Ionut si Alina stau amandoi pe genunchii bunicului. Alina il saruta cu afectiune pe obraz pe bunu’ ei drag.        Pe mine bunuţu mă iubeşte mai mult decât pe tine spuse Alina dând din căpsorul ei cu păr auriu.

        Eu sunt mai cuminte decât tine şi ascult tot ce-mi zice bunelu, nu se lasă mai prejos Ionuţ.

        Tu cuminte? Protestă Alina. Da cât minţi. Mai şti când mi-ai dat în cap cu maşinuţa? Mai şti cât am plâns? Şi bunuţu te-a certat atunci.

        Îmbujorat şi dintr-o dată încruntat Ionuţ contraatacă furibund: „Lasă că nici tu nu eşti mai brează. Întotdeauna te smiorcăi, te vaiţi şi faci pe victima. Toţi te cocoloşesc doar ca să-ţi închidă gura.”

Şi uite aşa, dialogul acesta imaginar dintre Alina şi Ionuţ poate continua la nesfârşit,  pe nişte, hai să le spun dialoguri arhicunoscute: “Eu sunt aşa şi aşa…”, „Ba nu, eu sunt şi mai şi”, „Da de unde, tu nu eşti precum crezi, ci eşti altfel”.

Dar de unde ştim noi cum suntem? Şi de ce felul în care noi credem că suntem nu are întotdeauna acceptul celor din jur? Avem certitudinea că părinţii ne cunosc foarte bine, dar sunt şi cazuri în care ne surprind în mod neplăcut afirmând despre noi lucruri care ne supără enorm şi atunci avem senzaţia că sunt străini pentru noi. Cum să nu mă cunoască mama şi tata? De ce spune despre mine că sunt fals?

Vom analiza, cu domnul Andrei Pătrâncă, medic psihiatru specialist şi consilier un subiect comun tuturor : IMAGINEA de SINE.

Anunțuri