Despre suflet (II)

Recapitulând, vom spune că sufletul este sediul personalităţii. Acolo se afla voinţa, intelectul şi emoţiile omului. După cum duhul e obişnuit să comunice cu lumea spirituală, tot aşa şi sufletul stă între duh şi trup, exercitându-şi puterea de discernământ, hotărând dacă lumea spirituală va domni în viaţa cuiva sau, dimpotrivă, lumea naturală. Uneori chiar sufletul însuşi pune stăpânire pe om prin intelect, creând astfel o lume ideaţională, care ajunge să domine omul. Pentru ca duhul să poată guverna, sufletul trebuie să-şi dea mai întâi consimţământul, deoarece altfel duhul nu are puterea de a reglementa relaţiile dintre suflet şi trup [cu cele trei funcţiuni ale sale: intuiţia, conştiinţa şi comuniunea cu divinitatea]. Dar decizia aceasta e lăsată pe seama sufletului, căci acolo îşi are reşedinţa personalitatea omului.

De fapt, sufletul este pivotul întregii fiinţe, întrucât lui îi aparţine voinţa omului – sau capacitatea de a lua decizii. Numai atunci când sufletul e dispus să-şi asume un rol smerit va putea duhul să conducă întreaga fiinţă a omului. Dacă sufletul se răzvrăteşte împotriva acestei atitudini, duhul devine neputincios de a mai domni. Aşa se explică voinţa liberă a omului sau liberul arbitru. Omul nu este un automat, care să nu poată face nici o mişcare decât cu voia lui Dumnezeu. Mai degrabă, omul are puterea suverană de a decide singur. El posedă organul voinţei şi poate opta între a urma voia lui Dumnezeu şi a I se împotrivi, urmând voia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca spiritul, întrucât e partea cea mai nobilă a omului, să stăpânească întreaga fiinţă. Dar voinţa – partea cea mai crucială a individualităţii – aparţine sufletului. Voinţa este cea care stabileşte dacă duhul sau sufletul sau chiar trupul va fi acela care va domni. Având în vedere faptul că sufletul posedă o putere atât de mare, fiind organul individualităţii omului, Biblia îl numeşte pe om „suflet viu.”

Din Omul Spiritual, de Watchman Nee.

Notă:

Scriptura clasifică tipologiile caracteriale (de personalitate) în funcţie de dominanta pe care persoana (individul) o manifestă în mod constant:

  • Tipul natural, sarkinos (σάρκινος), care îşi manifestă înclinaţiile (viciile) carnale – 1 Corinteni 3:1 „Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos.”;
  • Tipul sufletesc, psuchikos (ψυχικός), omul natural al sufletului si al mintii –  1 Corinteni 2:14: „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual;”,
    1 Corinteni 15:44-46: „înviază în putere; este semănat trup natural, înviază trup spiritual: dacă este trup natural, este şi unul spiritual. Aşa şi este scris: „Cel dintâi om, Adam, a devenit un suflet viu“; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă. Dar întâi nu este cel spiritual, ci cel natural; apoi cel spiritual;” Atentie!, peste tot pe unde apare cuvantul natural in acest fragment avem cuvantul corespondent din limba greaca psuchikos (ψυχικός);
  • Tipul spiritual, pneumatikos (πνευματικός) – a se vedea referintele de mai sus unde apare cuvantul „spiritual” (traducerile vechi mentioneaza „duhovnicesc”), Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s