Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 3

Frustrarea secundară se poate obiectiva în patru tipuri de obstacole:

  • obstacol pasiv extern (de exemplu, un animal înfometat, separat de hrană printr-un grilaj de fier); la om, acest tip de obstacol este frecvent, datorită lipsei unui mijloc indispensabil în atingerea scopului;
  • obstacol pasiv intern – constă într-o incapacitate (neputinţă) a persoanei. După Alfred Adler, inferiorităţile fizice declanşează o serie de frustrări care, la rândul lor, antrenează comportamente normale sau patologice, reuşite sau eşuate, pentru rezolvarea acestor frustrări. Persoana încearcă să-şi compenseze inferioritatea, dar când efortul depăşeşte limitele scopului intenţionat, el supracompensează. Se întâmplă astfel ca persoana să dezvolte un interes anume pentru un domeniu pentru care nu are aptitudini reale;
  • obstacol activ intern – constă dintr-o pulsiune secundară cu acelaşi obiect, dar cu sens opus unei pulsiuni iniţiale, deci o competiţie între două motivaţii cu acelaşi obiect, dar cu sens diferit;
  • obstacol activ extern – situaţia în care subiectului i se interzice de către cineva, sub ameninţarea cu pedeapsa, îndeplinirea unei activităţi (interdicţiile).

Frustrarea la copii

Este uşor de observat, întrucât reacţiile apar la conflicte minore şi sunt imediate: modificările la frustrare ale adultului vor fi influenţate de stilul de reacţie la frustrare adoptat în copilărie. Reacţiile imediate la frustrare observate în viaţa curentă pot fi:

  • reacţii de agresivitate, împotriva diverselor lucruri sau a persoanelor care au provocate frustrarea; reacţiile se pot deplasa de la agentul frustrant (de exemplu, părinţii) asupra altor obiecte (jucării, etc.), în măsura în care, date fiind relaţiile de statut şi de rol din cadrul familiei, copilul nu-şi permite descărcarea mâniei asupra factorului frustrant;
  • gelozia este şi ea (în special în raporturile dintre fraţi) o manifestare a frustrării sau a sentimentului de a fi frustrat;
  • izolarea, combinată uneori cu ostilitate şi îmbufnare (copilul se refugiază într-un colţ sau în camera lui, până când perturbarea emoţională cauzată de frustrare se stinge);
  • hipersensibilitatea – diminuarea toleranţei la frustrare în urma unor frustrări repetate; constă în reacţii exagerate în raport cu intensitatea stimulului frustrant;
  • dependenţa – reacţie secundară, manifestată prin căutarea unui sprijin sau a unei protecţii din partea unui părinte, în scopul de a evita frustrări la care copilul s-a sensibilizat;
  • egoismul – refuzul de a coopera cu altul, de a da altuia spre folosinţă, chiar în cadrul jocului, obiecte care-i aparţin.

Se întâmplă ca aceste reacţii specifice şi imediate, pe care copiii le manifestă la frustrare, să se combine (exemplu: hipersensibilitatea cu dependenţa sau cu izolarea). Ele sunt de asemenea, legate de felul în care se rezolvă complexele în viaţa infantilă şi de interiorizarea intericţiilor parentale.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 2

În analiza emoţiilor negative facem un popas asupra trăirilor cu componentă agresivă: furia, mânia, cearta etc. Ce se poate spune despre mânie? Este un lucru bun sau rău? DEX-ul ne îndreaptă atenţia spre acea “zbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare”, fără a ne ajuta să înţelegem mecanismul, contextul şi relaţiile dintre “elementele” acestui angrenaj. Dacă ne îmbunătăţim bibliografia şi apelăm la Biblie, aflăm că e foarte periculos să te laşi angrenat de energia mâniei şi că poţi face mult rău. Pe de altă parte, aflăm că mânia este o trăire căreia îi poate fi controlată şi canalizată reacţia (ori efectele) într-un mod pozitiv : “mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” ori “să nu apună soarele peste mânia voastră, ca să nu daţi prilej diavolului”.

Abordarea psihologică nu poate trece cu vederea întregul context în care se manifestă trăirile vulcanice, subiecţii implicaţi, relaţiile dintre aceştia, sistemele de valori, structura de personalitate, istoria fiecărui individ în parte. Situaţiile în care mânia se poate manifesta sunt extrem de diverse: cu evoluţii lente sau bruşte, cu atac la persoană sau distrugeri materiale ori ironii şi defăimări laşe. Se pare însă că există un element implicat în majoritatea recţiilor mânioase: frustrarea. Frustrarea reprezintă situaţia în care un obstacol (denumit eveniment sau element frustrant) intervine în calea satisfacerii unei trebuinţe (intenţii, dorinţe) şi modifică astfel comportamentul persoanei. Consecinţele frustrării sunt mai grave sau mai puţin grave, în funcţie de natura obstacolului, de natura şi intensitatea motivaţiei, de particularităţile structural-dinamice ale persoanei ce suportă frustrarea. În funcţie de raportul cu realitatea, reacţia la frustrare poate fi una normală sau una… inadaptată.

Există două mari categorii de frustrare:1) frustrare primară (tensiunea şi insatisfacţia subiectivă [care aparţine subiectului, percepută de subiect] sunt provocate de absenţa obiectului necesar finalizării unei trebuinţe active – de ex. lipsa hranei) şi 2) frustrare secundară (un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ, apare în calea comportamentului motivat, îndreptat spre obiect).