Frustrarea provenind de la părinţi şi comportamentul social: în familie copilul este supus unor interdicţii care variază în funcţie de personalitatea părinţilor, de nivelul social şi cultural al vieţii familiale. De obicei, copiii supuşi unei foarte severe discipline de familie sunt incapabili să exprime agresivitatea într-o situaţie socială, dar pot fi intens agresivi într-o situaţie de joc. Dacă, pe parcursul unui test, comportamentul este marcant agresiv, acest lucru ar putea corespunde faptului că, în situaţii sociale reale, agresivitatea este inhibată (de aici, prudenţă în interpretarea situaţiilor artificiale folosite ca test).

Evoluţia reacţiilor la frustrare în funcţie de vârstă: pe măsura înaintării copilului în vârstă, reacţiile la frustrare devin mai puţin imediate şi îşi pierd intensitatea şi frecvenţa iniţială. Maturizarea şi educaţia cresc gradul de toleranţă la frustrare. Se pot crea în copilărie (după atitudinea părinţilor faţă de reacţiile copilului) moduri obişnuite de reacţie la frustrare, care se pot prelungi, sub o formă sau alta, în comportamentul adult (exemplu: părinţii favorizează sau chiar încurajează reacţiile de izolare şi dependenţă, în schimb nu le tolerează pe cele de mânie şi agresivitate). Situaţia de boală la adult constituie o frustraţie care favorizează, în cadrul regresiunii, reapariţia unor reacţii infantile, cel mai adesea reacţia de dependenţă (faţă de medic sau faţă de o altă persoană securizantă din mediul apropiat).

Anunțuri