Credincioşii nu-şi dau seama cât de importantă este conştiinţa lor. Ei nu ştiu că o conştiinţă tulbure înseamnă pierderea încrederii de a ne apropia de Dumnezeu şi că această pierdere, la rândul ei, duce la perturbarea părtăşiei cu El. Dacă nu vom reuşi să păzim poruncile Sale şi nu vom face ce-I este plăcut, evident, monitorul sau barometrul nostru lăuntric ne va mustra, făcându-ne să ne temem înaintea lui Dumnezeu şi, prin urmare, împiedicându-ne să primim ceea ce cerem. Putem să-i slujim lui Dumnezeu doar cu un cuget curat. O conştiinţă împovărată ne va determina să ne retragem intuitiv din faţa lui Dumnezeu.

„Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu” – 2 Corinteni 1:12.

Numai o conştiinţă neîmpovărată poate mărturisi în favoarea unui credincios. E bine să ai mărturia altora, dar cu cât mai bine este să ai mărturia propriei tale conştiinţe. Ceea ce spun alţii este pasibil de eroare, deoarece ei n-au de unde şti cum ne-a călăuzit Dumnezeu. E posibil ca ei să greşească în felul în care ne percep sau ne judecă, aşa cum au fost greşit înţeleşi şi judecaţi apostolii de către credincioşii din vremea lor. Ba alte ori s-ar putea ca ei să ne elogieze peste măsură, să ne supraaprecieze. De multe ori oamenii ne critică atunci când, de fapt, noi nu facem altceva decît să ascultăm de Domnul, urmând voia Lui. Alteori ei ne laudă pentru ceea ce văd în noi, deşi acel lucru este – în mare măsură – rezultatul unei explozii emotive vremelnice sau a unui gând meşteşugit din partea noastră. De aici rezultă că laudele sau criticile ce le primim din partea altora sunt lipsite de importanţă; ceea ce contează cu adevărat este mărturia cugetului nostru trezit. Cum ne cotează el? Ne condamnă oare pentru ipocrizia noastră? Sau mărturiseşte că am umblat printre oameni în sfinţenie şi curăţie de cuget, cu sinceritate?

Care este mărturia conştiinţei lui Pavel? Ei bine, ea îi spune că s-a purtat în lume… nu printr-o înţelepciune lumească, ci prin harul lui Dumnezeu. De fapt, conştiinţa nu mărturiseşte despre nimic altceva. Ceea ce susţine ea cu tărie este ca un credincios să-şi trăiască viaţa prin harul lui Dumnezeu, iar nu prin înţelepciunea omenească. Înţelepciunea omenească este total nulă în ce priveşte voia lui Dumnezeu şi lucrarea Sa. Un copil al lui Dumnezeu trăieşte pe pământ exclusiv prin harul lui Dumnezeu. Harul presupune ceva realizat exclusiv de El, fără ca omul să aibă vreun rol în asta (Romani 11:6).

Fragment din Omul Spiritual de Watchmann Nee.

Anunțuri