Foamea de… alţii (sau relaţia de tip sugativă)

De ce foame? Foame deoarece este o trebuinţă psihică ce trebuie satisfăcută mereu şi mereu. Foame pentru că-l satisface doar pe cel ce înfulecă. Uneori această foame se transformă în îmbuibare de-a dreptul.

Şi de ce de alţii? Pentru că ceilalţi îi “oferă” (de fapt, o ia el) hrana cu care îşi satisface temporar foamea. Are nevoie de ceilalţi pentru că-i este foame. Dar, despre ce fel de hrană este vorba? Satisfacţia, starea de saţietate se traduce prin confirmarea valorii de sine. Orice cuvânt sau expresie, din partea celorlalţi, de genul: “ce cult eşti”, ori “ai o minte foarte dezgheţată”, “îmi place că eşti «open mind»”, “eşti sensibil” constituie, pentru gurmandul nostru, bucate alese.

Mândria, agresivitatea, superioritatea şi intimidarea sunt trăsăturile lui dominante. Este foarte interesat de impresia pe care o produce interlocutorului. Pentru el numărul mare de întrebări este ca un tir bine ţintit cu scopul de a sensibiliza. Nici nu ajungi la jumătatea răspunsului, că a şi ţâşnit a doua întrebare, care nici măcar nu are legătură cu subiectul celei dintâi. Cât de curând interlocutorul se va simţi depreciat şi folosit.

În general îi lipseşte pasiunea pentru un domeniu anume, dar atunci când “studiază” ceva, nu o face din curiozitate ştiinţifică ci ca să epateze (a epata = a uimi, a impresiona peste măsură). Are mania cercetărilor motivate de hiper afirmare de sine:

Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic; ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni (1 Timotei 6:3-5).

Dacă îi identificaţi, recomandarea Scripturii este pentru protecţia dumneavoastră: evitaţi astfel de caractere. Mai ales că nu recunosc a avea vreo problemă. Sunt personalităţi unice, aproape perfecte (modeste, nu?), care au doar „de oferit”.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 5

Frustrarea la adult

Reacţia adultului la frustrare este mai puţin intensă şi mai puţin imediată (dat fiind pragul de toleranţă mai crescut), dar poate mai profundă şi mai durabilă; evenimentul frustrant trăit provoacă o serie de reacţii între normal şi patologic, în funcţie de intensitatea obiectiv-reală a evenimentului, combinată (mai ales în unele cazuri) cu intensitatea trăririi situaţiei (deci ceea ce persoana resimte ca frustrant datorită modalitaţii sale particulare de a simţi). Reacţiile la frustrare se manifestă adesea sub o formă deghizată sau mascată. Este cazul agresivităţii, considerată de Freud ca “reacţie primordială”, care apare ori de câte ori satisfacţia conformă cu “principiul plăcerii” este blocată. Realitatea în sine este un agent frustrant, întrucât ea nu oferă doar obiecte de satisfacţie, ci şi interdicţii care însoţesc aceste obiecte sau blochează calea spre ele. Iniţial, agresivitatea se îndreaptă spre obiectul exterior frustrant; în măsura în care acest lucru trezeşte teama de pedeapsă, heteroagresiunea se poate transforma însă în autoagresiune (idei de culpabilitate, suicid).

După J. Delay şi P. Pichot în frustrare pot fi considerate ca esenţiale următoarele aspecte:

  • frustrarea provocată de o agresiune directă împotriva sursei de frustrare, în care importanţa frustrării depinde de trei factori: forţa motivaţiei, măsura în care obstacolul blochează calea spre scop, numărul comportamentelor motivate frustrate;
  • inhibarea actului agresiv direct: este în funcţie de pedeapsa aşteptată de subiect pentru împlinirea actului;
  • deplasarea (schimbarea obiectului agresiunii): tendinţa la deplasare se accentuează pe măsură ce inhibiţia agresiunii directe este mai puternică (de exemplu, un subiect reprimat de o persoană mai puternică decât el, reprimă la rândul său, o persoană mai slabă). Mecanismul fiind în general inconştient, comportamentul ca atare poate apărea de neînţeles;
  • modificarea formei agresiunii: în genere, cultura, educaţia, interiorizarea interdicţiilor determină o inhibare a agresivităţii directe, o schimbare a formei de manifestare directă, într-o altă formă, social acceptabilă (de exemplu, ironia);
  • autoagresiunea: poate interveni când heteroagresiunea este puternic inhibată; este favorizată de faptul că individul se consideră sursă a frustrării iniţiale, iar o agresiune directă este inhibată de Eu şi nu de un agent exterior.

