Crocorozaceea

Se spune că în decursul evoluției, fiecare lighioană (să trecem peste detaliile microscopice ori gigantice) a constatat că s-ar descurca mai bine în mediul său neprielnic, dacă și-ar dezvolta nu știu ce caracteristici avansate. Crocodilul, vă vine să credeți (?), în vremurile de demult (ani cu milioanele, sute ori sute de mii, ca să fiu cât mai exact), era o șopârlică vioaie, agilă, dar fără dinți, iar pielea rozalie o făcea o pradă ușoară pentru celelalte viețuitoare subacvatice. Așadar, într-un consiliu de familie, Crocorozaceea, o adolescentă sclipitoare, propuse cîteva îmbunătățiri pentru specia sa. Era conștientă că nu putea beneficia de ele în timpul vieții, dar, de dragul viitoarelor generații se gândi că e bine ca fiecare să aibă gheare puternice, dinți fioroși și o platosă de zale pe întreg trupșorul. Deh, nu vor mai putea concura la „Miss Amazon”, dar măcar nu-i va mai paște extincția.

Zis și făcut. Fiecare generație avea datoria să se roage la zeul evoluției ca să li se modifice ADN-ul. Și s-au rugat. Alții au meditat profund. Mulți nu mai știau pentru ce, de unde, până unde. După câteva sute, mii, sute de mii ori milioane de ani s-a născut primul războinic. Era de sex feminin, dar asta nu e relevant. Emoționat până la lacrimi, trebuie să subliniez un aspect foarte important. În zilele de astăzi crocodilul este exact așa cum și-a dorit Crocorozaceea. Oameni buni! Ce denotă lucrul acesta? Treizeci de secunde de gândire…

Ei bine, denotă un singur lucru: Crocorozaceea a avut credință. Și încă una mare de tot. Iar după milioanele alea de ani zeul evoluției i-a ascultat. Avem noi astăzi, ca oameni, ceva bun de învățat? Cu siguranță! Credința este perseverentă. Sau este arma celui perseverent.

Acesta este un pamflet. Tratați-l ca atare.

Anunțuri