Frica – bun slujitor, prost stăpân

Frica este o emoţie astenică. Ea induce o stare de slăbiciune, o scădere a vitalităţii. Factorul declanşator al fricii îl reprezintă un pericol actual sau iminent, ori chiar imaginar. De ce trebuie să simţim starea de nesiguranţă? De ce nu înregistrăm pur şi simplu situaţia ca fiind periculoasă, fără a mai fi nevoie de trăirea panicii în fiece fibră a organismului? Unii psihologi spun că

“noi nu mai suntem afectaţi pentru că organismul nostru se află în primejdie, fiindcă o situaţie ne ameninţă existenţa sau o tendinţă este contrariată, ci simţim o durere pentru ca ne apărăm integritatea noastră psihofiziologică, pentru ca evităm obiectul sau fiinţa ce ne ameninţă” (Pavelcu, V., Elogiul Prostiei, p.174).

Tot psihologii spun că modalitatea de adaptare la perceperea situaţiei periculoase este “luptă sau fugi”. Majoritatea tulburărilor de personalitate au la bază o frică. Orice frică nesoluţionată devine un stăpân tiran. Declanşarea emoţiilor (a fricii) este automată, dar reglarea acestora este sub controlul relativ al voinţei.

Pentru Adam şi Eva frica a fost un prost stăpân. După ce au conştientizat instantaneu că sunt goi au fugit. S-au ascuns de Dumnezeu pentru că le-a fost frică. Oricum, fuga nu le-a ajutat la nimic. Dumnezeu este omniprezent (atotprezent). De luptă nici nu poate fi vorba; Dumnezeu este omnipotent (atotputernic). Atunci care este rolul fricii de Dumnezeu dacă fuga sau lupta nu rezolva situaţia? De ce să simt o durere în plus faţă de situaţia şi aşa dezastruoasă?

Funcţia fricii rămâne aceeaşi – rezolvarea situaţiei, depăşirea pericolului. Trebuie să ne fie frică de El tocmai pentru a găsi cu disperare o soluţie eficientă. Rezolvarea este la îndemâna oricui: în bunătatea sa Dumnezeu oferă soluţia, ca de altfel, în toate situaţiile:

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt dela Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă slujba acestei împăcări. Noi dar, sîntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n’a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:17-21).

Soluţia Sa este:

  1. Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Christos,
  2. A încredinţat slujba împăcării unor semeni de-ai noştri,
  3. Semenii noştri nu cer să ne luptăm sau să fugim de El ci să ne împăcăm cu EL acceptând rezolvarea Sa.

Acum frica este „înghiţită” de linişte, armonie:

Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5:1).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s