Frustrare şi conflict. La adult, o mare importanţă o au obstacolele active interne, care sunt sursa conflictelor de tip apetenţă-aversiune. O serie de obiecte care constituie, originar, obiecte specifice (scopuri) ale comportamentului pulsional devin (prin învăţare, educaţie) obiecte de aversiune (pentru că sunt interzise). Persoana capătă faţă de ele o atitudine ambivalentă.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 4

Frustrarea provenind de la părinţi şi comportamentul social: în familie copilul este supus unor interdicţii care variază în funcţie de personalitatea părinţilor, de nivelul social şi cultural al vieţii familiale. De obicei, copiii supuşi unei foarte severe discipline de familie sunt incapabili să exprime agresivitatea într-o situaţie socială, dar pot fi intens agresivi într-o situaţie de joc. Dacă, pe parcursul unui test, comportamentul este marcant agresiv, acest lucru ar putea corespunde faptului că, în situaţii sociale reale, agresivitatea este inhibată (de aici, prudenţă în interpretarea situaţiilor artificiale folosite ca test).

Evoluţia reacţiilor la frustrare în funcţie de vârstă: pe măsura înaintării copilului în vârstă, reacţiile la frustrare devin mai puţin imediate şi îşi pierd intensitatea şi frecvenţa iniţială. Maturizarea şi educaţia cresc gradul de toleranţă la frustrare. Se pot crea în copilărie (după atitudinea părinţilor faţă de reacţiile copilului) moduri obişnuite de reacţie la frustrare, care se pot prelungi, sub o formă sau alta, în comportamentul adult (exemplu: părinţii favorizează sau chiar încurajează reacţiile de izolare şi dependenţă, în schimb nu le tolerează pe cele de mânie şi agresivitate). Situaţia de boală la adult constituie o frustraţie care favorizează, în cadrul regresiunii, reapariţia unor reacţii infantile, cel mai adesea reacţia de dependenţă (faţă de medic sau faţă de o altă persoană securizantă din mediul apropiat).

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 3

Frustrarea secundară se poate obiectiva în patru tipuri de obstacole:

  • obstacol pasiv extern (de exemplu, un animal înfometat, separat de hrană printr-un grilaj de fier); la om, acest tip de obstacol este frecvent, datorită lipsei unui mijloc indispensabil în atingerea scopului;
  • obstacol pasiv intern – constă într-o incapacitate (neputinţă) a persoanei. După Alfred Adler, inferiorităţile fizice declanşează o serie de frustrări care, la rândul lor, antrenează comportamente normale sau patologice, reuşite sau eşuate, pentru rezolvarea acestor frustrări. Persoana încearcă să-şi compenseze inferioritatea, dar când efortul depăşeşte limitele scopului intenţionat, el supracompensează. Se întâmplă astfel ca persoana să dezvolte un interes anume pentru un domeniu pentru care nu are aptitudini reale;
  • obstacol activ intern – constă dintr-o pulsiune secundară cu acelaşi obiect, dar cu sens opus unei pulsiuni iniţiale, deci o competiţie între două motivaţii cu acelaşi obiect, dar cu sens diferit;
  • obstacol activ extern – situaţia în care subiectului i se interzice de către cineva, sub ameninţarea cu pedeapsa, îndeplinirea unei activităţi (interdicţiile).

Frustrarea la copii

Este uşor de observat, întrucât reacţiile apar la conflicte minore şi sunt imediate: modificările la frustrare ale adultului vor fi influenţate de stilul de reacţie la frustrare adoptat în copilărie. Reacţiile imediate la frustrare observate în viaţa curentă pot fi:

