îmi aduc aminte că a apărut, pe facebook, mediatizat, un caz tragic. O familie de misionari a avut de suferit enorm. Au fost bătuți, li s-au luat lucrurile, abea au scăpat cu viață. Se cerea ajutor. Mulți oameni au ajutat. Însă, o echipă de jurnaliși de investigație au făcut cercetări amănunțite asupra acestui caz cutremurător. Rezultatul a fost șocant de-a dreptul. Totul a fost o înșelătorie. Oamenii, pe drept cuvânt, s-au revoltat. Încrederea lor a fost trădată, iar inima lor plină de bunătate a fost înșelată. De ce? Pentru că toți cei care s-au lăsat amăgiți au manifestat doar bunătate fără adevăr (realitate). Bunătatea fără adevăr înseamnă amăgire, iluzie, autoprostire.

Cum le folosim?

El se uită la ea cu un aer dezaprobator și o grimasă se naște în colțul gurii. „Ai pus pe tine de parcă s-ar termina toată mâncarea de pe lumea asta.” Bineînțeles că ea se simte și mai grasă; o umflată respingătoare. El ar dori s-o ajute, dar deține doar adevărul. Așa-i că în cazul acesta „doar adevărul” este echivalentul răutății pure? Bunătatea l-ar face atent, simțitor, empatic. Un om bun știe că, în general, femeile se simt dezapreciate crunt când se face referire la acumularea de kilograme. Bunătatea ne învață să apreciem toate calitățile partenerului de viață. Să manifestăm încredere și încurajare față de ea în mod constant. Să corectăm cu blândețe acolo unde este cazul. Să-i prezentăm consecințele negative ale surplusului de kilograme. Să-i prezentăm un caz. Să facem referire la noi înșine fără adresă plină de reproș. Să știm un lucru: dacă suportul este acordat în fiecare zi, plin de afecțiune, atunci partenera noastră de viață va fi convinsă că suntem conduși de intenții bune. Bunătatea nu trebuie să fie pasageră (din când în când), ci un mod de viață. Dar oriunde este prezentă bunătatea, sora ei, adevărul este acolo. În felul acesta noi căpătăm trecere și minte sănătoasă înaintea ei, înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu.

Reclame

Chefi la cuțite

Îmi place foarte mult emisiunea „Chefi la cuțite”. Poate și pentru că sunt gurmand. Se întrec în ale gătitului trei echipe conduse de trei chefi (maeștri) bucătari. Chefii organizează munca, stabilesc prioritățile și dau sarcini specifice oamenilor din echipe. Chefii nu au voie să guste mâncarea. Totul depinde de gustul și execuția celor din subordine. După ce totul este gata, invitați speciali (actori, sportivi, întreprinzători etc.) savurează preparatele și aleg felul de mâncare ce le-a plăcut cel mai mult. Doar o echipă este câștigătoare. Celelalte două, perdantele, intră la duel. După duel, unul sau mai mulți bucătari sunt eliminați, având punctajul cel mai mic.

După ce o echipă a câștigat (n-are importanță cine), celelalte două au intrat la duel. O să „botez” echipele cu primele două litere ale alfabetului: A și B. În echipa B era un bucătar format (școlit) în Anglia, care cunoștea meserie. A făcut un fel de mâncare sofisticat, la o cotă foarte înaltă, peste majoritatea celorlaltor preparate. Din păcate, a luat cea mai mică notă. De ce? Cum se poate una ca asta? Între noi fie vorba, nu trebuia eliminat. Altă persoană a greșit mai mult și trebuia eliminată. Mă rog… Cum se poate ca un fel de mâncare, cu mult peste medie, din punct de vedere al conținutului și plating-ului (aranjamentul estetic) să fie eliminat? Datorită lipsei de gust. Arăta frumos, era gătit profesionist, dar era fad (searbăd, fără gust). Maestrul bucătar care conducea echipa B a făcut o criză de nervi. A acuzat echipele A și C de alianță împotriva celui mai bun om din echipa sa. După o așa supărare, oricine poate avea un atac paranoic. I-a acuzat pe chefii celorlalte două echipe de lipsa de profesionalism. Cum să nu notezi platingul, compoziția, rafinamentul? Hmm, ar putea fi un punct de vedere coerent, dar, din nefericire pentru el, nu este valid.

Să ne gândim în felul următor. Eu, clientul de seamă al unui atelier auto, duc mașina personală ca să fie reparată. Eu bănuiesc că ar fi ceva la carburator, ori la sistemul electric. Când introduc cheia în contact, și-i dau pedală ca să pornească, se aud pistoanele rotindu-se, dar motorul nu pornește. Ori nu ajunge carburant unde trebuie, ori scânteia bujiilor este prea slabă. Sper doar ca mecanicii calificați ai atelierului să-mi repare mașina. După vreo trei zile ajung la atelier. Maistrul de tură vine bucuros la mine și laudă munca celor din subordine. Mașina arată ca în revistele de profil: spălată, dată cu lac și lustruită, iar înăuntru curățenie bec și un parfum ușor, plăcut și înviorător. Da, sunt bucuros. Înainte să merg în birou ca să achit nota de plată a reparației, mă așez nerăbdător pe scaunul de pilotaj, bag cheia în contact, răsucesc, dau pedală și… dau pedală, și… dau pedală, și… nimic. Mai încerc o dată și încă o dată. Apoi cer șefului de tură socoteală. Acesta se înroșește și mă acuză furios, pe un ton obraznic: nu vezi dom’le că mașina este bec? Nu vezi că lucește? Nu-ți miroase a primăvară înăuntru? Așa, și?, ridic eu tonul. De ce nu pornește?

Așa și cu bucătarul nostru emerit. Plating-ul și felul preparatelor trebuie să mă îmbie să savurez gustul. Să-mi umplu de sărbătoare gura, să se înveselească papilele gustative, nu doar ochii. După ce am reflectat la acest eveniment de televiziune, culinar, m-am gândit la gustul pe care trebuie să-l dea creștinul în lumea în care trăiește. Vorba lui să fie dreasă cu sare, ca să dea har celor ce o aud. Blândețea sa trebuie să fie cunoscută de toți oamenii. Lucrările la care participă să fie motivate de credința care activează prin dragoste. Altfel, plating-ul unui astfel de creștin duce cu siguranță la eliminare. Nu mă refer aici la eliminarea din tagma copiilor lui Dumnezeu, pentru că nici bucătarul nostru școlit în Anglia nu a fost eliminat din bucătăria în care lucrează, dar vorbesc de eliminarea din cursele vieții pe acest pământ. Dumnezeu ne provoacă la diverse „concursuri” și trebuie să-L reprezentăm cu onoare. Cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu trebuie să dea gust. Altfel, sunt de tot râsul, pentru lumea terestră și cea spirituală.