Reputaţia – Aliat sau Adversar

Ce este reputaţia?

DEX-ul prezintă reputaţia ca fiind „părere publică, favorabilă sau defavorabilă despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat.” O altă definiţie arată înspre o „apreciere publică înaltă (a unei persoane sau a unui lucru) pentru calităţi deosebite, faimă, slavă, popularitate, renume.” Prin opoziţie obţinem aprecierea negativă, cu toate antonimele de rigoare.

De ce acest subiect?

Poate datorită importanţei. În ani de zile, printr-o muncă asiduuă se construieşte pas cu pas o reputaţie pozitivă, ce se constituie la un moment dat într-un brand în toată regula. Pronunţând numele lui X enumeri de fapt o serie de acţiuni benefice, o anumită calitate a operaţiilor, afecţiune în relaţii şi, mai ales, un evantai de calităţi morale deosebite. Dezastrul se poate produce în câteva secunde. O izbucnire de moment, totalmente nelalocul ei, însoţită de injurii (de ce nu, îndreptăţite) poate spulbera imaginea de succes, reputaţia benefică. Expresiile de stupoare de genul: „Cum, X a spus aşa ceva?” sau „Nu-mi vine să cred. Hai mă, lasă-mă. Fugi mă de-aici, X nu poate să facă aşa ceva.” O dată ce mărturiile se înmulţesc îşi fac loc şi dezamăgirile: „Oricine să fi făcut asta, aş fi crezut, dar n-aş fi crezut că X se poate gândi măcar, darmite să facă măgăria asta” ori „Băi, dacă X a făcut asta, atunci a înnebunit lumea. Ce mai, nu are nici un rost să te mai încrezi în cineva.”

Aspecte ale Reputaţiei

Reputaţia este formată din două „entităţi” (permiteţi-mi să le spun în acest fel) distincte şi relaţia dintre ele. Prima entitate este EU (EL, EA), iar cea de a doua este CELĂLALT (CEILALŢI). Relaţia dintre entităţi este dată de aspectul emoţional, de impactul pe care îl are asupra celuilalt (celorlalţi) ceea ce spune sau face X. De exemplu, ceilalţi dezvoltă faţă de X un sentiment de admiraţie, de apreciere şi poate de recunoştinţă, pentru că X repară orice lucru stricat pe care pune mâna. Lui X i se duce faima din om în om. La un moment dat câţiva simt o oarecare invidie faţă de succesul lui X şi încep să-l ponegrească. Ponegrirea poate să fie o contribuţie negativă la reputaţie, dar să nu fie reputaţia în sine. Ponegrirea nu este o opinie faţă de defectele obiective, reale ale lui X, ci este o acţiune defăimătoare care, în mod voit, exagerează, inventează, falsifică.

Responsabilităţi faţă de Reputaţie

Care este atitudinea benefică a lui X pentru o reputaţie bună? Sincer să fiu, nu cred că trebuie să aibă vreo contribuţie directă asupra părerilor celorlalţi despre sine. Cine ar fi atât de infantil să „cerşească” opinii favorabile despre sine? Cine ar fi naivul care s-ar ocupa cu reflexia imaginii sale din (nici măcar în) ochii celorlalţi? Una este să interpreteze X un rol de „om deosebit”, alta este să fie bun, blând, perseverent, îndrăzneţ – calităţi pe care persoane mature şi responsabile ar dori să le posede, nu să le interpreteze pe scena vieţii. Deci? Pentru o bună reputaţie X trebuie să fie preocupat de caracterul său. Caracterul personal este reglatorul permanent al reputaţiei. Un caracter integru învinge orice defăimare, orice ponegrire. De asemenea, moderează exagerările pozitive prezentându-ne ca oameni obişnuiţi, accesibili tuturor. În general, un caracter pozitiv atrage după sine o reputaţie bună, iar un caracter blamabil se asociază cu o reputaţie negativă.

Devenirea – intre necesitate si responsabilitate ?

