Continuăm cu perspectiva creştină a Dr. Larry Crabb. Să începem cu un eveniment neplăcut: descoperirea faptului că fiul tău, adolescent, fumează marijuana. Evenimentul este neplăcut, deci emoţia ta este neplăcută. Te simţi rău. Neplăcuta emoţie va deveni constructivă sau distructivă în măsura în care vei găsi [sau nu] o cale înţeleaptă de a reacţiona la eveniment.

Dacă crezi profund şi corect (R-1) că cele mai profunde dorinţe ale tale nu sunt nicidecum ameninţate de eveniment [Dependenţa faţă de Dumnezeu / Independenţa faţă de situaţie] şi dacă te vezi pe tine însuţi (R-2) ca un purtător al chipului lui Dumnezeu, iubit şi valoros [Imaginea de sine ancorată în Creator], indiferent de ce se întâmplă în viaţa ta, atunci durerosul eveniment va fi perceput ca o dezamăgire şi nu ca o ameninţare personală. Diferenţa este enormă.

În dezamăgirea ta, vei dori cu tărie (dar nu vei pretinde) ca lucrurile să se schimbe înspre bine. Dacă dorinţa se îndeplineşte (adolescentul se dedică în mod serios lui Dumnezeu şi lasă drogurile deoparte), atunci, în mod minunat, sentimentul de dezamăgire este transformat în mulţumire. Noul şi plăcutul eveniment stimulează emoţii plăcute.

Dar dacă dorinţa este blocată (adolescentul este arestat pentru posesie de droguri), nu va exista numai dezamăgire şi suferinţă adâncă, dar şi o mânie sfântă. Dacă sfârşitul dorit este nesigur (se pare că el este mai bine, dar dovezile sunt amestecate) sentimentele devin dureroase, dar există şi o preocupare productivă. Sunt explorate posibilele opţiuni, se caută consilierea şi vor fi înălţate multe rugăciuni fierbinţi.

Dacă, în anumite momente, îndeplinirea dorinţei devine disperat de îndepărtată (probabil că adolescentul se sinucide cu o supradoză), dezamăgirea se adânceşte într-o tristeţe aproape de nesuportat, dar totuşi productivă. În cele din urmă, tu şi partenerul tău vă refaceţi în ceea ce înseamnă Christos pentru voi şi datorită scopurilor pe care El le are pentru voi, găsiţi moduri de a-i mângâia pe alţii care au aceleaşi probleme (un răspuns mult mai uşor de propus decât de pus în aplicare).

Acum, să începem cu acelaşi neplăcut eveniment şi să vedem ce se întâmplă când reacţia interioară este nechibzuită. Poate că tatăl a avut nădejde că va fi bucuros în familia sa (R-1: “Dacă doresc să mă respect pe mine însumi, lucrurile trebuie să fie în ordine în familia mea”). În spatele acestei credinţe se poate afla o imagine care reflectă o cerinţă defensivă pe care alţii i-au imprimat-o (“Am fost tratat prost toată viaţa mea. Sunt o victimă neajutorată care are nevoie de oameni, în special de familia mea, care să mă înţeleagă şi să fie sensibilă cu mine”).

Cu acest fel de gândire, în cercul raţional, evenimentul neplăcut va fi perceput ca o ameninţare a supravieţuirii personale. Sentimentul care urmează imediat nu este dezamăgirea, ci panica. Când este ameninţată esenţa fiinţei noastre, panica pe care o simţim întăreşte hotărârea de a ne autoproteja. Preocuparea majoră nu este o acţiune responsabilă, ci autoconservarea. Motivaţia de a ne mişca devine în întregime aservită interesului propriu. Şi astfel am intrat pe drumul emoţiei distructive.

Dacă cerinţa ca lucrurile să se schimbe se realizează (adolescentul se încrede în Dumnezeu), panica se atenuează până la liniştire (dar rămâne un permanent sâmbure de teamă că problema ar putea reapărea). Dacă cerinţa este blocată (fiul tău este prins cu mai multe droguri), sentimentele de panică se transformă în furie. În mod obişnuit, părinţii aflaţi într-o astfel de situaţie răspund în moduri total neproductive, care-i înstrăinează pe copii şi mai mult.

Dacă obiectivul revendicat rămâne nesigur (adolescentul pare că se descurcă destul de bine, dar nimeni nu poate fi sigur), panica se transformă într-o îngrijorare permanentă. Dacă lucrurile evoluează într-un mod care face imposibilă împlinirea revendicării (adolescentul se sinucide), emoţiile se adâncesc într-o copleşitoare stare de mânie, inadcvenţă plină de vinovăţie. Tu, ca părinte, continui să trăieşti într-o disperare ursuză.

Observaţi că acelaşi eveniment neplăcut care în mod necesar generează emoţii neplăcute conduce fie la sentimente constructive, fie la sentimente distructive, funcţie de înţelepciunea răspunsului intern faţă de acel eveniment. Rezumăm în diagrama de mai jos.

Sursa emoțiilor când împrejurările sunt dificile
Sursa emoțiilor când împrejurările sunt dificile

O înţelegere asemănătoare poate fi urmărită în felul în care sentimentele devin constructive sau distructive atunci când sunt mult mai agreabile. Evenimentele plăcute generează emoţii plăcute, dar chiar şi emoţiile plăcute pot fi denaturate în emoţii ditructive funcţie de felul în care evaluăm noi, adânc în interiorul nostru (de multe ori, într-un mod cu totul inconştient) emoţiile respective. Principiul rămâne acelaşi: înţelepciunea conduce la simţăminte constructive, prostia (lipsa de înţelepciune la cele distructive).

Înţelegând Oamenii – Tânjirea profundă după relaţii, de Larry Crabb

Anunțuri