Poate salva Dumnezeu un om fără nici o șansă?

Noi oamenii suntem maleabili. Unii mai mult alții mai puțin. De multe ori îngăduim răutățile semenilor noștri. Și le mai dăm o șansă. Unii dintre noi acordă a doua șansă. Alții lasă deschisă ușa celei de-a treia șanse. Ai zice ca sunt câțiva ieșiți din tiparul bunului simț, așa cum a fost Richard Wurmbrand sau Nicolae Moldoveanu, care își iubeau persecutorii, dar nu erau masochiști. Însă, în general, fiecare dintre noi avem limita noastră. Deh suntem oameni. Peste acea limita trezoreria personală a șanselor s-a epuizat. Încheiem orice posibilă relație cu persoana care nu știe să prețuiască o mână întinsă.

Cum stă treaba cu Dumnezeu? Are EL vreo limită. Putem să generalizăm experiența tânărului bogat? Putem să generalizăm experiența lui Anania și Safira? Se pare că acolo nu a mai existat a doua șansă. Sincer să fiu, nu știu ce limită are Dumnezeu în a merge după o oaie pierdută. Dar știu că cine-L caută din toată inima ÎL găsește.

Experiența lui Mădălin Potoroacă este… greu de încadrat. Am ascultat cu sufletul la gură o istorie pe care nu-mi venea s-o cred… urechilor. După această mărturie extraordinară tot nu știu care este limita șanselor pe care Dumnezeu le acorda. Dar știu că puterea SA de mântuire este nelimitată. Știu că nu există păcat pe care harul lui Dumnezeu să nu-l ispășească prin Isus Christos. Vă invit să ascultați o mărturie care scoate în evidență hăul, murdăria, lipsa de speranță a sufletului uman, pe de-o parte, iar pe de alta puterea transformatoare a harului divin.

Anunțuri

4 gânduri despre „Poate salva Dumnezeu un om fără nici o șansă?

  1. Mandria, de care aminteste persoana intervievata in prima inregistrare, este rezultatul unei vieti crestine simulate. Ce vreau sa zic prin asta? In momentul in care avem un altar in care ne intalnim zilnic cu Dumnezeu, simtim, constatam, percepem viata din El.
    Imi amintesc o lectura parcursa acum multi ani, un autor povestea faptul ca zilnic discuta cu Dumnezeu si il simtea cum sta pe canapeaua de langa el. Devotiunea zilnica se transformase intr-o stare reala de comuniune. Rugaciunea nu era un monolog, ci totul luase un chip spiritual. O astfel de transformare defineste foarte adanc relatia cu El, dependenta de El.
    Problema majoritatii este ca au o viata religioasa, merg saptamanal la biserica, se roaga, studiaza etc, dar nu au o partasie reala, ci viata lor este compusa din activitati religioase care nu se ridica la nivelul de partasie reala cu Dumnezeu, ci raman la nivelul de experienta traita in egoul personal. Partasia reala este deja o experienta spirituala profunda in care Dumnezeu nu mai este „acolo” si eu „aici”, ci El devine o realitate usor perceptibila zilnic. Asta duce la o transformare reala. Atata timp cat Dumnezeu este „acolo in cer” si eu „aici pe pamant” nu va exista o comuniune transformatoare, ci doar o experienta religioasa a egoului. Crestinismul contemporan comtempleaza, promoveaza si ridica la nivel de unic standard religios acceptabil viata religioasa a egoului. Tocmai asta face ca in 30-50 de ani de la convertire viata crestinului sa arate la fel, chiar mai mult sa fie o regresie vizibila.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s