Vorbim aici despre devenirea de sine, in sensul dezvoltării personale. Nu orice fel de transformare, dezvoltare interesează ci una care înnobilează, sub diverse aspecte: intrapersonal (calităţi morale, aptitudini variate, formarea mecanismelor de coping pozitive emoţionale), interpersonal (asertivitate, comunicare pozitivă, cooperare, abordarea unor atitudini de gen câştig-câştig), social (statut mai înalt, roluri cu un grad înalt de responsabilitate), cultural (“cucerirea” unor teritorii noi, pasiunea pentru diverse domenii) şi spiritual (religie, filosofie etc.).

Necesitate

De ce necesitate? Deoarece noi – ca oameni, vorba cuiva – suntem înzestraţi pentru devenire. Avem un fundal motivaţional care ne “împinge” spre noi culmi. Nemulţumirea – universală – faţă de cine şi ce suntem la un moment dat constituie un impuls pentru ideea care ne mulţumeşte. Aşa aş vrea să fiu. Ca Ionescu, medicul de familie, respectat de toţi cei din sat şi în faţa căruia ridicarea pălăriei nu este doar un gest automat, ci o atitudine de preţuire. Îmi place cum Vasile repară laptopuri. Ah ce mi-as dori să pot face doar pe sfert cât face el. Alexandru, veterinarul, pune atâta pasiune în munca lui, încât altceva nu doresc să fac în viitor. Îmi plac animăluţele mai mult decât oamenii şi nu mă văd decât venindu-le în ajutor. Nu eşti mulţumit de cine eşti, de cum eşti perceput? E normal, e uman, e de bine. Continuă să fii… nemulţumit.

Responsabilitate

Aici se cam încheie cu nemulţumirea. Ceea ce ne separă fundamental de restul creaturilor de pe Terra este gândirea. Uitaţi-vă, căutaţi, scormoniţi în lanurile de porumb, în scorburi, în jungla cea mai deasă, pe întinsele preerii, în înaltul văzduhului şi spuneţi dacă aţi dat măcar de vreun carneţel de însemnări ale oricărei vieţuitoare. Eu nu am văzut nici cea mai mică listă de activităţi la vreo jivină. Nu au manuale, reviste, alte tipuri de periodice, chitanţe. De ce oare? Deoarece cuvântul, logosul – vehiculul gândului, al gândirii elaborate – lipseşte cu desăvârşire.

Eu, tu şi toţi ceilalţi putem gândi. Şi putem gândi în mod concret cu privire la cine suntem noi aici şi acum. Şi tot gândirea este cea care se foloseşte de imaginaţie în scopul proiectării mele în cel care pot fi aşa, aşa şi aşa. Adică altfel decât acum. Mai bun, mai generos, mai deştept, de ce nu? Şi tot gândirea analizează mijloacele prin intermediul cărora pot fi. Numai ea, gândirea, mă ajută să stabilesc “time lines”, adică intervale de timp în care achiziţia cutare trebuie însuşită ori şcoala de arte trebuie absolvită sau cursul de bucătari isprăvit.

Şi am şi voinţă. Adică pot alege între satisfacţia efemeră de acum şi multumirea profundă din viitorul apropiat. Pot să amân tendinţa care urlă după satisfacere în prezent, pot să suport frustrarea pentru că am în minte şi în inimă idealul.

Ştiind acestea îmi dau seama că eu doresc, eu gândesc, eu aleg şi eu susţin un efort conştient pentru a ajunge la a fi. Fiinţa îmi este inundată de conştienţa faptului că doar eu pot fi pentru mine însumi şi nu altul. Altul poate fi doar pentru sine însuşi, dar nu şi pentru mine.

Devenirea de sine nu este între necesitate şi responsabilitate, ci pe ale mândouă şi-i le face prietene de nădejde ca să ajungă la a fi.

Emoţiile decalibrate – modalităţi de abordare

Pentru un strungar sau pentru oricare alt prelucrător prin aşcihere calitatea instrumentelor de măsurat este mai mult decat esenţială. Să lucreze la un arbore cotit şi să măsoare diametrul diferitelor părţi ale materialului semifabricat cu un micrometru decalibrat duce la realizarea unui produs finit de tip… rebut.

