Ştefan era îndreptăţit să fie supărat. Nici nu-şi mai amintea de câte ori a fost cu maşina în service. Ori făcea el ceva greşit ori “meseriaşii” din atelierul auto erau nişte păcălici. Cum se poate să mergi cu maşina la reparaţii de atâtea ori, în condiţiile în care factura arată că ai plătit o grămadă de bani pe reparaţia unui “defect” ultra încăpăţânat? Cum se poate ca sistemul de semnalizare a deficienţelor să nu funcţioneze? De ce nu se aprinde beculeţul atunci când uleiul a scăzut dincolo de cota de avarie? Cu ce sunt eu vinovat – se întreba Ştefan – când iese un abur gros de sub capotă, în timpul mersului şi nimic din bord nu semnalizează insuficienţa apei din radiator? De ce să pară că totul este în regulă, când de fapt nu este şi dezastrul e la câteva minute de a se produce?

Cred că am înţeles cum stă problema. Mecanismul de semnalizare a lipsurilor (inclusiv a plinurilor) se numeşte mecanismul emoţional. El trebuie să funcţioneze ireproşabil. Analogia de mai sus ne permite să înţelegem necesitatea lui. Dumnezeu ne-a înzestrat într-un mod excepţional. Dacă avem emoţii nu trebuie să anihilăm (reprimăm) acest mecanism eficient, ci să înţelegem cum funcţionează el, care sunt funcţiile sale, ce descoperă în fiinţa noastră (tendinţe, dorinţe, valori, convingeri, personalitate), care sunt celelalte mecanisme care-i produc dereglări.

Continuăm cu analogia, sub aspectul dereglării sistemului de semnalizare a defecţiunilor. Atunci când dorim să plecăm de urgenţă cu maşina la spital, pentru a duce mâncare caldă soţului (soţiei) ori copilului, constatăm că maşina nu pleacă de pe loc, în ciuda faptului că motorul este pornit, cutia de viteze funcţionează, ambreiajul cuplează, iar roţile din faţă muşcă puternic din asfalt. Să analizăm mai multe tipuri de defecte ale mecanismului de semnalizare (paratimiile): se aprind concomitent, mai multe beculeţe din bord (fobiile şi ambivalenţa afectivă); se aprinde un beculeţ care semnalează o defecţiune ce nu are legătură cu cauza (inversiunea afectivă); în loc să se aprindă un beculeţ, se aprinde un dispozitiv complex cu lumini multicolore (extazul).

Depăşind cadrul acesta, unde emoţia este provocată – adică depinde de o situaţie concretă -, descoperim că emoţia mai poate fi şi: evocată şi anticipativă. Emoţiile evocate apar la amintirea sau reprezentarea unei situaţii sau a unui eveniment perceput anterior, având valoare afectogenă pentru subiect. Evocarea poate avea loc voluntar sau involuntar. Emoţiile evocate au expresii somatovegetative reduse, sunt mai sărace în componente, mai interiorizate decât emoţiile provocate. Emoţiile anticipative sunt declanşate de modelul mintal al obiectului sau situaţiei ce urmează a fi percepute, reprezentând posibilul a ceea ce urmează să se producă.

În numărul viitor : Reacţiile negative şi pozitive faţă de emoţii. Strategii de (re)activitate pozitivă/eficientă la emoţiile supradimensionate.

Anunțuri