  • reacţii de agresivitate, împotriva diverselor lucruri sau a persoanelor care au provocate frustrarea; reacţiile se pot deplasa de la agentul frustrant (de exemplu, părinţii) asupra altor obiecte (jucării, etc.), în măsura în care, date fiind relaţiile de statut şi de rol din cadrul familiei, copilul nu-şi permite descărcarea mâniei asupra factorului frustrant;
  • gelozia este şi ea (în special în raporturile dintre fraţi) o manifestare a frustrării sau a sentimentului de a fi frustrat;
  • izolarea, combinată uneori cu ostilitate şi îmbufnare (copilul se refugiază într-un colţ sau în camera lui, până când perturbarea emoţională cauzată de frustrare se stinge);
  • hipersensibilitatea – diminuarea toleranţei la frustrare în urma unor frustrări repetate; constă în reacţii exagerate în raport cu intensitatea stimulului frustrant;
  • dependenţa – reacţie secundară, manifestată prin căutarea unui sprijin sau a unei protecţii din partea unui părinte, în scopul de a evita frustrări la care copilul s-a sensibilizat;
  • egoismul – refuzul de a coopera cu altul, de a da altuia spre folosinţă, chiar în cadrul jocului, obiecte care-i aparţin.

Se întâmplă ca aceste reacţii specifice şi imediate, pe care copiii le manifestă la frustrare, să se combine (exemplu: hipersensibilitatea cu dependenţa sau cu izolarea). Ele sunt de asemenea, legate de felul în care se rezolvă complexele în viaţa infantilă şi de interiorizarea intericţiilor parentale.

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 2

În analiza emoţiilor negative facem un popas asupra trăirilor cu componentă agresivă: furia, mânia, cearta etc. Ce se poate spune despre mânie? Este un lucru bun sau rău? DEX-ul ne îndreaptă atenţia spre acea “zbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare”, fără a ne ajuta să înţelegem mecanismul, contextul şi relaţiile dintre “elementele” acestui angrenaj. Dacă ne îmbunătăţim bibliografia şi apelăm la Biblie, aflăm că e foarte periculos să te laşi angrenat de energia mâniei şi că poţi face mult rău. Pe de altă parte, aflăm că mânia este o trăire căreia îi poate fi controlată şi canalizată reacţia (ori efectele) într-un mod pozitiv : “mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” ori “să nu apună soarele peste mânia voastră, ca să nu daţi prilej diavolului”.

Abordarea psihologică nu poate trece cu vederea întregul context în care se manifestă trăirile vulcanice, subiecţii implicaţi, relaţiile dintre aceştia, sistemele de valori, structura de personalitate, istoria fiecărui individ în parte. Situaţiile în care mânia se poate manifesta sunt extrem de diverse: cu evoluţii lente sau bruşte, cu atac la persoană sau distrugeri materiale ori ironii şi defăimări laşe. Se pare însă că există un element implicat în majoritatea recţiilor mânioase: frustrarea. Frustrarea reprezintă situaţia în care un obstacol (denumit eveniment sau element frustrant) intervine în calea satisfacerii unei trebuinţe (intenţii, dorinţe) şi modifică astfel comportamentul persoanei. Consecinţele frustrării sunt mai grave sau mai puţin grave, în funcţie de natura obstacolului, de natura şi intensitatea motivaţiei, de particularităţile structural-dinamice ale persoanei ce suportă frustrarea. În funcţie de raportul cu realitatea, reacţia la frustrare poate fi una normală sau una… inadaptată.

Există două mari categorii de frustrare:1) frustrare primară (tensiunea şi insatisfacţia subiectivă [care aparţine subiectului, percepută de subiect] sunt provocate de absenţa obiectului necesar finalizării unei trebuinţe active – de ex. lipsa hranei) şi 2) frustrare secundară (un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ, apare în calea comportamentului motivat, îndreptat spre obiect).

Emoţiile negative – Reprimare sau Explorare? – partea 1

Când nu numai că vezi, dar şi auzi pleznitura înfundată a palmei bătătorite a tatălui peste obrazul alb şi catifelat al copilului, simţi că-ţi năvăleşte tot sângele în obraji. Valuri de furie încep să clocotească amplificate de adrenalina care inundă vertiginos fiecare fibră musculară, pregătind-o pentru un asalt al dreptăţii. Te simţi perfect îndreptăţit să dai deoparte tiranul care, datorită forţei sale, striveşte plăpânda şi neajutorata făptură, care are faţa schimonosită de durere.