Dacă o staţie de meteorologie ar raporta măsuri ale tempereturilor pe o scală de la 100 C la 200 C în luna februarie ne-am putea gândi la măcar două lucruri: 1) ori vremea a luat-o razna ori 2) termometrele staţiei s-au stricat. În ambele situaţii rezolvarea este simplă: înlocuirea aparatelor de măsură şi control.

Nu tot aşa de simplu este în domeniul sufletesc, mai precis în aria emoţiior umane. Cum s-ar traduce decalibrarea în zona aceasta a emoţiilor? În copilărie lipsa unuia dintre părinţi la o vârstă fragedă (de exemplu divorţ) poate afecta într-un mod foarte serios ataşamentul copilului. Lipsa afecţiunii poate genera (cum se întâmplă în prea multe cazuri) emoţii neplăcute. Micuţul creşte cu o carenţă afectivă ce-i produce durere dar şi un sentiment permanent de lipsă de încredere în oameni. Sentimentul acesta îl securizează împotriva posibilelor “părăsiri”. De asemenea, “părăsirea” în sine poate fi interpretată mai târziu ca fiind generată de propria persoană: “pentru că sunt urât/rău/leneş am meritat să fiu abandonat”. O altă simţire se instalează – teama de a iniţia o relaţie: “s-ar putea ca relaţia să se termine ca toate celelalte şi să sufăr din nou durerea respingerii, abandonării”. Mai mult chiar, se poate ajunge la convingerea că “eu nu sunt aşa de bun ca ceilalţi” – devalorizarea sinelui.

Cum abordăm emoţiile decalibrate? Psihoterapeutul Alfried Langle propune o primă metodă simplă. Metoda se numeşte, în accepţiunea sa “Recâştigarea propriei poziţii în raport cu sentimentele” şi presupune adoptarea a trei atitudini esenţiale:

  1. Poziţia spre exterior. Langle spune că pentru început, în această fază de analiză se ignoră sentimentul. În primul rând se priveşte situaţia. Vom verifica în ce măsură are ea de-a face cu situaţia. De exemplu dacă am simţământul că toţi ceilalţi sunt mai buni decât mine, poziţia spre exterior se realizează prin întrebarea: “Să fie chiar aşa? Cum îmi dau seama de aceasta?” Sau când se instalează neîncrederea se pune aceeaşi întrebare: “Să fie chiar aşa? Este adevărat ceea ce simt, corespunde situaţiei?”
  2. Confruntarea cu sentimentul conduce la adoptarea poziţiei spre interior, luarea unei atitudini faţă de mine însumi. Trebuie să ne fie clare şi consecinţele ce ar putea apare dacă sentimentul este îndreptăţit. Vom putea suporta acest lucru? Ce s-ar putea întâmpla în realitate? Poziţia spre interior, spre propria stare afectivă corespunde întrebării: “Şi dacă ar fi aşa ce fel de urmări ar avea aceasta?” Dacă acum ceilalţi schiază mai bine decât mine, iar deseară la jocul de cărţi vor fi mai buni, ce urmări concrete ar avea aceasta? Ce aş avea eu de pierdut, astăzi din această cauză? Aş suporta azi aceasta? – sau în celălalt caz: pot suporta pentru o zi, pentru această activitate sentimentul de neîncredere?
  3. După ce ne-am eliberat atât din exterior cât şi din interior şi ne-am asigurat de aceasta, se pune problema consolidării propriei poziţii în domeniul concretului. Străbătând primii doi paşi, am devenit liber să mă întreb: “De ce anume îmi pasă acum?” Se stabileşte astfel poziţia spre pozitiv. Îmi doresc sa scap de sentimentul de neîncredere datorită schiatului (sau oricărui lucru care îmi produce simţăminte problemă) sau îmi pasă de schiat? Prin ancorarea în pozitiv, a ceea ce realmente mă interesează în acest moment, redobândesc un teren mai ferm sub picioare.

 Va continua…