Da, ştim, că Dumnezeu a iubit lumea. Dar eu nu prea am pentru ce să fiu iubit. Nu sunt nici ca Traian Vuia şi n-am nici talentul Horiei Papadat Bengescu. Nu am calităţile lui W. Siemens care a găsit metode eficiente pentru aurirea, argintarea şi nichelarea galvanică a obiectelor metalice. N-am propus nici o probă de decelare a zahărului în urină aşa cum a făcut K. A. Trommer. Eu nu sunt capabil sa înţeleg vreo lege fizică, darmite să descopăr vreuna. Mi-a plăcut domeniul prelucrării prin aşchiere, însă nu mă pot compara cu S. Fitch inventatorul strungului revolver cu opt cuţite. Fraţii Eduard şi Ernest Heinrich Weber au descoperit fenomenul frânării activităţii cardiace prin excitaţia nervului vag iar eu nu am habar măcar de existenţa vreunui nerv “confuz”. Cine sunt eu pe lângă A. Berthold care a pus bazele endocrinologiei experimentale sau mă pot măsura cu A. Pollender, cel care a pus în evidenţă bacilul cărbunos? Eu port ochelari şi nu văd prea departe, deci nu mă pot asemăna cu W. Lassel care a descoperit sateliţii planetei Urans. Nu are sens pentru a continua acest demers comparativ, pentru că încep să devin depresiv.

Sunt o sumedenie de oameni importanţi care pot fi iubiţi, că au pentru ce. Dacă dragostea lui Dumnezeu se duce spre ei, eu cum mai pot fi iubit de Creatorul? Mă-ntreb disperat: “Cum să fiu eu iubit de Dumnezeu?”

Isus, Mântuitorul, Fiul Său risipeşte orice îndoială: “Și mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvîntul lor… Eu în ei, și Tu în Mine – pentruca ei să fie în chip desăvîrșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” – Ioan 17:20, 23.

Post Scriptum

Nici un om cu calităţi deosebite nu se poate compara cu Isus, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Iar dacă El spune că dacă-L accept ca Mîntuitor, voi fi iubit de Tatăl exact în acelaşi mod cum Îşi iubeşte Fiul, n-am decât să… cred. O singură calitate se cere: CREDINŢA ÎN EL.

Anunțuri