Când nu numai că vezi, dar şi auzi pleznitura înfundată a palmei bătătorite a tatălui peste obrazul alb şi catifelat al copilului, simţi că-ţi năvăleşte tot sângele în obraji. Valuri de furie încep să clocotească amplificate de adrenalina care inundă vertiginos fiecare fibră musculară, pregătind-o pentru un asalt al dreptăţii. Te simţi perfect îndreptăţit să dai deoparte tiranul care, datorită forţei sale, striveşte plăpânda şi neajutorata făptură, care are faţa schimonosită de durere.

La aceeaşi situaţie un spectator fără voie poate avea şi alte trăiri. Dacă puştiul care tocmai a fost “corectat” fizic este puşlamaua care a tăiat cu briceagul în mai multe locuri cauciucurile de la bicicleta domnului spectator, atunci ne putem da seama ce trăiri va avea acesta. Chiar vedem rânjetul care-i împarte faţa în două şi-şi manifestă fără jenă satisfacţia, ba chiar felicitând zgomotos tatăl agresor, pentru calitatea actului său pedagogic.

Sau dacă spectatorul nostru are principii morale solide privitoare la educaţia copiilor, în ciuda faptului că băiatul i-a provocat o pagubă serioasă, va simţi o teribilă strângere de inimă faţă de brutalitatea tatălui. “Domnule, chiar dacă merită o corecţie, pentru că este obraznic, totuşi, nu se cade să-l răneşti în halul acesta”, intervine el.

Spunea cineva că “nu poţi închide vântul într-o colivie”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre emoţii. Evenimentele nu ne cer permisiunea pentru a avea loc. Iar noi, nefiind statui, vibrăm, rezonăm cu toată fiinţa noastră la ele. Emotivitatea este capacitatea de a reacţiona prin emoţii şi depinde de complexele interacţiuni dintre bagajul genetic şi factorii de dezvoltare (cu preponderenţă la vârsta tânără), nivelul emoţional la care ne găsim reprezentând o stare de care va depinde majoritatea celorlalte funcţii integrate ale organismului.

Emoţiile pozitive nu ne pun mari probleme. De obicei nu le reprimăm. Impunem însă un embargo serios asupra emoţiilor negative, deoarece acestea ne fac să suferim foarte mult. O furie (mânie neţinută în frâu) este declanşată de un eveniment sau o persoană care ne împiedică să ajungem la ceea ce ne place sau ne satisface o trebuinţă de moment. Frustrarea declanşează furia. Dar atunci când dăm liber iritabilităţii noastre spunem ceea ce nu am fi spus niciodată într-o situaţie de calm relativ. Stricăm într-o clipeală din ochi o relaţie pentru care am muncit ani de zile. Şi aşa învăţăm să reprimăm. Înăbuşim trările noastre astăzi, mîne şi poimîne, până când sugrumarea emoţiilor negative devine un mod de viaţă.

Făcând aşa ne pierdem pe noi înşine. Devenim nişte recipiente aflate sub presiune, iar supapa care nu mai dă voie emoţiei să defuleze repartizează tensiunea în locurile cele mai sensibile, care la un moment dat se vor sparge. Mâniaţi-vă şi nu păcătuţi nu este un îndemn aruncat în vânt, ci o modalitate eficientă care ne ajută să fim noi înşine, să ne cunoaştem şi să ne înţelegem mai bine, ţinând în frâu reacţiile distructive. Cum ajungem să ne cunoaştem şi să ne dezvoltăm datorită emotivităţii noastre? Poate vom afla în următoarele articole pe această temă 🙂 .

Anunțuri