La aceeaşi situaţie un spectator fără voie poate avea şi alte trăiri. Dacă puştiul care tocmai a fost “corectat” fizic este puşlamaua care a tăiat cu briceagul în mai multe locuri cauciucurile de la bicicleta domnului spectator, atunci ne putem da seama ce trăiri va avea acesta. Chiar vedem rânjetul care-i împarte faţa în două şi-şi manifestă fără jenă satisfacţia, ba chiar felicitând zgomotos tatăl agresor, pentru calitatea actului său pedagogic.

Sau dacă spectatorul nostru are principii morale solide privitoare la educaţia copiilor, în ciuda faptului că băiatul i-a provocat o pagubă serioasă, va simţi o teribilă strângere de inimă faţă de brutalitatea tatălui. “Domnule, chiar dacă merită o corecţie, pentru că este obraznic, totuşi, nu se cade să-l răneşti în halul acesta”, intervine el.

Spunea cineva că “nu poţi închide vântul într-o colivie”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre emoţii. Evenimentele nu ne cer permisiunea pentru a avea loc. Iar noi, nefiind statui, vibrăm, rezonăm cu toată fiinţa noastră la ele. Emotivitatea este capacitatea de a reacţiona prin emoţii şi depinde de complexele interacţiuni dintre bagajul genetic şi factorii de dezvoltare (cu preponderenţă la vârsta tânără), nivelul emoţional la care ne găsim reprezentând o stare de care va depinde majoritatea celorlalte funcţii integrate ale organismului.

Emoţiile pozitive nu ne pun mari probleme. De obicei nu le reprimăm. Impunem însă un embargo serios asupra emoţiilor negative, deoarece acestea ne fac să suferim foarte mult. O furie (mânie neţinută în frâu) este declanşată de un eveniment sau o persoană care ne împiedică să ajungem la ceea ce ne place sau ne satisface o trebuinţă de moment. Frustrarea declanşează furia. Dar atunci când dăm liber iritabilităţii noastre spunem ceea ce nu am fi spus niciodată într-o situaţie de calm relativ. Stricăm într-o clipeală din ochi o relaţie pentru care am muncit ani de zile. Şi aşa învăţăm să reprimăm. Înăbuşim trările noastre astăzi, mîne şi poimîne, până când sugrumarea emoţiilor negative devine un mod de viaţă.

Făcând aşa ne pierdem pe noi înşine. Devenim nişte recipiente aflate sub presiune, iar supapa care nu mai dă voie emoţiei să defuleze repartizează tensiunea în locurile cele mai sensibile, care la un moment dat se vor sparge. Mâniaţi-vă şi nu păcătuţi nu este un îndemn aruncat în vânt, ci o modalitate eficientă care ne ajută să fim noi înşine, să ne cunoaştem şi să ne înţelegem mai bine, ţinând în frâu reacţiile distructive. Cum ajungem să ne cunoaştem şi să ne dezvoltăm datorită emotivităţii noastre? Poate vom afla în următoarele articole pe această temă 🙂 .

Sindromul deficitului de tată (2)

TENTATIVELE DE REUNIFICARE – POSESIVITATE

O altă reacţie observată în rândul copiilor au fost tentativele de reunificare cu tatăl absent. Din nou şi din nou, asemenea unui disc stricat, copiii îşi sâcâiau mamele cu întrebări despre întoarcerea tatălui. Indiferent cât de des acestea le explicau data şi ora la care urmau să se întoarcă tata, copiii o luau de la capăt: “Când vine acasă tăticu?” În cele din urmă, mama nu mai putea rezista nici ea, ajungând exasperată şi frustrată.

Asemenea încercări constante de reunificare se datorează, în mod clar, absenţei relaţiei tată-copil, care are o importanţă vitală. Simţind această lipsă, copiii pot încercasă-şi retrăiască trecutul în relaţiile pe care reuşesc să le dezvolte. Pe măsură ce cresc şi continuă să se confrunte cu tentative de reunificare, personalităţile lor pot fi distorsionate de posesivitate.

Acest tip de distorsiune poate fi observat în multe căsnicii în care soţia, de exemplu, vrea să ştie în detaliu programul soţului sau în care soţul devine foarte gelos la gândul că şi-ar putea pierde soţia. Din cauza temerilor sale, vrea să ştie fiecare detaliu al fiecărei activităţi din agenda ei. Oamenii care au fost răniţi sau respinşi riscă să devină posesivi în relaţiile de la orice nivel. Dar atunci când suntem posesivi într-o relaţie, îl asfixiem pe cel de lângă noi.

