Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (3)

E duminică, ce bucurie. Verulescu dormise ca un prunc. Dacă-l vedeai îţi dădeai seama de asta fără nici un dubiu. Faţa sa posomorâtă era înlocuită cu cea mai zâmbitoare fizionomie. Cearcănele dispăruseră. Chiar ridurile-i păreau estompate. Ce mai încoace şi încolo, Verulescu era alt om. Luă micul dejun fredonând şi se pregăti de biserică.

Lacrimi de bucurie îi inundară obrajii atunci când simţi direct în inimă puternicele vibraţii, pe diferite tonalităţi, ale piesei muzicale ce tocmai era cântată de corul bisericii. În faţa ochilor i se desfăşura scena jertfei Mântuitorului. Recunoştinţa şi mulţumirea îl cuprinseră, înfiorându-i sufletul. Verulescu realiză că este beneficiarul direct al lucrării răscumpărătoare a lui Isus şi nu-şi putu reţine vocalul „AMIN” pe care-l rosti la sfârşitul programului muzical.

„Cui i se iartă mult, iubeşte mult”, îi răsună cald în urechi. Da, el iubeşte pentru că i s-a iertat. Verulescu iubeşte imens pentru că a greşit enorm. Acum e în stare să conştientizeze cât de eliberatoare este luarea poverii unei conştiinţe profund vinovată. Isus a luat şi povara lui. Îi venea lui Verulescu să sară în sus de bucurie, să-şi strângă în braţe fraţii întru credinţă şi să alerge pe străzi mărturisindu-L pe Isus.

Poate Verulescu suntem toţi. Poate. În general sentimentul de vinovăţie este dureros. Numai unde avem de-a face cu o dizarmonie a personalităţii putem spune că „paznicul” intenţiilor şi acţiunilor noastre este viciat, pervertit. Haideţi să analizăm chinul şi extazul verulescian.

Lui Verulescu i-a luat prea mult timp să ajungă la o nouă eliberare sufletească. De ce oare? Dezamăgirea de sine este apanajul oamenilor care au pretenţii de la ei înşişi. Verulescu se vedea pe sine ca unul care s-a ridicat deasupra mediei falimentare. Adică el nu mai cade aşa de uşor. El este, oarecum (greu de gândit, darmite de pronunţat), superior celor lesne păcătoşi. A trecut la alt nivel, altă categorie de învingători. Să nu ne temem de cuvinte, Verulescu făcea parte din elită. Cel puţin aşa îşi spunea el, în sine însuşi. Momentul căderii l-a luat ca din oală. Nu era pregătit pentru aşa ceva. Nedumerirea şi ruşinea pur şi simplu l-au paralizat. Câteva zile s-a văzut pe sine însuşi ca cel mai mare gunoi. Cel mai netrebnic, cel mai jalnic specimen cu aere de superioritate. Umilit! Da, exact aşa avea senzaţia că este: înjosit. Durerea asta cruntă, provenită din căderea abruptă de pe piscul cel mai înalt al superiorităţii, l-a secat pur şi simplu. Şi lucrul cel mai teribil este că nu-şi putea ierta prăbuşirea. El era propriul său judecător şi călău. Unul neîndurător şi nemilos.

Verulescu faţă în faţă cu conştiinţa morală (2)

E trist Verulescu. Ciuda pe care o simte faţă de sine are multe asperităţi şi-l zgârie până în străfundul inimii. Nu are nici cea mai mica atracţie spre rugăciune: nici de laudă ori mulţumire, nici de iertare. Se simte obosit cronic. Fie ce-o fi, îşi spune şi după ce-şi ia în grabă micul dejun pleacă la slujbă fără nici un chef. Unii dintre colegii de muncă, mai şugubeţi din fire, nu reuşesc să-i intre pe sub piele. Glumele lor parcă se lovesc de un zid gros de granit. Verulescu nu vrea astăzi să facă eforturi deosebite ca să fie un personaj model. Aşa cum ştim, e obosit, iar efortul i se pare mult prea mare ca să-l pună în serviciul moralităţii.

După serviciu, acasă stă ce stă prin bucătărie, apoi se duce glonţ în camera sa, de unde nu iese decât a doua zi ca să meargă iar la lucru. Nu mai este atât de obosit, dar nici astăzi nu doreşte să tragă de el pentru a fi integru. Aceeaşi deviză: fie ce-o fi. Poznaşii lui colegi reuşesc să-l antreneze puţin-puţin în atmosfera lor hazlie. Nu foarte mult însă. Verulescu încă nu a uitat că a călcat pe bec. Acasă intră în dialog cu cei dragi ai lui, dar numai tras de limbă.

A treia zi el socoteşte că nu va merge la biserică după serviciu, pentru că se simte, încă, întinat. Avântarea în muncă îl face pe dumnealui să uite că starea sa nu a fost tocmai în regulă, conform cu propriile sale principii morale. Concentrat în realizarea sarcinilor de muncă şi conştient că o atitudine pozitivă şi o atmosferă relaxată creşte eficienţa în muncă, sfârşeşte prin a termina treaba cu zâmbetul pe buze şi într-un amical schimb de idei cu colegii. Acasă e jovial, ba chiar iese în oraş şi, întâlnindu-se cu vechi prieteni, acceptă invitaţia la teatru.

Uau, ce soare superb, exclamă Verulescu dis-de-dimineaţă. Răcoarea din zorii zilei şi razele soarelui ce anunţau o zi minunată născu în prietenul nostru o sănătoasă poftă de viaţă. Numaidecât se smulse din pat şi cu un fragment de cântec pe vârful buzelor, porni energic spre toaletă. La micul dejun nu avu astâmpăr. Nici nu simţi când ajunse în vestiar şi tot fredonând se prezentă în faţa şefului. Colegii erau de-a dreptul impresionaţi. De unde atâta viaţă la Verulescu? Noi ştim cât de cătrănit a fost zilele trecute. Iar acum abea de-i facem faţă. Timpul trecu uimitor de repede. Acasă parcă era pâinea lui Dumnezeu. De data asta, simţindu-se bine, Verulescu îşi făcu planul: duminică voi fi la biserică şi mă voi bucura împreună cu toţi.