Sindromul deficitului de tată (1)

“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” – vechi proverb israelian

 O echipă formată din psihologi şi sociologi a făcut un studiu asupra a 200 de copii cu vârste cuprinse între 3 şi 18 ani, ai căror taţi erau în serviciu militar activ şi care, din această cauză, lipseau mult timp de acasă. Echipa de studiu a observat că se poate vorbi de un “sindrom al deficitului de tată” la aceşti copii. S-a constatat că primele reacţii ale copiilor la plecarea taţilor semănau cu reacţiile persoanelor care îşi pierd tatăl ca urmare a decesului. Cele mai frecvente simptome descoperite în cadrul cercetării sunt:

  • Furie,
  • Negare şi fantezii,
  • Tentative de reunificare,
  • Vinovăţie,
  • Teamă,
  • Modificări la nivelul impulsurilor,
  • Regresie.

FURIE – INFRACŢIONALITATE

La început, copilul se simte rănit din cauza separării. El poate fie să reprime şi să interiorizeze suferinţa, fie să o exteriorizeze sub forma furiei. Interiorizarea predispune persoana la boli emoţionale, în timp ce exteriorizarea poate conduce la boli sociale. Crizele de nervi din copilăria timpurie pot fi înlocuite mai târziu în viaţă de episoade de infracţionalitate şi violenţă.

NEGARE & FANTEZII – TULBURĂRI DE PERSONALITATE

Negarea şi fanteziile, cel de-al doilea tip de reacţii, pot şi ele surveni atunci când durerea separării devine de nesuportat. Copilul neagă separarea, închipuindu-şi că vorbeşte şi se întâlneşte cu tatăl său. Aceasta îl poate predispune la auto-înşelare, ca şi la dezvoltarea uneia sau mai multor tulburări de personalitate.

Arta de a sfătui

Ce înseamnă a sfătui, a consilia? Asociaţia Britanică de Sfătuire defineşte consilierea astfel:

Sfătuirea este utilizarea cu abilitate şi principialitate a relaţiei pentru a favoriza cunoaşterea de sine, autoacceptarea emoţională, maturizarea şi dezvoltarea optimală a resurselor profesionale. Întotdeauna scopul său este de a oferi ocazia de a lucra, a trăi cât mai satisfăcător şi cu utilizarea cât mai completă a resurselor.

Consilierea creştină pune şi ea accent pe relaţie. Calitatea relaţiei este condiţionată de acceptarea de sine şi a celorlalţi (Coloseni 3:11) : “aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere îmrejur, nici netaiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici rob, nici slobod, ci Christos este totul şi în toţi”. Aşa cum TS (terapia sistemică) îşi asumă că în faţă stau, pe o poziţie de echivalenţă, doi specialişti: unul este specialist în propria viaţă, celălalt este specialist în terapie – consiliere, tot aşa creştinismul elimină barierele de statut social, rol, naţionalitate, cultural, însă ţinând cont de determinismele pe care acestea le-a sădit în personalitatea consiliatului.

În creştinism învăţarea şi consilierea / sfătuirea sunt precedate de o atitudine de compasiune, de iertare şi de iubire (acceptare) necondiţionată şi armonia relaţiilor – pacea (Coloseni 3:12-15).

Personalitatea, atitudinea consilierului este foarte importantă (Romani 15:14): “În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. Un fundament al personalităţii consilierului este constituit de caracterul său amabil, blând, dar şi de un set de cunoştinţe solide în domeniul sufletului uman.

Maturizarea consiliatului este întotdeauna un obiectiv central al sfătuitorului creştin. Dezvoltarea personalităţii este mereu ancorată în Fiul lui Dumnezeu, Isus Christos (Coloseni 1:28): “Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvîrşit în Hristos Isus”.

Un aspect important al consilierii creştine este interşanjabilitatea rolurilor – “sfătuiţi-vă unii pe alţii”. Într-o situaţie dată subiectul X este consilier, iar în altă situaţie ori moment (timp) subiectul Y este consilierul. Cred că tipul acesta de relaţionare potenţează atât înţelegerea cât şi şi respectul faţă de sine şi faţă de celălalt.